Un gând de 10 mai

De o bucată bună de vreme unii dintre români au început să îşi dorească din ce în ce mai mult reinstaurarea monarhiei, ca unică formă de salvare naţională. Demersul nu este de condamnat, dat fiind faptul că şi aşa în societatea românească actuală există o discuţie interminabilă despre “dar pe cine să alegem?” ca preşedinte. Dacă ţinem seama de prestaţia catastrofală a actualului preşedinte, cred că ideea monarhiei nu mai e chiar aşa de fantezistă.

Desigur, discuţia e până la urmă una ipotetică, dat fiind că potrivit Constituţiei în vigoare, Articolul 152, referitor la limitele revizuirii Constituţiei, spune la paragraful 1:

Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.

E adevărat că acest articol a fost deja încălcat în ce priveşte independenţa justiţiei, care este o cârpă în mâna oricărui mafiot, se pregăteşte să fie încălcat în privinţa limbii oficiale şi a integrităţii teritoriale. Până la urmă cred că dacă ar exista 70% monarhişti în ţară s-ar găsi o soluţie (procentul lor e probabil mult mai mic).

Totuşi, discuţia rămâne ipotetică pentru că nu cred că cineva din pretinsa clasă politică ar dori să se dea la o parte pentru a face loc unei monarhii. Îşi mai imaginează cineva pe Elena Udrea mergând prin ţară ca o regină şi fiind întâmpinată de toţi lingăii când ar exista o regină autentică? Pe Flutur scriind cu oi pe dealurile Bucovinei “Trăiască Regele!”?

Nici nu se ştie măcar care este procentul de români care ar dori monarhia. Nu cred că s-a pus într-o cercetare sociologică această întrebare. Ar trebui să se pună. Până şi în Rusia a fost o asemenea discuţie. Nu moare nimeni.

Nu se ştie nici cine ar urma să fie rege. Ultima Constituţie regală validă, cea din 1923, spunea clar că regele nu poate fi decât “primogenitură masculină”:

Art 77. Puterile constituţionale ale regelui sunt ereditare în linie coborâtoare directă şi legitimă a Majestăţii Sale Regele Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat, prin ordinul de primogenitură şi cu exclusiunea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor. Coborâtorii Majetăţii Sale vor fi crescuţi în religiunea ortodoxă a Răsăritului.

Art 78. În lipsă de coborâtori în linie bărbătească ai Majestăţii Sale Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă din fraţii săi sau coborâtorilor acestora, după regulile statornicită în acticolul precedent.

Dacă nici unul dintre fraţii sau coborâtorii lor nu s-ar mai gasi în viată sau ar declara mai dinainte că nu primesc tronul, atunci Regele va putea indica succesorul său dintr-o dinastie suverană din Europa cu primirea Reprezentaţiunii naţionale, dată în forma prescrisă de art. 79. Dacă nici una, nici alta nu va avea loc, Tronul este vacant.

Din ce scrie aici, nici Principesa Margareta, nici principele Radu nu au nici un drept la succesiunea tronului. Şi atunci cine să fie rege, dacă să zicem, monahistul Crin Antonescu ar avea ideea de a face o consultare populară pe această temă în timpul mandatului său de preşedinte?

Să mai adăugăm că azi, 10 mai 2011, regele Mihai a decis ca familia sa, casa regală română, să rupă orice legătură cu casa princiară Hohenzollern, devenind cumva o casă regală românească, ceea ce o face şi mai puţin legitimă din perspectiva aceleiaşi Constituţii din 1923, care vorbeşte clar de o casă regală străină.

Sincer, eu aş zice că dacă monarhia se va reinstaura vreodată, în fruntea ei să fie o dinastie românească (nu una prusacă ce se autoreneagă), chiar un român de valoare, fără sânge albastru, care să fie începător de dinastie. De ce nu? Muşatinii nu au avut şi ei un început? Corvinii nu au început şi ei de undeva? Basarabii au căzut din cer? De ce ne trebuie regi străini? Suntem nişte primiviti şi nu ne putem autoguverna (mă tem să dau un răspuns la această întrebare)?

