Postmodern fairy tale

I would like to ponder on a strange postmodern story that recently came to my knowledge. Like all tales, it has princesses and dragons, although it is lacking happy ending, and establishes a first in the history of fairy tales: Prince Charming does not love the princess, but the dragon, on behalf of whom acts… to prejudice the princess.
So, here is how the story goes: Once upon a time [hopefully a nonrecurring one], during the last month, a young woman, Carolina Michelle Prejean, of California, made it to the final of the Miss USA Pageant contest, where she was asked her opinion about same-sex marriage. She said: „I think it’s great that Americans are able to choose one or the other. We live in a land that you can choose same-sex marriage or opposite marriage and, you know what, in my country and my family I think that I believe that a marriage should be between a man and a woman. No offense to anyone out there but that’s how I was raised and that’s how I think it should be between a man and a woman.” For the accuracy of the story, I must add that our character had received a Christian education, at a Evangelic college in San Diego, California.
The next day, some LGBT lobbyist ridiculed her in a poster, and admitted that „the way Miss California answered her question lost her the crown, without a doubt!”.

That’s who the story goes. What is this tale teaching us?
1. Carrie Prejean acted on the misconception that the world we live in is capable of accepting a different opinion on „delicate” matter such as the one at hand.
2. All over the world, being heterosexual, Christian or showing any inclinations toward traditional values is beginning to be thought of more and more as a crime.
3. Positive discrimination becomes an abuse, when brutally violating the rights of the majority in order to satisfy the claims of a minority.
4. The right to disagree grows increasingly thin, with a short-term tendency of turning into a distant pleasant memory, and a long-term tendency of going extinct.

What did Carrie Prejean did?

She expressed an opinion. She began by [1.] stating she was happy to be American and to live in a country where people have a right to choose. Confident in that idea, [2.] she said she thought in her country marriage should be heterosexual (as many American think, also). Then, [3.] she apologized to those who had a different opinion, and [4.] excuses herself for being a Christian, and that her consciousness compelled her to make that choice, based on the word of the Bible and the Christian way of life.

What happened to Carrie Prejean?

1. She was asked a biased question (because it implied a predeterminedly accepted correct answer. It is difficult to ascertain how a neutral approach like „I don't know” or „I don't want to comment on it” would have impacted on the perception on Carrie's capacity to understand the problem she was requested an answer to). I do not think it was a secret she had a Christian education (her personal file probably states that). Consequently, to ask her whether she agreed or not to the same-sex marriage could be construed as a premeditated attempt to make her admit a belief that was clearly in disagreement with the politically correct opinion on the subject, because the answer to that question of an Evangelical Christian could easily be predicted (it is similar to asking a homosexual person whether he/she likes or not the 17th Chapter of Leviticus, and declare him/her loser of the contest in the event that the response is negative).
2. She was disqualified and lost the title of Miss America pageant.

I never fancied Miss contests, but I know that, for many women, this is a career breakthrough opportunity. Suffices to say that the Bollywood actress Aishwarya Rai became one of the most popular women of this world as a result of one of these contests.

In a world where the right to exist of the LGBT community is no longer in dispute, I think that what happened to Carrie Prejean is an abuse. Discriminating someone for their belief in the heterosexual marriage is the same as discriminating someone for the way they make love. Imposing the Christians an obligation to accept the same-sex way of life that is clearly in conflict with the teachings of their holy writings is as wrong as oppressing the homosexual physically or socially rather than attempting to make them aware of the moral and religious standing on the matter by means of persuasion and intercession to the divinity through prayer and charity.

The real drama is that we watch stories as Carrie’s on TV, then, bored, we switch the channel. We do not express an opinion, we do not show sympathy to those oppressed, we take no stand. Then, it is our turn to be abused, and we cry for help, while the others yawn of boredom and switch the TV channels. And this lethal machinery goes on for ever, ruthlessly crushing our destinies.
There was a time where people were separated by deep seas and high mountains, and dark forests, but they were crossing them finding grounds for solidarity and mutual understanding. Nowadays, we are separated by sky high mountains made of selfishness, an everstretching ocean of cowardice and indolence, a dark and heinous forest of self-absorption, and it seems harder and harder to find each other.
As far as I am concerned, Carolina Michelle Prejean is Miss USA 2009 and even Miss Univers 2009. Not only because she is good looking, or because she disagrees with the same-sex marriage (though I share her point of view on this particular matter, I do not think the issue should have been brought up in a beauty contest), but because she is capable of expression a personal point of view and takes responsibility for it, thus emitting the most profound and aristocratic beauty, that only dignity and honor can bestow.
I hear Miss Prejean is now militating for heterosexual marriages. She no longer expresses a personal opinion, she is forming and endorsing a public opinion. So, the moral of this sad tale is that intolerance is the shortcut of turning a peaceful bystander into a loath enemy.

Darwinius masillae

Oricine dă azi o căutare pe Google vede o imagine sinistră care celebrează descoperirea acum nu știu câți ani a „verigii lipsă a lui Darwin”, mai precis scheletul unei creaturi care face, zice-se, legătura dintre om și regnul animal. Comunitatea științifică anunță că s-a găsit nu știu ce craniu care ar aparține unei ființe intermediare între omul actual și primate.

Se mai anunță că asta ar putea confirma descendența omului din maimuță. Pe lângă faptul că descoperirea ar putea fi cu totul altceva decât ne este prezentată (ar putea fi craniul unei maimuțe propriu-zise, ar putea fi o făcătură, dat fiind că s-a iscat un adevărat razboi mediatic menit să acrediteze ideea darwinistă etc.), ea nu demonstrează nimic altceva decât cel mult faptul că Dumnezeu a creat toate ființele din lume într-un mod progresiv, de la cea mai simplă formă de viață la cea mai complexă, adică omul (nu numai progresiv în timp, ci în înlănțuirea dintre specii, menită să prezinte un cosmos unitar și să reprezinte un proiect, design divin unitar), și prin urmare e firesc ca între om și celelalte ființe să fie unele similitudini biologice. Așadar, chiar dacă s-ar confirma 100% că Darwin a avut dreptate, de fapt el... nu a avut dreptate. Faptul că Dumnezeu a creat lumea nu poate fi contestat de nici o descoperire a științei. Între noi fie vorba, obiectul științei nu este să confirme sau nu drepturile de autor ale lui Dumnezeu asupra lumii. Obiectul științei este să cerceteze datul natural al acestei lumi, nu pe Dumnezeu, care Se descoperă în religie, neputând fi studiat pe cale experimentală. De fiecare dată când un om de știință face afirmații cu caracter teologic riscă să comită o impostură intelectuală, întrucât Dumnezeu transcende orice posibilitate de experiență senzorială (în mod paradoxal, afirmații de genul celor darwiniene fac apel la un fel de „credință”, instrumentul de cunoaștere predilect al religiei, deoarece numai prin „credința” în autoritatea omului de știință se poate accepta o teorie referitoare la crearea lumii, care nu poate fi demonstrată în laborator).

O singură tristețe teologală mă încearcă în fața marii „descoperiri”: bucuria cu care omul contemporan se străduie să proclame descendența sa din maimuță. Trist destin, să îl vezi pe cel pe care religia (cea creștină cu predilecție) îl numește „regele creației” alergând după o nouă identitate și o nouă filiație. Cel pentru care Dumnezeu-Tatăl L-a dat pe Fiul Său pe cruce, din dragoste de oameni (Ioan, 3,16), pentru ca „omul să nu moară, ci să fie viu” își reneagă Tatăl și se îndreaptă spre cei peste care a fost pus să domnească și le cere să îl accepte ca fiu. Așa cum fiul risipitor împărțea masa cu porcii, o întreagă umanitate apostată se grăbește să îmbrățișeze maimuța ca strămoș, spre stupefacția maimuței înseși. Două secole de impostură spirituală își spun cuvântul. Un cuvânt gol de sens și de orice susținere în realitatea obiectivă.

Știe cineva cum se spune în latină „doaga lipsă a lui Darwin”?

Revista Piatra Corbului Bicaz

Open publication - Free publishing

Le pays ou tout est pris a la legere

Spuneam intr-un articol dedicat Romaniei care a castigat la Haga ca bucuria noastra nu ar trebui sa fie prea mare, pentru ca noi, „boborul”, nu vom castiga decât cel mult o baie în Marea Neagra, care a devenit mai mare și se pare ca și mai neagra (datorita resurselor de petrol, probabil). Nici nu au apucat moderatorii siteului sa imi aprobe articolul ca deja aprehensiunea mea era indeplinita. A fost cea mai rapid indeplinita profetie din lume. Astazi, toata bucuria bocitoarelor și a „folcloristilor” din mass-media s-a transformat în lamentatie: „Asa e la noi”, „Bucuria ne-a fost rapita”, „Victoria tarii noastre a fost intinata” etc. Implinitu-s-a astfel vorba altui „profet” modern, Napoleon, care spunea ca „Mare grija ca victoria stralucitoare de astazi sa nu fie maine o infrangere usturatoare”. Pentru ca despre asta vorbim aici: ceea ce în sine a fost o victorie stralucitoare fata de un vecin care traieste în chirie pe teritorii de la vreo 6 state, și traieste în afara oricaror norme de civilizatie, a devenit, datorita felului în care stim noi sa administram aceasta tara, o rusinoasa infrangere. Ucrainenii macar se lauda ca au castigat un termen, „insula”. Noi cu ce ne-am ales? Daca sintetizam vorba lunga a celor care au defilat pe la TV ca la 1 Decembrie, rezulta ca statul roman a platit o echipa de juristi și a alocat resurse care au lucrat pentru o firma canadiana, Sterling și nu mai stiu cum.
Vorbitorii de Newspeak vor argumenta savant ca aceasta situatie este o „deficienta de management al victoriei de la Haga”. Vorbitorii de romana neaosa traduc: „Niste ‘oti!”. Aferim!
Problema care se pune însă este mult mai profunda. Discutam aici despre conceptia despre stat în România, despre raportarea la necesitatea și existenta statului pe aceste meleaguri.
In 1918, s-a implinit visul de veacuri al poporului roman. Toate Romaniile geografice s-au unit atunci în România Mare. Cu totii suntem de acord ca acesta este un lucru minunat. S-a realizat Unirea cea mare, și toata lumea se astepta ca soarele sa rasara și pe strada noastra, sau pe drumul nostru national, daca vreti. Din pacate insa, Unirea a ramas fără prea multe efecte în ceea ce priveste intrarea României în randul lumii. In loc sa se fructifice experienta în administratie dobandita sub austrieci de provinciile care s-au desprins din acel imperiu, în loc sa se cultive aceasta noua stare de fapt și de spirit a natiunii, s-a produs o „miticizare” a intregii natiuni.

