Săptămâna aceasta Senatul României a adoptat ca lege o „recomandare” a UE existentă mai demult. Aceasta prevede felul în care vor se vor face inmormântările. Potrivit acestei legi se interzice păstrarea la domiciliu a corpului decedatului şi transportul său în ziua înmormântării. În schimb, se cere ca acesta să fie depus într-o capelă la biserică, prevăzută cu instalaţii frigorifice.
Această lege inimaginabilă impune câteva precizări de ordin teologic. Deşi ea a fost acceptată de mulţi concetăţeni de-ai noştri ca „măsură igienică” şi ca o rupere cu „tradiţiile învechite ale Bisericii”, nu este acceptabilă pentru că: 1. legiferează în probleme de ritual al Bisericii creştin-ortodoxe; 2. legiferează în probleme de arhitectură bisericească; 3. legiferează în materie de dogmatică ortodoxă, dând o nouă accepţie a conceptului de „trup” în cadrul teologiei soteriologice ortodoxe.
Să le luăm pe rând. Primul motiv pentru care unii dintre compatrioţii noştri ar fi tentaţi să fie de acord cu astfel de decizii, ar fi legat de caracterul oarecum dur (ca să nu spun brutal) al spectacolului morţii şi al stricăciunii trupeşti, pe care unii ar putea crede că ritualul ortodox îl are. Un alt motiv ar putea fi carenţele de igienă ce decurg din descompunerea naturală a trupului decedat. Pentru cei ce se preocupă de igienă trebuie să îi liniştim: înmormântarea la ortodocşi nu creează nici un fel de probleme antiseptice. În plus, cine pune mâna pe carte şi citeşte pe Dostoievski de exemplu, va vedea că marele scriitor spune undeva (în Idiotul, parcă) că oamenilor le e frică de sinucidere din cauza aspectului inestetic al morţii. Ei bine, da, moartea e inestetică. Însă tocmai acesta este şi sensul profund al ritualului înmormântării ortodoxe: întâlnirea cu moartea este un memento al faptului că toţi suntem muritori.
Tradiţia înmormântării, aşa cum este ea în Biserica Ortodoxă, are unele implicaţii foarte profunde, pe care voi încerca să le surprind în cele ce urmează. Mai întâi de toate, trebuie să spunem că motivul pentru care românii îşi ţin morţii în casă are legătură mai mult cu bunul-simţ decât cu teologia: este natural ca persoana decedată să rămână în casa în care a trăit o viaţă întreagă şi să nu fie scoasă afară precum gunoiul de dimineaţă şi trimisă la capela bisericii, aşa cum cere această lege. Este inconceptibil pentru mulţi oameni de bun-simţ să-şi dea pe cei dragi afară din casă după ce au decedat şi să îi arunce într-o anexă îngheţată a bisericii. Asta ca să nu mai vorbim de implicaţiile sentimentale pe care le are un deces şi de consolarea, slabă ce e drept, pe care o simt cei ce l-au pierdut pe cel drag, pe care vor să îl mai ştie alături de ei, chiar şi aşa neînsufleţit, pentru câteva zile.
Dincolo de aceste motive de bun-simţ intervin unele implicaţii teologice. Iată cum debutează indicaţiile aflate în Molitfelnicul ortodox legate de slujba înmormântării: „Adormind vreunul dintre creştini, îndată rudeniile să cheme un preot; acesta venind la casa unde este trupul celui răposat...” (Molitfelnicul, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 167). Peste doar două pagini se spune: „Și ridicând trupul celui răposat, îl duc la biserică, mergând înainte preoţii cu făclii, şi diaconul cu făclie şi cadelniţă, şi venind la biserică, pun trupul în pridvor...” (ibidem, p. 169). Ce se va întâmpla cu aceste prevederi tipiconale? Vor fi eliminate prin lege a statului? Unii vor spune că la oraş deja se practică această depunere a celor decedaţi la capelă. Este adevărat, dar la oraş Biserica a făcut un pogorământ pentru că oamenii s-au înghesuit în cutiile de chibrituri numite blocuri şi a devenit oarecum o necesitate să se facă acest lucru. Se poate să se fi recurs la acest pogorământ şi pentru că a slăbit credinţa şi a crescut comoditatea. Cine ştie? Important este însă că această decizie a venit din interiorul Bisericii, nu i s-a impus prin lege, la Senat. Şi dacă cineva la oraş doreşte să-şi îngroape morţii aşa cum se cuvine o poate face. Dar să impui această excepţie pe care o face Biserica tuturor ortodocşilor este fără îndoială un abuz incalificabil.