Există şi riscuri: societatea românească este atât de coruptă încât riscul ca acest putregai moral să fie ridicat la grad de nobilitate este foarte mare. Vă imaginaţi cum ar fi ca baronii locali de orice culoare politică să ajungă baroni pe bune, ridicaţi la rang nobiliar de un rege? Cum ar fi ca toată gaşca politică să fie înnobilată?

Nu ştiu dacă va mai fi vreodată monarhie. Ştiu însă că se cuvine să le respectăm celor care serbează 10 mai ca zi de suflet pentru ei dreptul de a face asta.

Mai ştiu şi că imnul regal este absolut cuceritor. Ca unul care cunosc aproape toate imnurile din lume pot afirma fără reţinere că imnul regal poate concura orice imn din lumea aceasta.

Trăiască Regele

În pace şi onor

De ţară iubitor

Şi-apărător de ţară.

Fie Domn glorios

Fie peste noi,

Fie-n veci norocos

În război, război.

O! Doamne Sfinte,

Ceresc părinte,

Susţine cu a Ta mână

Coroana Română!

Trăiască Patria

Cât soarele ceresc,

Rai vesel pământesc

Cu mare, falnic nume.

Fie-n veci el ferit

De nevoi,

Fie-n veci locuit

De eroi, eroi.

O! Doamne Sfinte,

Ceresc Părinte,

Întinde a Ta mână

Pe Ţara Română!

Ce s-a ales de raiul vesel pământesc? Unde sunt eroii care să populeze patria? Cine mai cere Cerescului Părinte să protejeze Ţara Română?

Demonul Ozzy Osbourne „concertează” în România

Ziarul Cotidianul ne oferă o ştire şocantă: Ozzy Osbourne, „tatăl heavy-metal-ului”, concertează la Bucureşti pe data de 2 octombrie, la sala Arena, într-un concert care va marca un turneu mondial al „starului” mondial. Cotidianul prezintă această ştire cu aerul că România este parte dintr-un mare act cultural. Sunt prezentate marile „performanţe muzicale” ale lui Osbourne. Prezentarea se încheie cu haucinanta frază: „…Ozzy a intrat în topul celor mai bizare performanţe pe scenă în momentul în care decapitează un liliac viu. Se spune că artistul nu ştia că are de-a face cu un liliac adevărat, ci cu unul de cauciuc aruncat de un fan din primele rânduri”.

Stilul aceasta, cu care deja ne-a obişnuit „presa culturală” română, pare a fi făcut de cineva care a coborât de curând din nava spaţială cu care a ajuns în galaxia noastră. Pentru că forma în care Osbourne este prezentat publicului român este de-a dreptul ruşinoasă o să apelăm în continuare la presa americană, care nu se sfieşte să spună adevărul despre „fenomenul Ozzy”.

Astfel, oricine dă o căutare pe Google a numelui lui Osbourne poate vedea un puhoi de articole care vorbesc despre vulgaritatea limbajului acestuia, despre violenţa „muzicii” (urletelor animalice) sale, despre tendinţele suicidale pe care le induce şi nu în ultimul rând despre satanismul afişat al lui „Ozzy”.

În anul 1984, un tânăr de 19 ani s-a împuşcat în urma audierii volumului Suicide Solution. Cercetările de specialitate au arătat că „melodiile” conţineau mesajul subliminal „Împuşcă-te!”. Ozzy a scăpat de puşcărie în baza amendamentului 1 al Constituţiei americane care garantează libertatea de expresie (în cazul de faţă, libertatea de manipulare subliminală).

În 1969, Osbourne a pus bazele formaţiei de rock Black Sabbath (denumirea se referă la ritualurile magice ale Evului Mediu în care se consideră că vrăjitoarele făceau dragoste cu diavolul; potrivit cercetătorilor, Sâmbăta Neagră era un ritual satanic, săvârşit şi de către Sandor LaVay, „părintele” satanismului modern), formaţie cu care „a cucerit notorietate în întreaga lume”. Pe toate albumele acestei trupe apare imaginea zeului antic Pan, zeul desfrâului şi al violenţei sexuale, devenit imaginea simbolică a demonului. Membrii acestui grup au declarat în repetate rânduri că încearcă să facă „muzică vrăjitorească”. Dacă ne uităm la mulţimea de „naivi” care îi adoră încă, putem spune că au şi reuşit. Ozzy Osbourne şi-a declarat admiraţia deschisă faţă de un clasic al satanismului, Aleister Crowley, căruia i-a şi dedicat, împreună cu Black Sabbath, cântecul „Mr. Crowley”.