Mitocania politica, trancaneala nesfarsita, dispretul fata de lege și stat au devenit modus vivendi. „Lipsa de caracter” a devenit le mal du siecle la romani, după cum bine remarca Iorga. Coruptia a cuprins toate domeniile vietii politice, si ticalosia s-a intins ca o pecingine de la opinca la vladica. Cand a venit cel de-al doilea razboi mondial, Romania Mare a pierdut un sfert de teritoriu fara sa fi tras un foc de arma. De ce? Pentru ca tara a fost slabita de coruptia infioratoare, de nepasarea fata de treburile statului, în asa fel incat, anii ‘40 au prins Armata romana în urma cu decenii sub aspectul dotarii. Si pentru ca s-a preferat o cale tipic mioritica pentru a salva „fiinta nationala”. S-a ales „raul mai mic”, de parca raul mai mic nu ar fi tot rau, și nu ar fi mai mic pentru a creste și a deveni mai mare. E adevarat ca aveam o ostire viteaza și redutabila, dar vremurile se schimbasera. Una e sa lupti pe redutele de la Plevna sau la Oituz în izmene și sa îi bati pe nemti și cu totul altceva e sa lupti cu flinta împotriva panzerelor nemtesti, a katiuselor rusesti sau a aviatiei anglo-americane. De ce România Mare nu a avut o armata bine pusa la punct, de vreme ce tot a fost o forta economica în perioada interbelica, cum ni se tot spune? Pentru ca nimanui nu i-a pasat. Platim și azi acea nepasare. Cand rusii au intrat în Basarabia le-au spus romanilor ca au fost tradati, ca asa fac imperialiștii, ca mai bine le e în Uniunea Sovietica s.a.m.d. și astazi asemenea cuvinte prind în sufletele unora care au suferit prigoana sovietica. Daca azi avem doua state romanesti este și pentru ca nimanui nu i-a pasat sa puna la punct o armata serioasa în perioada interbelica. Singurul lucru mare realizat de Unirea cea mare a fost o renastere culturala, care a cuprins o intreaga generatie de intelectuali. Pentru o generatie, natiunea romana a demonstrat ca atunci cand i se permite sa se manifeste pe taram cultural, are ceva de spus intregii umanitati. Demonstratia s-a continuat insa in inchisorile comuniste, unde aceeasi intelectuali, despre care azi vorbim scotandu-ne palaria, au aratat ca forta lor morala este la fel de mare ca si capacitatea intelectuala. De ce au ajuns ei la puscarie? De ce nu i-a protejat statul roman, a carui meserie este exact aceea de a-si proteja cetatenii?
In 1989, ne-am eliberat de comunism. Din nou, euforie, bucurie, un nou inceput. La cateva saptamani numai, au inceput sa se contureze noile linii de dezvoltare a Romaniei. Stim cu totii ce s-a intamplat de atunci incoace, cum o natiune intreaga este prizoniera unei oligarhii, destinele a milioane de oameni sunt zdrobite fără nici o remuscare numai pentru ca unora sa le fie bine.
Am ajuns la un moment al disolutiei statului. Dar am avut noi cu adevarat stat? Avem noi cu adevarat stat? Asa trebuie sa se comporte statul fata de cetățenii lui? Ce e statul daca nu arbitrul intre grupuri sociale, un contract social pe care toti il semneaza și il și respecta? Ce fel de contract social este acela în care cei mai multi pierd și numai foarte putini castiga?
De dimineata pana seara se arata incalcari grosolane ale legii, care în orice tara ar fi asociate tradarii. La noi nu intereseaza pe nimeni. Ni se spune ca asa este politica, dar se uita a se adauga ca asa e politica la noi, ca în restul lumii exista tari care se respecta și care au un stat serios, în care cetatenii se simt aparati.
Întrebare care se pune este pana când va mai dura aceasta situatie? Cat timp vor mai suporta romanii mascarada aceasta? Cat timp vor mai spune, cu aerul ca „s-au prins de smen”, adevaruri dureroase, După care vor pecetlui cu un: „Ce sa faci, dom'le?”, „Asa e in politica”, „Politica e c...”, „Nu ai cum sa te pui cu ei” etc. Când vom intelege ca, daca tot am „devenit” europeni, ar trebui sa si incepem sa ne purtam ca europenii? Cand vom intelege ca implicarea în treburile cetatii este o obligatie sacra și nu o chestiune de optiune? Unii spun, în trecere, ca în Grecia este obligatoriu votul, fără sa inteleaga ca în traditia acelei tari participarea la viata publica a fost mereu o obligatie (celebrul Solon a dat o lege în Antichitate numita „obligativitatea participarii la drepturile publice”), o datorie sacra (apropo, termenul liturghie din Biserica crestina a insemnat, in epoca precrestina, „participare la treburile publice”), nu o chestiune de optiune sau gust (ma duc la vot sau ma duc la schi la Predeal? Dilema existentiala!). De aceea, Grecia e mama democrației, iar tara noastra nici nu e pe harta din acest punct de vedere.
Cand vor intelege romanii ca de fiecare data cand lasa tara pe mana „alesilor poporului”, fara a-i controla si mai ales fara a-i trage la raspundere, crezandu-le balivernele ca și cand fiecare dintre ei ar fi Mesia, isi saboteaza propria bunastare, viitorul propriilor copii? Cand vor intelege ca atat timp cat vor accepta acest joc nedemocrațic ei sunt invariabil perdantii? Cand vor intelege ca o tara nu se conduce cu jocuri de imagine, cu gargara, cu mici, cu bere, cu indivizi iesiti de nicaieri, ci cu bun-simt, cu patriotism, cu profesionalism, cu decenta și cu demnitate? Cand vor intelege ca degeaba se supara ca strainii se uita la ei condescendent. Strainii stiu totul despre realitatile romanesti și nu pot intelege cum un popor poate accepta sa traiasca în felul acesta.
A. Lincoln, mi se pare, spunea ca „puterea votului e mai mare decat a sabiei”. Cand vor folosi romanii votul si in folosul lor, nu numai al altora? Cand vor pricepe ca nu exista alegere intre „raul mai mare și cel mai mic”? Raul, oricat de mic, este rau. și raul mai mic, hranit la sanul puterii statului, devine rau mare? Cand vor intelege ca de fapt trebuie sa aleaga binele, nu raul mai mic, ca votul uninominal le-a dat posibilitatea de a rupe lanturile minciunii în care sunt tinuti de 20 de ani, de a se organiza și a-si desemna cândidati proprii, refuzand politicos „oferta electorala” a celor care duc „batalii” electorale mai glorioase ca ale marilor voievozi. în fine, cand va incepe sa le pese? Va incepe vreodata?
Cand vor intelege romanii toate acestea, nu se va mai spune ca pe aceste meleaguri tout est pris a la legere. Nu se va mai spune: „Frumoasa tara, pacat ca e locuita”. Nu se va mai spune: „Buna tara, rea tocmeala” etc. și nici nu se va mai putea afirma ca statalitatea este un moft, un accident datorat unor genii politice izolate, precum regii dacici, voiezovii, Cuza, Carol I și altii, foarte putini.

Pana ce vom intelege asta e bine sa nu uitam ca prietenii nostri de Uniune Europeana deja se gandesc sa colonizeze spatiul extraterestru. Asa ca nu va trece mult si distanta dintre noi se va masura in ani lumina.

“Cea mai veche meserie din lume”

Am vazut ca s-a reluat o tema pe care eu o credeam de mult depasita: legalizarea prostitutiei. Pentru ca s-a facut eterna precizare ca prostitutia este „cea mai veche meserie din lume” (e adevarat, cu nuanta ca e „printre cele mai vechi”), am sa expun un scurt punct de vedere.
Fara a avea prejudecati sau a dori sa fac judecati de valoare, consider ca prostitutia nu este și nu poate fi nicicand catalogata ca o „meserie”. Din mai multe motive. Unul dintre aceste motive este ca, asa cum inteleg eu termenul din limbile mari europene, „meseria” implica existenta unui „mester”, „maistru”, „master”, „maitre” etc., de la care sa se invete sau „fure” mestesugul. Or, prostitutia este fără doar și poate o preocupare spontana și „autodidacta”.
Mai mult chiar, meseria implica abilitatea de a face ceva în mod special, de a crea ceva deosebit (meseriasii autentici sunt foarte mandri de meseria lor și mai ales de produsul care le poarta brandul). Prostitutia nu face decat sa taxeze o activitate care, vorba nemuritorului poet, „se intampla și la pasari de vreo doua ori pe an”. Daca am defini prostitutia După acest criteriu ca meserie, de ce nu am numi „meserie” și mancatul, bautul sau dormitul?
Meseriasii au legile lor și codurile lor (secretul meseriei e pastrat cu sfintenie). Ce coduri au „cele mai vechi meseriase din lume”?
Din respect pentru meseriasii autentici, în fata carora ma inclin cu adanc respect, refuz sa consider prostitutia ca „meserie”.
O alta problema este vechimea ei. Din cate ne spune istoria (fie ea mundana sau spirituala), cele mai vechi meserii au fost agricultura și pastoritul (Cain și Abel) sau vanatoarea (După Darwin). Nu exista nici un indiciu care sa ne faca sa credem ca prostitutia a fost cea mai veche „meserie” din lume. Argumentul zdrobitor în acest sens este acela ca în societățile primitive prostitutia era considerata o infractiune și se sanctiona cu moartea.