De ce a dezvoltat Biserica acest ritual referitor la înmormântare? În primul rând, pentru că decesul cuiva este un eveniment comunitar. Cine nu are viziunea demonico-egolatră despre lume poate să vadă că omului decedat i se aduc onoruri de către Biserică încă din clipa decesului, ca unui campion al luptei contra păcatului care păşeşte maiestuos în împărăţia lui Hristos unde îşi va primi cununa victoriei, conform cuvântului Apostolului Pavel: "Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit, de acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul mi-o va da în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui" (2Tim. 4,7-8). Astfel, imediat ce a adormit cineva în Domnul bat clopotele bisericii, anunţându-se astfel toată comunitatea. Ca o gazdă ce a fost până nu demult, cel decedat primeşte pe confraţii săi creştini acasă pentru a-şi lua rămas-bun de la el. Timp de trei zile, creştinul adormit se desparte de cei pe care i-a cunoscut din postura de gazdă. În ziua în care trebuie dus la groapă, nu pleacă precum rufele murdare, ci pleacă cu toată demnitatea, însoţit de toată comunitatea care îl petrece pe ultimul drum, cu toate onorurile pe care Biserica le acordă unui om: mortul este petrecut pe drumul spre biserică cu lumină şi cu steagurile biruinţei... celebrele labarum ale lui Constantin cel Mare, arătând că cel ce a trecut din viaţă a fost un atlet al lui Hristos, care se pregăteşte să îşi ia cununa de la Acesta: "Nu ştiţi voi că acei care aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi ca să îl luaţi" (1Cor. 9,24) şi un cuceritor al vieţii veşnice: "Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat şi pentru care ai dat mărturie înaintea multor martori" (1Tim. 6,12). Acele steaguri care sunt duse în faţa mortului în cortegiul mortuar sunt fostele steaguri ale Imperiului Bizantin şi reprezintă, în sens spiritual, biruinţa creştinului asupra netrebniciei lumii acesteia (şi asupra imbecilităţii unor legi impuse poporului român, aş adăuga eu puţin apocrif), biruinţa lui Hristos asupra morţii şi a Bisericii Ortodoxe asupra păcatului. E de menţionat că această defilare finală a celui trecut la Domnul este acordată oricărui creştin, fie bogat, fie sărac, fie virtuos, fie mai puţin virtuos, ca semn că înaintea morţii suntem egali şi că Judecătorul faptelor noastre mântuitoare este Hristos, fiind refuzată numai celor ce s-au despărţit de Hristos şi Biserica Sa prin apostazie sau sinucidere. Defilarea prin comunitate a Bisericii are trei sensuri spirituale majore: adună comunitatea, o uneşte şi o întăreşte în acest moment tragic, forţa comunităţii fiind resimţită şi de familia celui decedat; reaminteşte tuturor că toţi suntem muritori; afirmă credinţa ortodoxă în valoarea trupului în perspectiva Învierii. Din acest punct de vedere, depunerea mortului la capelă în mod obligatoriu îi răpeşte demnitatea de creştin care a luptat lupta cea bună şi a biruit, iar Bisericii îi îngrădeşte prezenţa în spaţiul public, într-o încercare mai cuprinzătoare de a "aresta pe Hristos la domiciliu", cum se exprima un teolog contemporan.
Ce am prezentat până aici este creştinismul cel după carte, creştinismul celor ce cred cu adevărat în Hristos şi practică religia ortodoxă cu adevărat şi în înţelesul ei luminos şi mântuitor. Dar aceste idei se regăsesc până în ultimul cătun al Ortodoxiei, chiar dacă cei ce practică ritualul habar nu mai au de mult la ce lucru măreţ şi profund participă. Dar chiar şi aşa, ne gândim că această lege îşi permită să lovească o tradiţie foarte profundă a Bisericii. Întrebarea e: De ce?
Răspunsul la această întrebare nu poate fi decât unul singur (cel puţin pentru mintea mea slabă): în spaţiul european se creează iluzia ateisto-milenaristo-distopică a făuririi unei societăţi perfecte pe pământ, raiul pe pământ. Europeanul este educat în zilele noastre că religia supremă este „calitatea vieții”, confortul, bunăstarea, câştigul, cultivându-i-se iluzia că va trăi la nesfârşit. Amintirea morţii îi deranjează pe cei ce cred că au descoperit secretul nemuririi. Motiv pentru care încearcă să ascundă prin lege consecinţa intrării păcatului în lume, moartea.