Din noianul de melodii cu tentă satanistă (chiar dacă Ozzy se declară că totul e un show, nu e „pe bune”, lucru pe care mulţi îl acceptă în mod şocant), să analizăm doar versurile melodiei Nativity in Black care este un imn satanic cât se poate de autentic:

Some people say MY LOVE cannot be true

Please believe me, MY LOVE, and I'll show you

I will give you those things you thought unreal . . .

YOUR LOVE FOR ME has just got to be real . . .

Look into my eyes, you will see who

I amMy Name Is Lucifer, Please Take My Hand![1]


Acesta este "ecorşeul" vedetei Ozzy Osbourne, dezgolit de make-up-ul minciunii şi al intepretărilor schizoide care sunt un afront la adresa inteligenţei oricui decide să gândească în viaţă cu creierul din dotare. Pentru că aceste aspecte nu pot fi eludate de către adoratorii săi români, să vedem cum este prefaţat acest „eveniment epocal” de către media electronică românească. Pe siteul http://www.carteadenisip.ro/ se spune despre el: „Odată cu fondarea trupei Black Sabbath, Ozzy intră în istorie. De-a lungul celor 11 ani petrecuţi alături de acest monument al rockului, îşi construieşte o imagine satanistă, fiind atras de magia neagră şi de ocultism”.

Cum de nu ne-am dat oare seama că sărmanul Ozzy „îşi construieşte” o imagine de satanist, în timp ce, în realitate, el e doar un artist care se joacă de-a demonul! La aceeaşi pagină de internet, putem citi un interviu halucinant, în care Osbourne se prezintă ca un dandy englez, puţin introvertit, timid şi modest, care doar se joacă de-a demonul, în timp ce el e un om extraordinar:

„Care este, după tine, cea mai eronată impresie pe care o are lumea despre Ozzy Osbourne?
Că aş fi diavolul în persoană... Multă lume încă face o relaţie simplă: Ozzy = Diavolul. În trecut mă jucam cu ideea asta. Mă îmbrăcam ca diavolul, mă comportam ca el şi cîntam despre el în piesele mele, dar 100% nu sînt diavolul în persoană, mai ales acum, în 2007. Se întîmplă să mai ies pe străzi şi mă opreşte lume care-mi spune: Wow! Te-am văzut la televizor! Nu mă aşteptam să trăieşti la modul acela. Nu ştiu la ce se aşteptau. Să mă vadă într-un castel din Transilvania mîncînd capete de lilieci în fiecare noapte? Îmi iubesc soţia, îmi iubesc copiii şi cîinii. Nu sînt diavolul, dar e posibil ca lumea să nu priceapă asta niciodată” (http://www.carteadenisip.ro/interviuri/ozzy-osbourne-nu-sint-anticristul/1534).

Aşadar, „mă îmbrăcam ca diavolul, mă comportam ca diavolul şi cântam despre el în piesele mele...”. A cântat despre diavol, s-a comportat ca diavolul şi a distrus mii de suflete nevinovate, dar, desigur, el nu are nimic de-a face cu acesta, mai ales că toate acestea se întâmplau „în trecut”, nu? Apropo! De unde ştie Ozzy cum se îmbracă diavolul? Mărturisesc că eu am ajuns cu studiul teologiei până la doctorat, dar asta nu am aflat-o (o fi citit că Diavolul de îmbracă de la Prada?).

Dacă ar fi să ne luăm după aceste baliverne, în care Osbourne recunoaşte că şi-a trăit viaţa într-o totală imitatio diaboli, în timp ce el era de fapt un „tip OK”, am putea să tragem concluzia că el e de fapt e un artist rebel, un neadaptat, un „nebun al marilor oraşe”, un om absolut inofensiv. Dar oare aşa să fie?