Daca vorbim despre legalizarea prostitutiei, discursul se cere nuantat un pic.
Daca legalizam prostitutia și o consideram o „meserie”, atunci cred ca nu ar fi lipsit de interes sa cream de la buget și un sistem de pregatire profesionala. Propun, prin urmare, infiintarea unor clase de prostitutie în cadrul invatamantului postliceal (in treptele inferioare de invatamant nu se pot crea asemenea clase, dat fiind ca majoratul e conditia sine qua non a admiterii în aceasta „meserie”) și al invatamantului vocational și o facultate de prostitutie, cu diverse specializari, funcție de specificul „meseriei”. Propun instruirea unui personal didactic de specialitate, mergand pana la conducători de doctorat. In felul acesta, vom fi în consecventi Declaratiei Drepturilor Omului și normelor europene, care prevad clar dreptul la munca și la instruire profesionala.
S-a sugerat ca legalizarea prostitutiei ar conduce la ameliorarea situatiei din familiile în curs de disolutie (desi eu credeam ca egoismul feroce de care suferim și trairea la un nivel epidermic a iubirii sunt cauzele disolutiei familiilor). Daca este asa, propun ca în cadrul „meseriei” sa se organizeze cursuri care sa specializeze prostituatele, cultivandu-le abilitati de consiliere familiala, în asa fel încat persoana care apeleaza la serviciile lor sa se poata intoarce acasa mai iubitoare fata de sotie/sot ca oricand (desigur, pentru a fi în acord cu trendul euroatlantic, ar trebui recunoscuta și legalizata și prostitutia masculina).
Cu riscul de a leza unele pareri ultraconservatoare, consider ca, din motive exclusiv igienice și pentru a desfiinta traficul de carne vie, solutia ar fi, teoretic, acceptabila. Numai ca traim într-o tara în care nu se respecta nici o lege. Ce garantii exista ca nu vor inflori mafii noi, de genul „mafia acreditarii bordelurilor”, „mafia eliberarii certificatelor medicale”, „mafia imobiliara a amplasarii bordelurilor în teritoriu” etc.? Ce garantii avem ca actualii „pesti” nu vor deveni „baroni ai sexului”, „regi ai bordelurilor” etc.? Exista vreo garantie? Nici una. De unde se vor umple bordelurile? Se va face un concurs sau vor fi internate acolo de catre „pesti” care, în felul acesta, vor prospera cum nici nu au visat și vor și dormi linistiti noaptea, avand în buzunar actele statului roman?
Din punctul meu de vedere, aceasta problema a legalizarii prostitutiei a fost depasita de vreo 10-15 ani, cand practic a facut subiectul unei dezbateri publice (unei bateri publice mai bine zis, dupa modelul nostru de a des bate). E greu de crezut ca o reluare a temei ar putea produce efecte diferite.
Buuun. și ce e de facut atunci? Nu stiu. Nici nu cred ca eu ar trebui sa stiu.

Terapia prin scris pe site

Cand am citit stirea despre Simona Sensual care se ofera sa decretineze poporul roman, fireste, prima mea reacție a fost de revolta, de manie. Ca a oricarei persoane de bun-simt, cred. Am scrasnit, m-am enervat, m-am inverzit la fata, m-am asezat la calculator și mi-am zis: „O sparg!” (pardon de expresie).
Am început sa scriu. Pe masura ce scriam, am constatât cu oarecare mirare ca de sub tastele mele iese cu totul altceva decât ceea ce imi propusesem eu. Am scris mai departe. Când am terminat de scris, mi-am dat seama ca fusesem subiectul unei transformari extraordinare. Toata mania și toata revolta mea se topisera, facând loc unei ironii necrutatoare, la fel de muscatoare ca o suita bine plasata de vorbe grele, numai ca mult mai eleganta. Mai mult chiar, După ce am scris articolul Decretinarea poporului m-am simtit detasat, amuzat, am inceput sa vad hilarul, iar nu grotescul. Mi-am dat seama ca, daca as fi injurat-o pe Simona Sensual, as fi ramas frustrat în sentimentele mele cetatenesti o luna, si, de fiecare data cand mi-as fi amintit de episod, mi s-ar fi facut gura punga. Asa, am transferat aceasta dramoleta intr-un registru în care conotatiile s-au schimbat complet. Am dezbracat o afirmatie iesita pe gura ca un porumbel plictisit sa tot stea sub streasina de toate conotatiile pe care le implicau cuvintele „poporul roman” și am privit-o în toata goliciunea sa (pe afirmatie, vreau sa spun). Am realizat ca de fapt i-am luat-o pe dinainte (vorba lui Puskin) infatigabilei silfide (vorba lu’ Nenea Iancu) și am descoperit eu o cale de a „decretiniza” pe oricine ar fi chinuit de asa o stare de spirit.
M-am dumirit ca atunci când esti în fata calculatorului și vrei sa scrii ceva care sa fie citit de o alta persoana trebuie sa transmiti o idee, un punct de vedere, nu umori, stari de spirit pasagere. Cei care au auzit deja vorba de duh a donzelei vor altceva decât sa le repeti momentul penibil, sa îi faci sa se enerveze din nou. Vor o hermeneutica a evenimentului, care sa le lase în minte o alta imagine decât imaginea initiala, o imagine mai suportabila, mai digerabila. Am inteles ca folosind un limbaj curat, civilizat, ironic, exista o sansa sa interpretam realitatea crunta în care traim și s-o facem un pic mai suportabila.
Asa ca, vorba lui Heliade Radulescu, „Scriti, baieti [si fete], orice, numa scriti!” daca nu vreti sa ajungeti la balamuc sau, și mai rau, sa puneti mana pe par. Scrieti pentru a va elibera de tirania unei epoci tulburi, scrieti pentru a capata o alta viziune asupra lucrurilor, scrieti pentru ca și altcineva sa stie ce simtiti, ce gânditi. Poate ca asa, din ce în ce mai multi oameni au sa aiba din ce în ce mai multe în comun, și se va naste în sfârșit și în natia romana ceva atât de necesar: solidaritatea interumana. Daca nu, macar gânditi-va ce bine va fi daca vom deveni cu toti o natie de „scriitori”. Imaginati-va ce fascinant o sa fie când, peste 500 de ani, cercetatorii vor descoperi munti de documente despre Simona Sensual, despre Alina Plugaru... Ce natie! Ce tara! Ce civilizatie!
Sigur, cei cu multa carte au sa spuna: „Chestiuni de taraba, onorabile! Daraveri de clopotnita, stimabile! Pai noi stim astea de când ne-am nascut. Ne-am nascut cu laptopu’ conectat la internet!”. Toata stima, eu acum am aflat (ca în bancul cu ungurul și cu Mihai Viteazu) despre cat e de sanatos și de simplu sa practici terapia prin scris pe site.
Buuuuun! De linistit m-am linistit, mi-am „reperat” onoarea. Cu Simona Sensual insa..., a ramas ca în gara. Sau ca în coada de peste (fara nici o intentie de innuendo). De pilda, nu am inteles daca supranumele sau este forma americaneasca a cuvantului neaos „senzual” sau daca se refera la faptul ca ea intelege sensurile profunde ale lucrurilor. O distinsa doamna, buna prietena de la Polirom, mi-a spus ca a auzit-o (unde o tot aud toti, ca la mine televizorul e deschis 24/7 și totuși nu m-am ciocnit niciodata de serafica fiinta? Dar lasa, am depus o aplicatie pentru redactor la o revista mondena. Daca mi-o aproba, cine o sa stie mai multe ca mine?) explicând sensul vorbei „cabanosi”: „Cabanosii sunt cei ce locuiesc în cabana”. Ei, daca-i p-asa, înseamna ca Simona nu este doar o fiica a Evei, ci e Eva insasi, contemporana cu Adam (Romeo Fantastik?), despre care Cartea Cartilor ne spune ca intelegea rostul fiecarui lucru și îi dadea nume. Iertata sa imi fie vorba proasta.In fine, ceea ce conteaza este ca terapia prin scris pe site merge. O recomand cu caldura oricui stie sa scrie, are ceva de spus și îi pasa de atmosfera din aceasta tarisoara a noastra.

Decretinarea poporului

Am citit un lucru care mi-a dat sperante de mai bine: După ce a afirmat ca „poporul roman e cretin”, afirmatie care a devenit un loc comun în gândirea intelectualilor subtiri din România, Simona Sensual a anuntat mantuirea neamului: „Am sa decretinez poporul roman”.
Mai intai mi-am pus întrebarea: Cine este Simona Sensual? Am început sa caut. Am cautat mai intai în mediile academice. Nimic. Am rascolit calendarul creștin, și pe cel ortodox, și pe cel catolic, sa vad daca nu o fi vreo sfanta trimisa de Dumnezeu pentru poporul roman, asa cum Enoh și Ilie vor fi trimisi la sfârșitul lumii pentru a lupta cu Antihrist. Nu am gasit nici macar un indiciu cat de mic. Nu am deznadajduit. Am cautat mai departe. M-am uitat pe listele alesilor poporului, sa vad daca nu va fi fiind vreun lider politic sau conducatoarea vreunei miscari cetățenești care sa indice poporului calea de a iesi din marasm. Am gasit cateva persoane harismatice (lumea politica romaneasca e plina de harismatici), dar nici una dintre ele nu era dispusa sa își asume o indatorire atât de grea cum ar fi smulgerea din adancurile idioteniei a unui intreg popor.