Legea respectivă mi se pare deosebit de gravă, pentru că Bisericii i se fixează norme de aplicare a tradiţiei sale, lucru inacceptabil. Ce se va întâmpla când la nivel european se va decide să nu mai sune clopotele bisericilor deoarece poluează fonic (lucru care în ţările occidentale este deja în vigoare)? Sau când vor decide că e neigienic ca să se împărtăşească creştinii din acelaşi potir? Sau că e neigienic să săruţi icoanele? Sau că bisericile nu se potrivesc profilului arhitectonic european? Ce va face Biserica atunci? Va trebui să îşi afirme cu tărie poziţia şi să înţeleagă că o concesie lasă uşa deschisă către a doua şi tot aşa.
În afară de atacarea tradiţiei, decizia adoptată de Senatul României stabileşte şi norme arhitectonice Bisericii: mai precis îi cere să construiască anexe, lucru care este la fel de inacceptabil pe cât ar fi dacă Biserica ar cere Parlamentului să dărâme două-trei etaje ale Casei Poporului.
În ultimul rând, dar nu în cele din urmă, legea loveşte în doctrina soteriologică a Bisericii. De ce? Popoarele majoritare ale Europei sunt catolice şi protestante şi nu mizează prea mult pe învierea trupurilor la Judecata de Apoi, postulând faptul că doar sufletul se va bucura de viaţa de veci. De aceea, pentru aceştia descotorosirea de trupurile celor decedaţi e de înțeles. Dar Ortodoxia afirmă clar învierea trupului şi supraviețuirea sufletului şi a trupului spiritualizat în viaţa de veci. De aceea, avem acest ritual al respectului faţă de trup. De aceea nu ne incinerăm morţii, de aceea nu îi aruncăm la gunoi.
Mulți vor spune că exagerez. Poate că au dreptate sub anumite aspecte. Dar într-un singur lucru nu exagerez: stabilirea prin legea Statului a doctrinei Bisericii este un precedent extrem de periculos şi un abuz inacceptabil. Creştinii care acum privesc de pe margine aceste evoluţii legislative şi se mulţumesc doar să clevetească pe seama lor când se întâlnesc, în spaţiul real sau în cel virtual, trebuie să ştie că astăzi le sunt batjocoriţi morţii lor, părinţi, rude, oameni dragi, dar că mâine le va veni lor rândul să fie luaţi din mijlocul celor dragi şi depuşi în capele frigorifice.
Iar europoizilor români care aplaudă această lege cu mare satisfacţie, dând curs unui puternic complex de inferioritate care îi face să creadă că astfel au intrat în rândul lumii "civilizate", le amintesc un adagiu european care spune: Pallida mors aequo pulsat pede pauperum tabernas regumque turres.
Această lege inimaginabilă impune câteva precizări de ordin teologic. Deşi ea a fost acceptată de mulţi concetăţeni de-ai noştri ca „măsură igienică” şi ca o rupere cu „tradiţiile învechite ale Bisericii”, nu este acceptabilă pentru că: 1. legiferează în probleme de ritual al Bisericii creştin-ortodoxe; 2. legiferează în probleme de arhitectură bisericească; 3. legiferează în materie de dogmatică ortodoxă, dând o nouă accepţie a conceptului de „trup” în cadrul teologiei soteriologice ortodoxe.
Să le luăm pe rând. Primul motiv pentru care unii dintre compatrioţii noştri ar fi tentaţi să fie de acord cu astfel de decizii, ar fi legat de caracterul oarecum dur (ca să nu spun brutal) al spectacolului morţii şi al stricăciunii trupeşti, pe care unii ar putea crede că ritualul ortodox îl are. Un alt motiv ar putea fi carenţele de igienă ce decurg din descompunerea naturală a trupului decedat. Pentru cei ce se preocupă de igienă trebuie să îi liniştim: înmormântarea la ortodocşi nu creează nici un fel de probleme antiseptice. În plus, cine pune mâna pe carte şi citeşte pe Dostoievski de exemplu, va vedea că marele scriitor spune undeva (în Idiotul, parcă) că oamenilor le e frică de sinucidere din cauza aspectului inestetic al morţii. Ei bine, da, moartea e inestetică. Însă tocmai acesta este şi sensul profund al ritualului înmormântării ortodoxe: întâlnirea cu moartea este un memento al faptului că toţi suntem muritori.