În ciuda afirmaţiilor manipulatoare din interviul de mai sus, Ozzy Osbourne rămâne una dintre cele mai nocive persoane din spaţiul mediatic. Fie că s-a jucat de-a diavolul, fie că îl adoră cu adevărat, aşa cum reiese din „muzica” lui, fapt este că „arta” sa e de inspiraţie demonică, fiind un real pericol pentru oricine o ascultă.

Nimeni nu îl acuză pe Ozzy că ar fi „diavolul în persoană” cum se autogratulează el în stil mitoman în interviul de mai sus. Cel mult se poate spune despre el că „are diavol în persoană”, lucru care e greu de contestat. Prietenia sa cu Marilyn Manson, satanist declarat, membru al „bisericii” lui LaVey, admiraţia faţă de Aleistar Crowley, un „clasic” al satanismului, şi gesturi rituale precum cel de decapitare a unui liliac viu pe scenă (scuza că nu a ştiut că liliacul e viu e ridicolă, deoarece un om normal nu are asemenea porniri) ne arată că de fapt Osbourne se învârte în cercurile „sacerdoţiului” satanist, „concertele” sale nefiind altceva decât black sabbat-uri.

Acestea fiind spuse, trebuie să precizăm că:
1. Ozzy Osbourne nu este un artist, ci o persoană malefică, inspirată direct din stilul de viaţă demonic, pe care fie îl imită din convingere, ceea ce îl face extrem de periculos, fie pentru că i se pare cool, ceea ce îl face extrem de prost. Prezentarea lui ca un artist este o manipulare grosolană, cu atât mai periculoasă cu cât e făcută în limbajul pretenţios al criticilor muzicali. Referinţa sa "culturală" despre castelele din Transilvania şi mâncatul de lilieci arată cam cât de profund este sub aspectul pregătirii intelectuale.
2. Osbourne nu e „cool” (locul în care se va sălăşlui după moarte e mai curând „hot”), „trendy”, „classic”, iar trecutul său satanist nu poate fi uitat decât dacă luăm în seamă cuvintele lui A. Dumas: „îmbătrânind, nebunul devine om cu minte, şi fetele de stradă devin cu vârsta… sfinte”.
3. Participarea la concertele sale este de fapt o participare la un ritual satanic, lucru extrem de periculos pentru oricine şi inacceptabil pentru o persoană care împărtăşeşte credinţa creştină. Consider că părinţii au dreptul să ştie la ce îşi expun copiii.
4. Muzica lui Osbourne nu este un protest împotriva nedreptăţii sistemului capitalist (care l-a făcut destul de bogat), nu e un manifest antisistem şi nici un act cultural, ci professio fidei a unui satanist care propune o adorare a unei entităţi spirituale extrem de periculoase şi nocive.


Cred că autorităţile eclesiale ale principalelor Biserici creştine ar trebui să ia atitudine faţă de o asemenea provocare. Să ne imaginăm că la acest concert se vor duce mii de oameni, minţiţi de marketingul agresiv care îl prezintă ca pe un artist, când de fapt el nu e decât o sursă de infecţie morală şi, după cum s-a văzut, un pericol pentru sănătatea psihică a celor care îl ascultă. Unii dintre aceşti oameni sunt „rockerii” noştri cei de toate zilele (mulţi dintre ei sunt adepţii acestui stil de gândire şi nu cred că ar asculta un sfat bun chiar dacă nu ar veni de la cineva din „tabăra adversă”). Alţii însă sunt „victime colaterale”, persoane cu o cultură medie, care cred că e de bun augur să vezi o „legendă” a rockului. Mulţi dintre oamenii care se vor duce la concertul lui Osbourne sunt creştini, poate chiar practicanţi, care au fost educaţi de Zeitgeist-ul zilelor noastre să facă distincţii schizofrenice între „credinţa religioasă intimă” şi „participarea la acte culturale” şi care nu înţeleg că în momentul în care fredonează alături de Osbourne „cântecele” lui, dând din cap şi facând semnul satanic al coarnelor de fapt participă cu toată fiinţa la un ritual satanic, lucru care este perfect incompatibil cu statutul de creştin. Aici trebuie să intervină cei ce conduc Bisericile, nu pentru a cere interzicerea concertului, lucru imposibil de altfel, ci pentru a-i convinge pe cei ce participă la el de pericolele reale la care se expun.