Ma pregateam sa cred ca jurnaliștii au mintit (desi imi venea greu sa cred ca un jurnalist roman ar minti). Mi-am adus aminte deodata de „Coada lunga” a lui C. Anderson. Asa e! Sa vad ce-mi spune „cultura de nisa”! Am deschis Google, am scris numele ilustru, cu evlavie, si... O adevarata hierofanie! Simona Sensual s-a dezvaluit ochilor mei în toata splendoarea sa.
Mai nimic despre cine e, de unde vine și unde se duce. „Nu e nimic mi-am zis. Au mai fost profeti și sfinti de-a lungul istoriei despre care Dumnezeu stie mai mult decât vom sti noi vreodata”. Nu am putut sa nu observ ca nu prea pune pret pe imbracaminte. Mai mult chiar, rascolind prin siteurile oferite cu destula zgarcenie de Google, am aflat ca mai mult îi place sa umble dezbracata.
Am aflat ca e un fel de regina. Regina porno. Ce o mai fi și asta? Am mai aflat ca domneste peste România impreuna cu alta regina, Alina Plugaru, și ca nu se prea inteleg. Ca în afara de ele mai exista și un rege, al manelelor porno parca, maiestatea sa Romeo Fantastik. I-am ascultat programul de guvernare. Magnific! Am vrut sa aflu mai mult. Am aflat ca mai sunt și alte pretendente la tron: Sexi Braileanca, Blonda de la Morga... Mai mult, dîntr-o zona republicana își propune sa decretineze poporul roman și diva nationala Magda Ciumac, care locuieste la OTV.
Marturisesc ca luand cunostinta de aceasta lume de basm, cu printi, cu regi, cu regine, primul gând a fost: „Unde am fost eu pana acum? Pe ce lume traiesc totuși? Cum e posibil ca vremurile bune, de mult apuse, sa se fi intors, și eu sa nu stiu nimic?”. Cu adevarat, maiestatea sa Simona are dreptate. Cel putin un membru al poporului roman este cretin.
Mi-am zis ca o monarhie, fie ea și porno, este de preferat republicii neamului prost, a spagii și a baronilor. La urma urmei, suntem une drole de republique, plina de baroni, cnezate și voievodate. Ce daca le unim pe toate intr-un regat?
M-am gândit apoi ca o asemenea reforma care sa duca la decretinarea unui intreg popor trebuie sa aiba și o ideologie, o invatâtura, ceva care sa aduca mult ravnita lumina. Am aflat ca misterioasa regina se inspira din scrierile unei carti sacre numite Kama Sutra, ca practica un tip de asceza numita tantra și o forma ciudata de comunicare cu poporul numita webcam. Mi-am zis: „Nu e rau. Iata în sfârșit un conducător cu adevarat aproape de popor”.Asteptand venirea vremurilor bune prezise, ma întreb totuși daca nu cumva de fapt jurnaliștii au inteles gresit cuvintele salvatoarei neamului. Nu e posibil ca cu infatigabilele-i buze sa fi susurat de fapt: „Poporul roman este un popor creștin. Am sa decreștinez poporul roman”?

Mântuirea din DEX

Cei mai mulți teologi consideră că termenul „mântuire” are, în limba română, origine latină. Majoritatea cred că provine din contopirea a două cuvinte, manes („sufletele morților”) și tueor, tueri („a păstra”). Mântuirea ar fi, în viziunea acestor teologi, păstrarea sufletelor vii după moarte (etimologia aceasta nu cadrează cu eshatologia ortodoxă, care susține că mântuirea privește atât sufletul, cât și trupul).
Dumitru Stăniloae credea că „mântuire” provine din contopirea termenilor mentem („minte”) și tueor, tueri, sugerând că mântuirea este de fapt o preschimbare a minții, o înnoire a cugetului. Unii teologi cred, forțând o asemănare destul de neconcludentă, că „mântuire” provine din termenul grecesc metanoia („întoarcere”, „revenire în simțiri”).
În fine, o altă categorie de teologi (cu care eu sunt de acord) consideră că „mântuire” provine de la manu („de mână”) și tenere („a ține”). Mântuirea este, astfel, mâna întinsă a lui Dumnezeu, fără de care eforturile noastre sunt zadarnice, mâna pe care o întinde Iisus celor din iad când îi scoate de acolo. DEX-ul are și el o etimologie a acestui termen. Potrivit dicționarului respectiv, „mântuire” provine din cuvântul... maghiar menteni. Acesta înseamnă într-adevăr „a se salva”, iar în forma mentenegődzik înseamnă „a se dezvinovăți”. O întrebare rămâne totuși: dacă în limba română termenul provine din maghiară, cum vor fi numit românii mântuirea până la venirea ungurilor în Europa? Cum au preluat oare românii din Moldova și Valahia termenul „mântuire” din limba maghiară? Să li-l fi dat Carol Robert de Anjou la Posada? Matias Corvin, la Baia? Este firesc să considerăm că un cuvânt românesc provine din altă limbă modernă doar pentru că are o asemănare vagă cu el? Se poate să credem că un termen absolut fundamental în teologie a fost preluat din limba unui popor care s-a creștinat cu 1000 de ani mai târziu decât noi și în altă confesiune creștină, pe deasupra?

Condiția de ratat

Am auzit acum cateva minute ceva fenomenal la emisiunea politica de pe Antena 3, pe care mie imi place sa o numesc „Fetele marinarului”, pentru ca e la concurenta cu filmul omonim de pe Antena 1 și trateaza în general tot despre un marinar și fetele lui milionare și europarlamentare, despre nazbatiile lui, iubirile lui și disperarile noastre care trebuie sa i le suportam... în emisiunea lui Gadea a fost evocata amintirea lui Octavian Paler. Din noianul de vorbe frumoase și pline de miez pe care le-a rostit acesta, mi-a atras atentia una în mod deosebit. Spune maestrul la un moment dat, citez din memorie: „Sunt constient ca sunt un marginal, un ratat. De altminteri, pe mine ma onoreaza sa mi se spuna ca sunt un ratat, pentru ca daca sunt un ratat înseamna ca am avut posibilitati mari. Daca mi s-ar spune ca sunt un reusit, m-as simti aproape jignit”.
Fenomenale cuvinte!

Vorbele astea mi-au amintit de Tratatul de metafizica al lui Nae Ionescu, pe care îl savuram în tineretile mele seminariale, desi marele filozof roman avertiza ca de metafizica e bine sa te apuci după 40 de ani, ca atunci se linistesc patimile tineretii și trupul se retrage în necesitati frugale, lasand mintea sa emearga, sa preia erosul fiintial și sa îl calauzeasca inspre contemplarea marilor idei, daca desigur nu ti-ai zdrentuit complet sufletul pana la 40 de ani și ai eros în sensul filozofic al cuvantului, de iesire din sine și proiectare inspre alteritate (alta persoana sau marile idei ale umanitatii), și nu doar în sensul ala despre care poetul zice ca „se intampla și la pasari de vreo doua ori pe an”. Ionescu spune ca grecii se ocupau de metafizica numai după 40 de ani, considerata de ei varsta maturitatii depline.
Vorbea gânditorul roman în Tratatul sau despre potente și realizarea lor în act și spunea ca după ce o idee devine fapt se inchide în autosuficienta realitatii ei, saracind practic lumea ideilor și orizontul de asteptare al fiintei umane. De aceea, stabilirea unui ideal cat mai inalt asigura o cautare metafizica continua a ideii în potenta și o eludare a plafonarii intelectuale și spirituale.
Metafizicianul lui Nae Ionescu este de fapt „ratatul” lui Paler, cel care nu epuizeaza niciodata posibilitatile pe care viata i le ofera, cel care poate oricand sa mai viseze și sa mai spere. „Realizatul” este cel care, odata ajuns la capatul calatoriei sale spirituale, ramane prizonierul formelor în care s-a intrupat idealul ultim pe care l-a urmarit. Din acest motiv, „realizatul” adopta discursul scarbos și insuportabil al „reusitei în viata”, al „invingatorului”, fără a constientiza ca este prizonierul propriei micimi sufletesti și intelectuale.
Cubul ciobit al lui Nichita Stanescu este jucaria „ratatului”, pentru ca lasa fereastra deschisa spre o noua posibilitate, spre o noua raza de soare, spre o noua sansa.
Ce sunt sfintii și misticii creștini decat niste „ratati” ai acestei lumi, care cauta mereu sa atinga cu mintea și cu inima Ideea, Realitatea, Lumina de care își lasa sufletul inundat, urcând mereu, din treapta în treapta, niciodata cuprinzandu-o pe deplin, niciodata saturandu-se de frumusetea Ei, depasindu-si pe parcursul epectazei conditia umana și devenind intre timp ei insisi dumnezei după har?

Sa fim seriosi, într-o lume în care a fi realizat în viata înseamna a numara un morman cat mai mare de cadavre lasate în urma (fie ale celor pe care i-am intalnit în viata și pe care Dumnezeu ni i-a scos în cale pentru a ne da sansa sa fim oameni, fie „cadavrul” propriului suflet, care a fost cândva uman, dar pe care l-am ucis pentru a-l face compatibil cu „aerul rasfirat al inaltimilor”), conditia de „ratat” devine o necesitate morala, metafizica, teologica.