Tradiţia înmormântării, aşa cum este ea în Biserica Ortodoxă, are unele implicaţii foarte profunde, pe care voi încerca să le surprind în cele ce urmează. Mai întâi de toate, trebuie să spunem că motivul pentru care românii îşi ţin morţii în casă are legătură mai mult cu bunul-simţ decât cu teologia: este natural ca persoana decedată să rămână în casa în care a trăit o viaţă întreagă şi să nu fie scoasă afară precum gunoiul de dimineaţă şi trimisă la capela bisericii, aşa cum cere această lege. Este inconceptibil pentru mulţi oameni de bun-simţ să-şi dea pe cei dragi afară din casă după ce au decedat şi să îi arunce într-o anexă îngheţată a bisericii. Asta ca să nu mai vorbim de implicaţiile sentimentale pe care le are un deces şi de consolarea, slabă ce e drept, pe care o simt cei ce l-au pierdut pe cel drag, pe care vor să îl mai ştie alături de ei, chiar şi aşa neînsufleţit, pentru câteva zile.
Dincolo de aceste motive de bun-simţ intervin unele implicaţii teologice. Iată cum debutează indicaţiile aflate în Molitfelnicul ortodox legate de slujba înmormântării: „Adormind vreunul dintre creştini, îndată rudeniile să cheme un preot; acesta venind la casa unde este trupul celui răposat...” (Molitfelnicul, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 167). Peste doar două pagini se spune: „Și ridicând trupul celui răposat, îl duc la biserică, mergând înainte preoţii cu făclii, şi diaconul cu făclie şi cadelniţă, şi venind la biserică, pun trupul în pridvor...” (ibidem, p. 169). Ce se va întâmpla cu aceste prevederi tipiconale? Vor fi eliminate prin lege a statului? Unii vor spune că la oraş deja se practică această depunere a celor decedaţi la capelă. Este adevărat, dar la oraş Biserica a făcut un pogorământ pentru că oamenii s-au înghesuit în cutiile de chibrituri numite blocuri şi a devenit oarecum o necesitate să se facă acest lucru. Se poate să se fi recurs la acest pogorământ şi pentru că a slăbit credinţa şi a crescut comoditatea. Cine ştie? Important este însă că această decizie a venit din interiorul Bisericii, nu i s-a impus prin lege, la Senat. Şi dacă cineva la oraş doreşte să-şi îngroape morţii aşa cum se cuvine o poate face. Dar să impui această excepţie pe care o face Biserica tuturor ortodocşilor este fără îndoială un abuz incalificabil.
De ce a dezvoltat Biserica acest ritual referitor la înmormântare? În primul rând, pentru că decesul cuiva este un eveniment comunitar. Cine nu are viziunea demonico-egolatră despre lume poate să vadă că omului decedat i se aduc onoruri de către Biserică încă din clipa decesului, ca unui campion al luptei contra păcatului care păşeşte maiestuos în împărăţia lui Hristos unde îşi va primi cununa victoriei, conform cuvântului Apostolului Pavel: "Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit, de acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul mi-o va da în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui" (2Tim. 4,7-8). Astfel, imediat ce a adormit cineva în Domnul bat clopotele bisericii, anunţându-se astfel toată comunitatea. Ca o gazdă ce a fost până nu demult, cel decedat primeşte pe confraţii săi creştini acasă pentru a-şi lua rămas-bun de la el. Timp de trei zile, creştinul adormit se desparte de cei pe care i-a cunoscut din postura de gazdă. În ziua în care trebuie dus la groapă, nu pleacă precum rufele murdare, ci pleacă cu toată demnitatea, însoţit de toată comunitatea care îl petrece pe ultimul drum, cu toate onorurile pe care Biserica le acordă unui om: mortul este petrecut pe drumul spre biserică cu lumină şi cu steagurile biruinţei... celebrele labarum ale lui Constantin cel Mare, arătând că cel ce a trecut din viaţă a fost un atlet al lui Hristos, care se pregăteşte să îşi ia cununa de la Acesta: "Nu ştiţi voi că acei care aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi ca să îl luaţi" (1Cor. 9,24) şi un cuceritor al vieţii veşnice: "Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat şi pentru care ai dat mărturie înaintea multor martori" (1Tim. 6,12). Acele steaguri care sunt duse în faţa mortului în cortegiul mortuar sunt fostele steaguri ale Imperiului Bizantin şi reprezintă, în sens spiritual, biruinţa creştinului asupra netrebniciei lumii acesteia (şi asupra imbecilităţii unor legi impuse poporului român, aş adăuga eu puţin apocrif), biruinţa lui Hristos asupra morţii şi a Bisericii Ortodoxe asupra păcatului. E de menţionat că această defilare finală a celui trecut la Domnul este acordată oricărui creştin, fie bogat, fie sărac, fie virtuos, fie mai puţin virtuos, ca semn că înaintea morţii suntem egali şi că Judecătorul faptelor noastre mântuitoare este Hristos, fiind refuzată numai celor ce s-au despărţit de Hristos şi Biserica Sa prin apostazie sau sinucidere. Defilarea prin comunitate a Bisericii are trei sensuri spirituale majore: adună comunitatea, o uneşte şi o întăreşte în acest moment tragic, forţa comunităţii fiind resimţită şi de familia celui decedat; reaminteşte tuturor că toţi suntem muritori; afirmă credinţa ortodoxă în valoarea trupului în perspectiva Învierii. Din acest punct de vedere, depunerea mortului la capelă în mod obligatoriu îi răpeşte demnitatea de creştin care a luptat lupta cea bună şi a biruit, iar Bisericii îi îngrădeşte prezenţa în spaţiul public, într-o încercare mai cuprinzătoare de a "aresta pe Hristos la domiciliu", cum se exprima un teolog contemporan.