Strategia ignorării totale a unor astfel de manifestări este profund perdantă. Când Iisus a fost insultat în diferite ocazii (piesa Evangheliştii, care s-a jucat în Iaşi o stagiune întreagă, emisiunile lui Coruţ etc.) nu s-a luat nici o atitudine. Când sfinţii Bisericii au fost insultaţi (interzicerea unei expoziţii dedicate sfinţilor închisorilor, tot în Iaşi) nu s-a luat nici o atitudine. Când s-a pus problema atacului la libertatea umană prin abuzul tehnologic al cipurilor biometrice nu s-a luat nici o atitudine oficială. Când alte religii au oficiat ritualuri în biserici ortodoxe (ritualuri masonice săvârşite în biserici... tot în Iaşi) nu s-a luat nici o atitudine convingătoare. Acum, sataniştii ţin ritualuri publice (formaţia satanică AC/DC [After Christ Devil Comes] va concerta pe 16 mai tot la Bucureşti). Ne permitem oare să nu avem nici o atitudine nici de data asta? Dacă da, oare de ce ne mai mirăm că poporul nostru este din ce în ce mai degenerat? Ce ar trebui să se mai întâmple ca să ieşim din această moarte spirituală?

PS Acest articol a fost publicat iniţial pe siteul http://ro.altermedia.info/. Acolo am fost realmente crucificat de tot felul de apelpisiţi care mi-au reproşat că sunt un „popă nenorocit”, un închistat, un primitiv, un om care nu înţelege nimic din artă etc. Acest lucru demonstrează că de fapt astfel de luări de poziţie sunt tardive, pentru că în ţara noastră deja s-a creat o artă a apărării cauzelor altora. Şi mai demonstrează ca adevărul pe care eu îl rostesc fără menajamente în acest articol deranjează enorm, mai ales pe cei care s-au lăsat minţiţi şi şi-au construit universul personal în jurul unor impostori precum Osbourne, lucru care poate fi văzut şi de spumosul şi brutalul schimb de replici de mai jos.

Note:

[1] „Unii spun că dragostea mea nu e adevărată

Crede-mă, dragostea mea, şi am să îţi demonstrez
Am să-ţi dau ceea ce nu ai crezut a fi posibil . . .

Dragostea ta pentru mine trebuie să fie reală . . .

Priveşte-mă în ochi, ai să vezi cine sunt Sunt Lucifer, ia-mă de mână!”.

Macroregiunea V - El Gran Saqueo (3)?

Alarmă de gradul zero la postul patriotic („televiziunea poporului”, unde venea cel mai iubit fiu al poporului pe când sănătatea îi permitea) al lui Dan Diaconescu, acolo unde mai nou pe Emil Boc îl apucă dimineața, de ne minunăm când se mai odihnește bietul de el, ca să poată să conducă înțelept patria (și ne mai mirăm că ea, patria, e așa de prost condusă). Patrioții de la OTV au ridicat stindardul pentru a trage un semnal de alarmă cu privire la pretențiile autonomiste ale UDMR. La o primă vedere am putea spune că nu e rău că se ia atitudine.

Despre ce este însă vorba? Este vorba despre proiectul de lege al reorganizării teritoriale a României, prin care UDMR dorește crearea unei microregiuni care să cuprindă Harghita-Covasna-Mureș. Această microregiune ar trebui integrată unei euroregiuni, care să cuprindă toate orașele din teritoriul ocupat de Ungaria în timpul celui de-al doilea război mondial. Ce e drept similitudinea este izbitoare. Proiectul a trecut ca prin brânză prin Senat, fiind adoptat prin aprobare tacită. Vă dați seama ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat o a doua Cameră a parlamentului, cum delirează știm noi cine? Am fi avut Diktatul de la Viena redivivus.

De aceea, o atitudine de vigilență nu strică deloc, dat fiind că avem de-a face cu un proiect de lege, nu cu o manifestare a unui primar din nu știu ce sat maghiar. Numai că la OTV se spune că Traian Băsescu și Emil Boc nu au avut de ales și au fost obligați să conviețuiască cu ungurii la guvernare, că sărăcuții sunt oameni minunați, dar ticăloșii de moguli, comuniști etc. vor să sfâșie patria. În felul acesta se pregătește terenul pentru o eventuală acceptare a pretențiilor UDMR.