Dumnezeu sa iti bucure sufletul, maestre! Vei fi fost maria ta un „ratat”, dar ai fost unul frumos, profund și demn de urmat.

Lowest-common-denominator civilization

I was never able to accept some habits of the people who live in the cities. I never fancied the idea that, after a week of hard work and little satisfaction, trapped inside the city’s concrete walls, I should break „prison” and devour some mountain or marine landscape, and then return and take up again the „serious stuff”.

I confess I never had nor ever will I have a tourist mentality. I trade rambling for the mind adventure. No doubt, I have my share of place I went to, I made my friends, I do have cities I’d rather live in, mountains I wish to climb (in fact, the only mountains I will ever favor above all others are the Mountains în Neamt County, România, where I was born and I live at the present time). Yet, I never spend my time calculating the remainig time until the holidays, so that I may escape the city and run as fast as I can toward some quiet place. Not having this kind of mentality, I have always tried to understand those who do. Indubitably, the deep reasons of these tendencies lie în our mentality, our desire for new, for devouring the new, for being out of the ordinary. We grow tired of ourselves and the same settings and backgrounds, of the same people we meet on daily bases, and we wish to experience something new. Of course, once we are there, otherwhere, we grasp the epidermic layer of that reality, and never really understand the places we visit, the things we see. Thus, we quench our devouring thirst for new and return home speaking about hotels, taxes, accomodations, bars, campings, ski slides. And that’s about it. A building purhaps comes up în our exposition, only if need be. Let’s face it, how many of those who go to Venice get a chance to find out that the musical titan Tomasso Albinoni was born and lived there? How many meditate on a theme of Albinoni’s adagios while executing the „ritual” clichee of gondole travel? How many give anything about this side of Venice? How many of those who get to Rio de Janeiro find out that Brasil was for a whole century empire? How many get to read one page of Joachim Maria Machado de Assis, a Brasilian classic who is în no way lesser than any of the great 19th century European novelists? How many compensate once back from Rio? Very few, I guess.There was a time when each country possesed a cultural abundance, that was enough to qench the thirst for new of her inhabitants. If someone travelled across Romania, for example, from Moldova to Transylvania, once there, they were finding interesting people, a different way of speaking the language, different customs, a different understanding of life. Upon returning home, the traveller was enchanted with his voyage. And wiser. If someone travelled from Maramures to the seaside, this voyage was a lifetime experience, something to speak about for the rest of his life. And they never even have to cross the borders (the spiritual borders of their own nation).There was a time when one city, well done and well administered, was enough for someone to live their entire life there without the slightest desire to ramble. Let’s not forget the illustrious example of Immanuel Kant, who lived în one of these places, the burg Konigsberg (actually Kaliningrad), and never leaved it.All these mean nothing nowadays. Customs are lost, tongues are made even, and if you travel from Timisoara to Iasi, from Bucharest to Cluj, you find the same people everywhere, speaking of the same things (most of them boring and taken from TV shows), knowing the same things, having the same desires. And so, one feels compelled to visit other lands, to learn foreign languages, to waste tones of money, to get to exotic places, to unclimbed mountains. And there... one finds people with the same customs as their own, who speak of the same things. It is not due, as one may suspect, to the similarity of all human beings, but rather to an imposed homogenization.Theologians stress out that for a person to actually be a person it is absolutely necessary to project on another person, to live în communion with other people, to unveil its own self by exploring alterity. Those who live în the isolation the ego traps them into wind up losing their abilities as humans (phenomenon similar to the one experienced by people who live isolated and to not know what a human being is, much less that they are themselves human beings).
The world we live în has a tendency to homogenize. The process is under way. The victim of this process, that has a bright side, no doubt, is the identity of each of us. When we have the same thoughts, the same clothing fashion, the same interesses, where will we find the other?
The process has as principle the lowest common denominator, that is the bases upon each to build mutual understanding. But, as we begin to have only basic knowledge of everything, what will become of the cultural and spiritual abundance of hundreds of nations, that they have been cultivating for millenia? Tourism bottles already these cultures în fabricated clichees that are being slipped into our luggage as we check out. On the same principle of lowest common denominator, of course. (Let’s say that when a foreigner arrives în Transylvania, he cannot shake „Dracula” off, no matter what. How many Dracula-like idiocies, dressed up as brands, are being sold to us as „souvenirs”?)

A time will come when travelling from Buchares to Rio or London won’t pay off. Why travel? Just to compare the malls? A time will come when there will be nowhere else to go to quench our thirst for new, to meet another. What will we do then? Of course, we will always have the Klingon, Vulcan, Ferengi homeworlds! Wait!!! Those are only sci-fi settings from Hollywood blockbusters...
Soon, there will be only one travel left to undertake. Travelling toward ourselves. But what do we know about ourselves? What do we expect to learn? Another topic, another blog post...

Aghiazma și agheasma

DEX ne prezinta în cazul apei sfintite doi termeni care o definesc: „agheasma”, despre care se spune, corect cred eu, ca își are originile în termenul neogrecesc aghiasma, și „aghiazma”, despre care ni se spune, gresit După parerea mea, ca provine din acelasi termen neogrecesc.
Dictionarul greseste în cazul ambelor etimologii atunci cand sustine ca atat aghiazma, cat și agheasma provin in limba romana din limba slavona. Iarasi se merge pe principiul ca romanii nu au vorbit pana ce nu au venit migratorii sa îi invete cum sa denumeasca diferite notiuni. Reamintim ca totuși romanii au fost creștinăti cu cel putin cinci sute de ani inainte de asezarea în Europa de Est a primilor slavi. Cum au numit ei apa sfintita pana ce le-au spus slavii cum e cu agheasma (sau cu aghiazma)?
In limbajul bisericesc se utilizeaza termenul „aghiazma”, care reda mai fidel termenul din greaca clasica aghiazo care înseamna „a sfinti”, adevarata sursa a termenului „aghiazma” (si chiar „agheasma”).
O problema mai putin etimologica, dar corelata totuși cu etimologia este existenta asa-zisului proverb care spune despre ceva care este inutil ca „este ca aghiazma, nu face nici bine, nici rau”. Mi s-a suit sangele la cap când l-am auzit pe marele teolog și politician onor Cezar Preda spunand, intr-un talk-show, ca nu stiu ce e ca aghiazma. Cine i-a spus acestui distins domn ca aghiazma nu face nici un bine? Ca nu face „nici” rau este evident. Dar de unde a aparut aceasta blasfemie care spune ca aghiazma e de fapt un fel de frectie la picior de lemn?
Pentru conformitate, sfintirea apei este un ritual purificator, prin care se innoiesc, prin puterea Duhului Sfant, puterile naturii. Sfintirea apei aminteste de pasajul din cartea Facerii unde se spune ca „Duhul Sfant se plimba deasupra apelor” primordiale. Plimbarea Duhului pe deasupra apelor primordiale era de fapt o modelare a materiei informe, apa fiind creditata ca purtatorul „codului genetic” al tuturor celor ce aveau sa fie. Apa primordiala este cea care cuprindea în sine ceea ce teologii numesc logos spermatikos, „informatia potentiala”, „ratiunea plasticizata”. Vedem ca pana și știinta a ajuns la concluzia ca apa este sursa vieții. Când Hristos se boteaza în Iordan, Duhul Sfant se pogoara asupra Lui și a apei, implicit, sfintind intreaga faptura. Nu ma credeti? Întrebati apa, întrebati copacii, întrebati vietuitoarele și va vor spune ca asa este. Ce Dumnezeu! Am ajuns mai insensibili decât vietuitoarele necuvantatoare?
Prezenta Fiului lui Dumnezeu și a Duhului Sfant în apa Iordanului este cel mai ecologic gest inchipuit vreodata de mintea umana. In fiecare an, Biserica reia acest gest. Sfintirea apei este prin urmare o recreare perpetua a lumii, mai precis o restaurare perpetua a acesteia. Despre efectele benefice ale apei sfintite nu are rost sa mai vorbim. Cine vrea sa le cunoasca nu are decât sa foloseasca aghiazma cu credința și cuget curat.
Cum era cu aghiazma/agheasma care nu face nici bine, nici rau?

Barbatul și barbata

Cu ocazia predicii dedicate izgonirii lui Adam din rai am observat un lucru foarte interesant pentru orice om preocupat de cuvintele limbii materne.

Într-o editie a Bibliei din 1924, atunci când se vorbeste despre crearea primilor doi oameni, se spune: „Si a zis Adam: Iata aceasta e os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi barbata (Ișa) pentru ca este luata din barbatul (Iș) sau” (Facere 2,23, sublinierile mele).

In limba ebraica, „barbat” se spune Iș, iar „femeie” se spune Ișa. Miza teologica a acestui pasaj este aceea de a surprinde consubstantialitatea barbatului cu femeia. Daca Dumnezeu ar fi facut-o pe femeie printr-un act total independent de crearea barbatului (daca ar fi luat și în cazul sau tarana și ar fi suflat suflare de viata asupra sa), atunci neamul omenesc ar fi avut doua principii, doua surse independente, și ar fi existat doua specii umane: adamiștii și eviștii, sau ceva de genul acesta. Consecintele teologice ar fi fost cel putin ilogice. Data fiind desfasurarea evenimentelor ulterioare creatiei (mai precis, caderea ambilor oameni în pacat) Hristos ar fi trebuit, de exemplu, sa sufere moartea pe Cruce de doua ori pentru a expia pacat(ele) originar(e) ale celor doua specii umane diferite. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca ar fi trebuit sa se nasca de doua ori, din fiecare specie în parte (cum s-ar fi nascut din „rasa masculina”?).