Ce am prezentat până aici este creştinismul cel după carte, creştinismul celor ce cred cu adevărat în Hristos şi practică religia ortodoxă cu adevărat şi în înţelesul ei luminos şi mântuitor. Dar aceste idei se regăsesc până în ultimul cătun al Ortodoxiei, chiar dacă cei ce practică ritualul habar nu mai au de mult la ce lucru măreţ şi profund participă. Dar chiar şi aşa, ne gândim că această lege îşi permită să lovească o tradiţie foarte profundă a Bisericii. Întrebarea e: De ce?
Răspunsul la această întrebare nu poate fi decât unul singur (cel puţin pentru mintea mea slabă): în spaţiul european se creează iluzia ateisto-milenaristo-distopică a făuririi unei societăţi perfecte pe pământ, raiul pe pământ. Europeanul este educat în zilele noastre că religia supremă este „calitatea vieții”, confortul, bunăstarea, câştigul, cultivându-i-se iluzia că va trăi la nesfârşit. Amintirea morţii îi deranjează pe cei ce cred că au descoperit secretul nemuririi. Motiv pentru care încearcă să ascundă prin lege consecinţa intrării păcatului în lume, moartea.
Legea respectivă mi se pare deosebit de gravă, pentru că Bisericii i se fixează norme de aplicare a tradiţiei sale, lucru inacceptabil. Ce se va întâmpla când la nivel european se va decide să nu mai sune clopotele bisericilor deoarece poluează fonic (lucru care în ţările occidentale este deja în vigoare)? Sau când vor decide că e neigienic ca să se împărtăşească creştinii din acelaşi potir? Sau că e neigienic să săruţi icoanele? Sau că bisericile nu se potrivesc profilului arhitectonic european? Ce va face Biserica atunci? Va trebui să îşi afirme cu tărie poziţia şi să înţeleagă că o concesie lasă uşa deschisă către a doua şi tot aşa.
În afară de atacarea tradiţiei, decizia adoptată de Senatul României stabileşte şi norme arhitectonice Bisericii: mai precis îi cere să construiască anexe, lucru care este la fel de inacceptabil pe cât ar fi dacă Biserica ar cere Parlamentului să dărâme două-trei etaje ale Casei Poporului.
În ultimul rând, dar nu în cele din urmă, legea loveşte în doctrina soteriologică a Bisericii. De ce? Popoarele majoritare ale Europei sunt catolice şi protestante şi nu mizează prea mult pe învierea trupurilor la Judecata de Apoi, postulând faptul că doar sufletul se va bucura de viaţa de veci. De aceea, pentru aceştia descotorosirea de trupurile celor decedaţi e de înțeles. Dar Ortodoxia afirmă clar învierea trupului şi supraviețuirea sufletului şi a trupului spiritualizat în viaţa de veci. De aceea, avem acest ritual al respectului faţă de trup. De aceea nu ne incinerăm morţii, de aceea nu îi aruncăm la gunoi.
Mulți vor spune că exagerez. Poate că au dreptate sub anumite aspecte. Dar într-un singur lucru nu exagerez: stabilirea prin legea Statului a doctrinei Bisericii este un precedent extrem de periculos şi un abuz inacceptabil. Creştinii care acum privesc de pe margine aceste evoluţii legislative şi se mulţumesc doar să clevetească pe seama lor când se întâlnesc, în spaţiul real sau în cel virtual, trebuie să ştie că astăzi le sunt batjocoriţi morţii lor, părinţi, rude, oameni dragi, dar că mâine le va veni lor rândul să fie luaţi din mijlocul celor dragi şi depuşi în capele frigorifice.
Iar europoizilor români care aplaudă această lege cu mare satisfacţie, dând curs unui puternic complex de inferioritate care îi face să creadă că astfel au intrat în rândul lumii "civilizate", le amintesc un adagiu european care spune: Pallida mors aequo pulsat pede pauperum tabernas regumque turres.