În realitate, ei știau exact ce va urma. Știau clar că ungurii vor cere autonomie. Știau că ungurii îi vor prinde la înghesuială. Dar Băsescu a preferat această situație din ambiție, pentru a nu da câștig de cauză echipei Johannis. De ce? Moguli, trădare, comuniști. Așa că acum marii patrioți sunt inocenți numai acolo la OTV, în realitate ei sunt la fel de vinovați pentru această situație ca și alte partide de-a lungul acestor 20 de ani.

Există desigur și posibilitatea ca Boc și Băsescu să joace această carte naționalistă în mod intenționat, ca să-i mai prostească încă o dată pe români, refuzând, în înțelegere cu ungurii, pretenția acestora (nu ar fi prima dată când maghiarii i-au servit lui Băsescu acest pretext pentru a-i face să leșine de dragoste față de fiul iubit pe unii) și pozând astfel în salvatorii patriei (la felul în care merg treburile în țară în scurt timp au să aibă sigur nevoie de asemenea subterfugii).

De ce ne-ar păsa ce spun cei de la OTV? Pentru că poporul otevist consideră că cei doi sunt un fel de divinități scoborâte printre muritori. Și știți de ce? Deoarece în timp ce oamenii de bun-simț privesc cu dispreț latrina lui Dan Diaconescu, pedeliștii s-au prins că are priză la clasele defavorizate din punct de vedere intelectual. Așa că noi putem să râdem de întreprinderea lor săptămânală cât vrem. Realitatea este însă că ei vând speranțe false și iau în schimb voturi cum nici Iliescu nu a reușit în anii săi de glorie (cred că nu mai impresionează pe nimeni faptul că mulți dintre adoratorii lui Băsescu și Boc sunt foști adoratori ai lui Iliescu, despre care acum cred că e un criminal, comunist etc.). Să nu uităm că oteviștii l-au făcut pe Băsescu președinte. Și baronii desigur. Și cei care au votat câte o sută pe minut la Paris...

Psihologii și sociologii vor putea scrie rafturi de biblioteci despre această parte întunecată și extrem de primitivă pe care Băsescu reușește să o atingă și să o exploateze fără jenă în sufletele multor români. De la Despot Vodă încoace cred că nici un alt aventurier nu a reușit atât de strălucit să-i prostească pe români. Pentru a fi corecți, trebuie spus că Băsescu nu ar fi existat (politic), dacă nu ar fi existat o conducere catastrofală a lui Năstase, o conducere catastrofală a lui Constantinescu, o conducere catastrofală a lui Iliescu sau greșelile politice de neiertate ale lui Tăriceanu. Toți sunt părtași la această catastrofă a României.

Că or găsi psihologii resortul cu care îi prostește Băsescu pe români sau nu, eu unul nu îmi pot stăpâni un sentiment de invidie când mă gândesc că minoritatea maghiară are cei mai buni politicieni din această țară. Chiar dacă nu îmi convin, ca român, unele atitudini și inițiative ale acestora, dar ce e al lor e al lor. Unde putem și noi găsi niște politicieni care să se preocupe de interesele noastre, ale celor care îi plătim?

Antihristul românesc

M-am gândit să reiau o temă mai veche, care pe mine mă tot preocupă, se pare mult mai mult decât pe cei care primesc bani de la acest stat să se preocupe numai de ea – satanizarea României și a românilor la nivel de percepție media. În timp ce geniile naționale abia fac primii pași în lumea războiului nevăzut al energiilor, România este făcută terci pe un front mult mai dur, cel al războiului imagologic.

Voi începe prin a spune că la ora actuală lumea e de așa manieră construită și ființa umană e atât de decăzută încât omul nu mai e pur și simplu în stare să aibă o idee personală, să descopere pe cont propriu ceva. Pentru a deveni puțin biblic, voi spune că omul are nevoie, vorba lui Pavel apostolul, ca „să i se dea mâncare pentru prunci [la minte]”, să i se dea totul mestecat și prefabricat. Cei ce se ocupă cu manipularea maselor au înțeles acest lucru și au creat mass-media, cu corolarul său televiziunea. Așa încât cine mai spune: „Lasă, dom’le, e doar un film, nu trebuie luat în serios!” ori nu înțelege nimic din ceea ce se întâmplă în lume, ori o face pe prostul pentru că nu știe ce să facă altceva.