Imi aduc aminte ca în literatura romana veche se pastra aceeasi legatura existentiala intre cele doua sexe folosindu-se o alta formula de acest fel: în Divanul sau galceava inteleptului cu lumea sau giudetul sufletului cu trupul, cred, marele domnitor carturar Dimitrie Cantemir folosea tandemul „om/oamă”.Atunci am inteles ca de fapt atunci când Tipatescu îi spune iubitei sale: „Zoe, fii barbata!” el nu bate campii, ci face o afirmatie profund teologica... Parol, monser!

Denumirea de bărbat mi se pare încărcată şi de o semnificaţie etnogenetică: în limba română bărbatul este numit după faptul că poartă barbă. În celealte limbi romanice i se spune ca în latină, homo. Ştim că latinilor le plăcea să fie bărbieriţi, nu purtau bărbi. Atunci cui spuneau ei în Dacia barbati? Dacilor, evident. De unde rezultă clar că dacii erau bărbaţii în aceste teritorii.

Mazilirea lui Stefan cel Mare

Nu mi-a venit sa-mi cred ochilor cand am vazut o stire care spune ca, la Roman, a fost furata... coroana lui Stefan cel Mare. Prima data am crezut ca e o gluma. Apoi, m-am gandit ca a fost furata o coroana dintr-un muzeu romascan. Am ramas mut când am vazut statuia lui Stefan din centrul urbei nemtene cu capul descoperit. Totuși, cum este posibil sa iei o parte a unei statui? Cum e posibil, fizic, „tehnic” vorbind? Atunci cand faci o statuie de voievod o faci în pielea goala și apoi ii adaugi accesoriile? Cum se pune o coroana pe capul unei statui de o poate cineva fura ulterior? Chemi episcopul locului și oficiezi o slujba de incoronare a voievodului, punandu-i pe cap o coroana din cupru, ca pe vremuri lui Gheorghe Doja? Nu e cumva anticonstitutional sa incoronezi un voievod într-o republica și mai ales sa-l incoronezi peste o parte a tarii? Nu e o incalcare a primului articol al Constitutiei care spune clar ca Romania e stat national, unitar și indivizibil?
Indiferent de „procedura”, cert este ca la Roman un cercopitec infractor a reusit ceea ce nu a reusit nici marele sultan Mahomed, cuceritorul Constantinopolului.
Un bastinas hatru cobea ca se asteapta ca și sabia sa-i fie furata „atletului crestinatatii”. Edilii erau foarte linistiti, afirmand ca nu e nimic, ca oricum coroana ruginise și trebuia facuta alta. Unde o fi facuta? Exista o firma care face coroane voievodale? Ce ti-e și cu economia de piata!
Oare ce o mai fi urmand? Sa i se fure și cizmele cu pinteni și sa ramana în picioarele goale ca Horea, Closca și Crisan? Sa-i fure cineva caftanul cu fireturi și sa i le vanda la bazar sau la un second hand? Mai știi!?! Pana una alta, marele Stefan a fost „mazilit” și sta în mijlocul Romanului cu capul descoperit, ca Eminescu în Dealul Copoului din Iasi, și se uita cu jale la ce a fost și ce a ajuns.
Daca tot s-a deschis sezonul la reconditionat statui, poate nu ar fi rau ca un „intreprinzator” sa-i indrepte putin caciula Craisorului muntilor din centrul Clujului, ca tare straniu ii sade marelui patriot (de furat sper sa nu i-o fure cineva, ca se pot cumpara în targurile transilvane cusme mult mai calduroase decât cea pe care i-au pus-o artiștii plastici clujeni Craisorului).
Mai e ceva de spus? „Stefane, Maria Ta/ Tu la Putna nu mai sta/ Lasa grija schitului/ în grija mitropolitului...”

Poveste despre nebunul orasului

Ma uitam la Morometii într-o seara și ma gandeam ca daca salcamul din satul natal al lui Marin Preda a ajuns faimos pentru tot restul istoriei, de ce nu ar ajunge nebunul orasului Bicaz, de exemplu, la fel de cunoscut? Doar pentru ca orasul de sub Ceahlau nu beneficiaza de genialul penel al lui Preda? E un motiv suficient pentru a trage perdeaua uitarii asupra unor oameni și locuri? Bineinteles ca nu.
Intotdeauna mi s-a parut fascinanta problema nebunilor. Granita dintre real și ireal, pe care ei o trec adesea, dintre constient și sub/inconstient; întrebarea cine e de fapt nebunul, nebunul propriu-zis sau noi, cei „sanatosi”?; cum arata universul în mintea unui nebun? Toate aceste întrebari au ramas fără raspuns în mintea mea pana în ziua de azi. Am citit carti, am aflat ca în cetatile antice și medievale existenta unui nebun era aboslut necesara, ca acei nebuni rituali se numeau morosophos (“nebun intelept”) și ca erau un constant reminder pentru toti „sanatosii”. Se pare ca asa au ajuns langa tronurile regilor, iar unii dintre ei, cei mai periculosi, au început mai nou sa sada chiar pe tronurile fostilor regi. Nu m-a multumit explicatia medicala, pentru ca eu cred cu tarie în faptul ca persoana umana este compusa din trup și suflet, iar nebunia nu este doar o „defectiune” a „softului”, ci o stare a trupului și a sufletului ca intreg. Am mai aflat și despre „nebunii pentru Hristos”, oameni în care locuieste Domnul și care se comporta ca și cand ar locui deja în salasele vesnice. Daca sfantul Pavel are dreptate cand spune ca „înțelepciunea lui Dumnezeu este pentru oamenii nespirituali nebunie”, ce este de fapt nebunia? Cine stie?

Ceea ce se stie însă este ca orasul Bicaz, ca orice cetate care se respecta, are nebunul ei. Nu este un nebun oarecare, ci este un adevarat filozof. Spun asta fără nici un fel de ironie. Realitatea este ca el a fost imprumutat în oras din comuna limitrofa, Tasca (localitatea mea natala). Se spune despre acest om ca pe vremuri a fost foarte inteligent, ca studiase pe undeva printr-un centru universitar. Spun unii ca o poveste de dragoste l-ar fi facut sa-si piarda luciditatea. Cu toate acestea, uneori este foarte lucid, și atunci vestigiile inteligentei de demult pot fi vazute cu ochiul liber. Dintr-o discutie cu el am aflat ca i s-a interzis sa aiba relatii intime datorita conditiei sale. Sufera din aceasta cauza, dar niciodata nu a profitat de „statutul” sau în oras pentru a se obraznici fata de vreuna dintre multele frumuseti Bicazului, spre deosebire de multi dintre „sanatosi”.
Exista cateva istorisiri „legendare” despre acest om deosebit în felul sau. La ele voi mai adauga doua la care am fost eu insumi martor.

Umbla vorba ca, odata, a intrat într-o clasa, la scoala, în pauza, și i-a întrebat pe elevi ce ora au. Ei au raspuns ca urmeaza matematica. Atunci s-a apropiat de tabla, a luat creta și a umplut doua table cu ecuatii matematice. Cand a venit profesoara de matematica în clasa și a vazut ce e scris pe tabla s-a crucit și a zis ca asa ceva numai la universitate se invata.

Se mai spune ca acum doua mandate, pe cand la primaria orasului lucra un domn extrem de excentric, nebunul orasului se plimba pe aleea din fata primariei. La un moment dat, intr-un acces de autoironie, angajatul respectiv al primariei a ordonat cuiva din subordine sa îl alunge, „pentru ca un nebun în primarie e de ajuns”.

Intr-una din zile, mergeam inspre centrul orasului cu o colega de la scoala (eram profesor la liceu), o doamna profesoara foarte stilata și foarte volubila. Cand am trecut prin fata lui, nebunul s-a adresat distinsei doamne:
- Sarut mana, doamna! Spuneti-mi, va rog, ati citit ultima mea carte?
Fara a-si pierde aplombul, doamna a raspuns:
- Am început-o, dar mai am cateva teze de corectat și apoi o termin de citit.
A plecat foarte incantat. în acea secunda mi-am dat seama ca fusesem martor al unei discutii dîntr-o realitate paralela. M-a fascinat prezenta de spirit a colegei mele și naturaletea absoluta a nebunului filozof.

După alegerile prezidentiale din anul 2000, dupa turul al doilea, cand un anumit domn a primit al treilea mandat prezidential, ma intalnesc cu nebunul nostru. Dupa ce mi-a cerut un ban, i l-am dat, ceva de mancare, i-am dat, ma intreaba abrupt:
- Ai vazut?
- Da, zic eu, intrand în joc.
- Ai vazut pe cine au ales astia? Si mai zic de mine ca sunt nebun!
Credeti-ma, nu cred ca fusese vreodata în viata lui mai „sanatos”.

L-am numit pe acest om în scurta mea istorisire „nebun”, iar nu „dezabilitat mintal”, cum se numește el în Newspeak, pentru ca omul despre care v-am vorbit este mai mult decat un om bolnav mintal. El este o adevarata institutie în cultura europeana autentica a Antichitatii și Evului Mediu.
Carcotasii vor spune: „Haide, domnule, scrii și tu un cuvant despre orasul nostru și te ocupi de nebunul orasului, sa zica lumea ca Bicaz e un oras de nebuni. Ce, oameni de valoare nu ai gasit despre care sa scrii?”. Nu incape indoiala ca orasul Bicaz este plin de oameni minunati, despre care voi scrie pe indelete la timpul potrivit. Am considerat necesar sa scriu acum despre aceasta „pata de culoare” în viata orasului pentru ca nu admit ca o viata de om sa treaca prin lume și sa se stinga în dispretul și în uitarea tuturor. Nu admit ca un suflet sa treaca prin aceasta lume fara ca nimeni sa îi acorde un pic de atentie, nimeni, niciodata. In plus, multe dintre orasele tarii sunt pline de tot felul de nebuni, dar cate dintre ele au „nebunul orasului”? Spuneti-mi, stiti cum se numește nebunul orasului dumneavoastra? Nebunul Timisoarei? Al Iasilor? Al Brasovului? Al Bucurestilor? Va rog sa tratati ultimele întrebari ca pe întrebari pur literare. Insist sa nu incercati sa raspundeti la ele.

Valiza de la Cluj

După cum se stie, razboinicul luminii, ursul, principele și mihaiviteazul zilelor noastre, domnul George Becali, a avut castig de cauza, pardon, a repurtat o rasunatoare victorie împotriva dusmanilor „tradatori”, „comunisti”, „mafioti” și „spioni ai intereselor straine” (toti laolalta, ca în Odiseea, sau în Epopeea lui Ghilgames, sau în Kalevala, sau în „Raportul Tismaneanu”, sau...) și i s-a permis sa-si recupereze celebra valiza de la Cluj. Nu vreau sa comentez faptul ca eu cred ca totul a fost un joc mafiot, dar nu al lui Paszkany Arpad Zoltan, ci al unor fanarioti de pe cheiurile Dambotivei, pentru a-l mai tempera pe „viitorul presedinte al României, Geoooooorgeeeee Becaaaaaaaaaaaaaali”. Dar e greeeeu cu Becaaaaaaaaaliiii!
După ce s-a anuntat verdictul, Geeeeorgeee Becaaaaaliii a avut urmatorul dialog cu o reporterita care a vrut sa îl întrebe ce planuri de viitor are:

Rep. (putin emotionata): Domnule Becali, acum ca ati castigat procesul, ce intentionati sa faceti cu valiza de la Cluj?
GB (superior): Ce sa fac cu valiza? Ce, mie imi trebuie valiza? Eu vreau banii din ea, nu valiza. Valiza sa o tina ei. I-o dau lui Paszkany, valiza...

Coooorect! Trebuie sa recunoasteti ca ce e al lui e al lui. Când vrea, nea Jiji chiar stie sa scoata porumbelu’. Becali, spiritual, MM, spiritual, mai ca incep sa cred ca exista vreo scoala de spiritualitate pe la Steaua, pe acolo. In locul scolii de fotbal, eventual. Spiritualitate cat incape, fotbal nu prea. Aseara erea sa-i bata FC Arges (ca sa ma exprim corect, ca domnul Penescu) de sa-i asculte cu urechea. Cred ca au zis argesenii: „Lasa, ba, e vineri seara, lasa-i, sa nu planga! A și venit în vizita la noi (tot După vorba domnului Penescu), hai sa fim ospitalieri”.
Pai, domnule Becali, cu asa echipa și asa joc nu scoateti sabia luminii în fata lui OL, sau Chelsea, sau Galatasaray, sau Dinamo Kiev, sau... Sheriff Tiraspol, sau Cimentul Bicaz. Sfatul meu e sa va inscrieti cu baietii în Campionatul Asiei, ca au și ei Champions League. Sigur îi calcati în picioare pe uiguri, și pe azeri, și pe iranieni, și pe iraqieni (nu, pe aia îi calca americanii)... Dar în Europa, maestre, ca sa citez pe unu’ pe care matale nu l-ai intruchipat inca:
“Icoana [S]telei [,] ce-a murit/ Incet pe cer se suie/ Era pe când nu s-a zarit/ Azi o vedem și nu e”.
Nu e! Asta e drama. NU E!

MM Stoica loveste din nou

Nuuuu, nu va îngrijorati! Nu bate un suporter al propriei echipe! Nu da un cap în gura! Nuuuu! De data aceasta, MM loveste cu o replica de zile mari, cu un cuvant taios.
Cum s-au desfasurat ostilitatile. La GSPTv, MM își apara echipa (gest foarte frumos, de altfel) împotriva lui Penescu, patronul de la FC Arges. Din cate am inteles eu și din cate spunea disperat Penescu, echipa lui MM nu era în discutie, dar el o apara inversunat. Cum e și firesc, discutia a degenerat în injuraturi reciproce, După ce MM facuse un apel la „a nu cobori nivelul”. MM a spus despre Penescu ca e un „baiat de balcon” (???) și ca „daca te imbraci în negru și conduci Maybach nu înseamna ca...”, a zis nu stiu ce de gramatica și de analfabet. Penescu, la randul sau, a amintit de pumnul dat suporterului, a afirmat ca MM e un ‘ot, ca i-a luat banii patronului Stelei și i-a dat pe niste nulitati fotbalistice sud-americane etc. La un moment dat, discutia a ajuns în urmatorul punct:
MM (cu aerul ca spune ceva nou): Hai, maaa! Nu ma face sa cobor nivelu’ discutiei. Sa știi ca pot sa vorbesc și urat...
Moderatorul (impaciuitor): Nu va mai certati! Va rog! Lasa, ca o sa va impacati!
MM (mai mult pentru sine): Ce, sa ma impac eu cu asta...
Penescu (hotarat): Eu nu ma impac cu proștii!
MM(zdrobitor): Hai, ma! Atunci înseamna ca nu esti impacat cu tine insuti.

Nec plus ultra! Mai e ceva de spus? Eu zic ca nu. MM rules! Ce spirit! Ce rafinament!

Ca tot veni vorba de fotbal, aseara am vazut Barcelona-O. Lyonnais. Un meci splendid. Eu tin cu OL, dar chiar și asa (OL a pierdut cu 4 la 2), am ramas cu impresia unui mare meci. De aceea, as indrazni sa le spun microbistilor care își sparg capetele unul altuia pe stadioanele tarii: Domnilor, alegeti-va cate o echipa din CL și tineti cu ea! Nu veti regreta. Fie ca pierde, fie ca invinge. Lasati în felul acesta în offside „Liga lui Mitica”, pentru ca nu se merita sa investiti suflet, și pasiune, și incredere în aceasta liga. Va asigur ca nici în 300 de ani o echipa romaneasca nu va sti nici macar sa piarda cum a facut-o OL aseara. Daca alegeti totuși „Liga lu’ Mitica”, pe principiul romanesc ca „sunt ratati, dar sunt ratatii nostri”, nu pot decât sa va urez, vorba lui MM, „sa fiti impacati cu voi insiva”.

Telescopul suedez

Ma chinui de o saptamana sa relatez un episod foarte placut, care mi s-a intamplat în Piatra Neamt, și nu reusesc. Prins de diferite chestiuni urgente sau de dezbateri pe teme de actualitate, aman ceea ce e de neamanat. Iata ca, în sfârșit, a venit timpul sa scriu despre telescopul suedez.
Atrag atentia celor care sunt obișnuiti relatari în care un om a muscat un caine ca aceasta poveste li se va parea extrem de banala si, prin urmare, nu merita sa își piarda trei minute din viata descifrand mazgalelile mele. Cei care însă pretuiti relatiile interumane profunde și frumoase puteti sa mai aveti un bob zabava și sa cititi cele ce urmeaza.
In urma cu exact o saptamana, m-am dus la Piatra Neamt, unde am rezolvat niste chestiuni birocratice la Casa de Pensii. Cladirea Casei Judetene de Pensii este una impresionanta, ceea ce demonstreaza ca administrarea pensiilor și a pensionarilor este o intreprindere foarte banoasa. în interior, am gasit doua tipuri de angajati: unii mai tineri, care vorbesc foarte civilizat și la obiect (mie mi-au vorbit asa, cel putin), și unii mai de demult, care vorbesc ca orice birocrat din sistemul de stat. Mai ales cu pensionarii vorbesc extrem de urat. Eram la rand, După o batrana, careia o birocrata îi vorbea ingrozitor, și ma asteptam sa imi vina randul și sa imi vorbeasca la fel, pentru ca intentionam sa îi rastorn tot biroul ala în cap. Când am ajuns la rand... mi-a vorbit frumos, civilizat! Asa ca am conchis ca or fi suferind de vreo gerontofobie sau ceva, ca altfel nu se explica. Cladirea are vreo 4-5 etaje și nici un lift. Imaginati-va ce s-ar intampla daca unul dintre acesti batrani ar fi invitat sa se duca la vreun ghiseu de la etajul 4, pe scari. Nu m-ar mira sa aiba și o morga, pentru orice eventualitate. Cladirea e foarte moderna.
In fine, eram eu la Casa de Pensii și m-au trimis sa imi trag la xerox un milion de acte. Spre marea mea surprindere, cineva își pusese un xerox chiar la coltul strazii. Asta e ceea ce eu numesc „stilul saprofit de viata de pe urma activitatii birocratice” si, desigur, pe chetuiala cetateanului. Am intrat în micuta incapere, adapostita într-o cladire veche, antebelica, și m-a servit o doamna, cu un aer neutru. M-am intors, mi-am completat toate actele si, când le-am dus la ghiseu, unul era gresit. Din nou la xerox.
Intru. La masina se afla acum un pusti, care tragea cu un ochi în laptop și cu altul la comanda mea. Pe o usa din spate a aparut un domn, cu un aer nitel boem, care m-a întrebat frumos ce vreau sa imi faca și s-a apucat cuminte sa imi comaseze nu stiu cate pagini de buletin pe o singura coala de A4, asa cum îi cerusem eu.
Am început sa ma uit prin incapere. Deodata, privirea mi se fixeaza pe un telescop, catarat pe un dulap. Am întrebat daca telescopul este de vanzare. Chipul omului meu s-a luminat. Atunci am observat ca aducea cumva cu celebrul personaj vernian Jacques Paganel. Era inalt, cu frunte lata, ochi senini, ochelari și parul putin dezordonat. Mi-a raspuns ca telescopul este suedez, ca e foarte bun, ca l-a adus el din Suedia... Incantat, am întrebat inca o data daca e de vanzare. Mi-a raspuns ca nu. Mi-a spus apoi ca îl foloseste pentru a se uita noaptea cu el la stele, de pe dealul Cozlei. Mi-a mai spus ca în Scândinavia cerul este mult mai jos decât în Piatra Neamt, foarte, foarte jos, și se vede mult mai bine. A vobit transportat despre cum vede noaptea cate un crater în Luna, iar în craterul ala mai vede unul. „Este un univers cu totul nou”, mi-a spus incantat. Am fost intrutotul de acord cu el.
I-am marturisit ca eu m-am „convertit” la astronomie în vara trecuta, pe când lucram la o carte de astronomie excelenta, publicata de editura bucuresteana Curtea Veche. Asta a pus capac. După ce mi-a dat hartiile pentru Casa de Pensii, omul a luat telescopul de la locul lui, m-a luat și pe mine, am iesit cu totii în fata pravaliei, și Paganelul meu nu s-a lasat pana ce nu a instalat telescopul în plina strada, pe trotuar, și pana nu mi-a aratât varful dealului Cozla, regretand ca nu e noapte pentru a putea vedea craterele din Luna.
Ne-am despartit cu zambetul pe buze, ca doi oameni care își regasesc o pasiune comuna, asa cum ai gasi un firicel de apa în mijlocul unui desert imens. Marturisesc ca de ani de zile nu mi-a fost dat sa mai intalnesc oameni care au visuri, preocupari intelectuale, care sa traiasca viata boem, cinstit, sa duca o existenta obișnuita, castigându-si o paine cinstita și urmandu-si pasiunea, visul. fără sa stie, acest om mi-a inseninat zilele acestui început rece de an, mai ales ca, cu o saptamana inainte de a ma intalni cu el, ma intalnisem direct, fata catre fata, cu Moartea. Existenta acestui om, într-o realitate cenusie, a fost ca o intoarcere la lecturile frumoase ale copilariei, unde eroi romantici și boemi își urmau visul, fără sa le pese de conventiile sociale, de ce cred „oamenii seriosi”, oamenii „adevarati” despre ei. Iata ca, într-o zi banala de februarie, personajul de roman de copilarie prinde chip în realitate, devine la fel de normal și de natural ca noi cei ce traim în prozaic. Sentimentul este extraordinar și merita și trait, și povestit altora.

Daca ajungeti în Piatra Neamt și vreti sa vedeti cerul nemtean prin ochiul de sticla al telescopului suedez, mergeti pe strada Calistrat Hogas, care incepe la Casa Memoriala Hogas și trece pe sub strada unde se afla Colegiul National „Calistrat Hogas” (un liceu eminent, unde am avut și eu onoarea de a fi elev), și când veti vedea pe o cladire veche o firma pe care scrie XEROX, ati ajuns. Tot ce trebuie sa faceti e sa intrati și sa traiti aceeasi senzatie de placere pe care am trait-o eu. Va asigur ca nu veti regreta. Va vine sa credeti sau nu, astfel de oameni inca mai exista. Ei sunt mult mai aproape de noi decât credem, și trebuie doar sa ne oprim un pic din ritmul nostru demonic de viata și sa îi observam.

Si sa ne bucuram de prezenta lor.

Newspeak - o posibilă limbă a viitorului?

Newspeak is the only language în the world

whose vocabulary gets smaller every day.

George Orwell, Nineteen Eighty-Four

George Orwell spunea în romanul său de mare viziune 1984 că într-o lume a viitorului va apărea o nouă formă de vorbire, o nouă „limbă”, Newspeak. Această limbă va fi vorbită de toți, și caracteristica ei va fi simplitatea vocabularului și a gramaticii. Spre deosebire de Esperanto însă, care încearcă să fie o limbă de sinteză între marile limbi ale lumii, creând astfel o cale simplă de comunicare între oameni, simplitatea vocabularului limbii Newspeak se va datora faptului că oamenii nu vor mai avea multe de spus și nu vor mai avea nevoie de multe cuvinte, iar simplitatea gramaticii va fi dată de simplificarea situațiilor de viață care necesită forme gramaticale complexe de expresie.
Foarte mult timp s-a considerat că romanul lui Orwell este unul pur ficțional. În ultima vreme însă, apar din ce în ce mai frecvent expresii precum „realitate orwelliană”, „lume orwelliană” ș.a.m.d.
În încercarea de a soluționa multele conflicte de toate felurile existente în lume, apar proiecte ce încearcă găsirea unor baze comune pe care să se construiască o înțelegere între părțile divergente. Rezultatul este destul de modest, efectele secundare însă sunt îngrijorătoare. Unul dintre aceste efecte secundare este crearea limbajului „politic corect”. Ne vedem adesea puși în situația de a nu ne exprima „corect din punct de vedere politic”. Unele exprimări incorecte politic au devenit chiar pasibile de pedeapsă.
Fără îndoială, trăim într-o lume în care trebuie să se dea satisfacție cerințelor unor minorități, unor moduri de gândire, unor feluri de viață. Fiecare are dreptul să-și croiască viața personală și comunitară cum dorește și cum îi dictează conștiinta, dar a impune un limbaj corect politic majorităților nu este oare o inversare ciudată a piramidei, făcând ca „discriminarea pozitivă” (un concept înrudit cu cel de corectitudine politică) să devină o discriminare pur și simplu pentru majorități? Dacă suntem foarte atenți la sensibilitățile minorităților, nu ar trebui să fim la fel și față de sensibilitățile majorităților? De ce trebuie să pornim de la ideea că majoritățile sunt „vinovate” pentru faptul că nu sunt minorități?
Au apărut dicționare în Europa care au eliminat cuvinte din cuprinsul lor (creștinism, rege, regină, păcat). Acele cuvinte sunt considerate fie irelevante pentru noile realități, fie „incorecte din punct de vedere politic”. În Marea Britanie s-a trecut la eliminarea din registrele medicale a precizărilor legate de „mama” și „tata” noului-născut, pentru a nu ofensa o anumită minoritate sexuală. Dar cum rămâne cu sentimentele milioanelor de copii cărora li se ia dreptul de a avea în identitatea lor scriptică numele mamei și al tatălui sau simpla precizare că au o mamă și un tată? În Scoția a existat o discuție legată de schimbarea celebrului Saltire (steagul cu crucea sfântului Andrei), pentru că prezența crucii creștine pe steag prejudiciază concetățenii de alte religii (deși aceștia nu s-au manifestat niciodată în acest sens). Cum rămâne cu urmașii lui Robert the Bruce și William Wallace care au luptat sub această flamură?
În tendințele aceleiași „corectitudini politice” apar formulări care aduc foarte mult cu Newspeak. Astfel, conceptele de „soț” și „soție” sunt înlocuite discret cu cele de „partener”, „parteneră”, aplicate atât cuplurilor căsătorite, cât și celor care trăiesc „în afara căsătoriei” (folosesc această expresie din necunoașterea termenului Newspeak corespunzător, evitând termenul jurdic „concubinaj” sau pe cel eclesiastic „adulter”, care, dacă nu sunt deja, cu siguranță vor fi în curând „incorecte din punct de vedere politic”).
Ce se va întâmpla când cuvinte din vocabularul creștin vor deveni ofensive pentru unii dintre concetățenii noștri de alte religii? Ce se va întâmpla când cuvântul „păcat” nu va mai fi recomandabil? Când termenul „necredincios” va fi o insultă? (deși oricine nu crede în nimic este numit după logica de bun-simț a limbii „necredincios”). Dar dacă va deveni nefrecventabil însuși termenul „Dumnezeu”? Ce vom face atunci? Nu este doar un artificiu de gândire: există deja o traducere a Bibliei, care să satisfacă sensibilitățile mișcării feministe, Biblie în care toate pronumele care se referă la Dumnezeu sau la Persoanele Treimii au fost traduse la genul feminin. Și ce s-a realizat cu aceasta? Să ne imaginăm că această Biblie ar ajunge referențială pentru toți creștinii. Aceasta ar satisface partea feministă a populației creștine feminine și ar lăsa pe dinafară toată populația masculină. Ar înlocui o Biblie scrisă într-un limbaj presupus „falocratic” cu una în limbaj „mastocratic”. Cui prodest?
Am încercat candva să scriu un articol despre diferența dintre modul în care presa americană reușește să prezinte obiectiv două opinii divergente a doi interlocutori cu păreri opuse, fără ca unul sa fie ignorat complet (cazul din ce în ce mai frecvent în Uniunea Europeană) sau linșat în direct (cazul României). Pe urma m-am gândit că simpla utilizare a unui fisier youtube pentru a face demonstrația ar fi putut fi catalogată ca un act extremist (thoughtcrime cum l-ar fi numit Orwell), dată fiind reputația în lume a unuia dintre interlocutori, cunoscut thought criminal, nevorbitor al limbii Newspeak și complet incorect politic și nefrecventabil (în paranteză fie spus nici eu nu sunt de acord cu atitudinile sale rasiste, dar cred că are și el dreptul la o opinie). Dar totuși prezent la CNN, pentru simplul motiv că religia deontologiei profesionale îi face pe jurnaliștii americani să vorbească încă Oldspeak (engleza americană cea de toate zilele, corectă gramatical și față de realitățile înconjurătoare).
Așa că am renunțat. De câte ori și în cat de multe situații va trebui să renunț la o demonstrație, științifică până la urmă, pentru a nu leza, fără intenție, pe unii și/sau pe alții?
Newspeak se înscrie cu siguranță în cursa celor mai receptate limbi ale lumii (sau cel puțin a celor mai frecventate). Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem este: Care este linia de demarcație între new speak și no speak?