Acestea fiind spune și reamintite, voi prezenta succint câteva momente-cheie în care imaginea României a fost târâtă în noroi în spațiul mass-media, toate acestea fiind lovituri imagologice date României fără ca cineva să fi reacționat în vreun fel.
1. Asasinarea soților Ceaușescu. După revoluțiile pașnice din Europa, a venit Revoluția Română care a culminat cu imaginile grotești ale soților Ceaușescu uciși. Indiferent cât de multă simpatia a câștigat lupta românilor în Europa, cred că toți cei ce au văzut procesul soților Ceaușescu, cu avocatul care își acuza clienții, cu un rechizitoriu ridicol și cu o execuție rapidă fără posibilitatea de a face recurs, au înțeles că românii au o problemă. Una foarte mare.
2. Mineriadele. O lovitură imagologică teribilă, care i-a arătat pe români ca un popor sălbatic, care și-au ucis președintele în zi sfântă de Crăciun, capabili să spună „Noi muncim, noi nu gândim!”.
3. Primele imagini din comunitățile sărace din România. Primele imagini cu copii subnutriți, cu vrăjitoare, cu copii vânduți nu au făcut decât să adâncească impresia deja creată.
4. Bram Stoker și primele ecranizări ale lui „Dracula”. Prima mare lovitură imagologică la scară planetară a venit o dată cu primele ecranizări ale imbecilității pseudoliterare a lui Bram Stoker, Dracula, scrisă în 1897 și ecranizată în 1931, 1958 și 1992. Dacă în anii ’31 și ’58, filmul trecea ca un fel de poveste „romantică” despre un personaj ciudat, lipită de imaginea descrisă în punctele anterioare, povestea lui Dracula, reluată în 1992, a devenit încetul cu încetul o etichetă a României. La aceasta a contribuit și o propagandă stupidă a autorităților române, culminând cu ideea cucoanei Udrea, pe care a avut-o ea anul trecut, de a-l declara pe Dracula… brand național (despre această „idee” într-un articol separat). Trebuie precizat că și oameni serioși, precum Michael Moore, au folosit imaginea vampirică pentru a ironiza România (în filmul Fahrenheit 9/11).
5. Imagini cu cohortele de hoți, violatori și cerșetori români care au invadat Europa. Pentru această lovitură de imagine sunt vinovate guvernele României care au permis plecarea din țară a acestor indivizi.
6. Spoturile promoționale ale Ministerului Turismului, aflate în centrul unui scandal de corupție anul trecut. În unul dintre aceste spoturi, Elena Udrea încurcă probabil viața privată personală cu realitatea socială și pune în gura Nadiei Comăneci următoarea aberație: This is Romania. This is the only country in the world where women have the legal right to marry for men at the same time („Aceasta e România. Aceasta e singura țară din lume în care femeile au dreptul legal să se căsătorească cu patru bărbați deodată”). Ilie Năstase spune străinilor că oamenii călăresc în România… zebre (să fie o sugestie a faptului că România e o țară africană?), iar Hagi arată cum cresc peștii în copaci în România. Ce minte genială a putut debita asemenea spot? Ce minte bolnavă a putut aproba asemenea spot? Așa-zisul clip de publicitate ar vrea să sugereze că de obicei străinii au păreri preconcepute despre țara noastră. Dar e atât de prost făcut încât îl putem trece liniștiți la loviturile de imagine date României. Pe banii cetățenilor români. Își imaginează Elena Udrea că privitorul de tv din lume se prinde de poanta clipului ei, când nici cel român nu e sigur cam câți soți au unele „compatrioate” voie să aibă prin lege?


Exemplele despre asemenea lovituri de imagine ar putea continua. România este pictată în cele mai sumbre culori și a devenit încetul cu încetul un tărâm al răului. Așa că nu e de mirare dacă aflăm de pe internet că de fapt și… Antihrist este tot român. Se putea altfel?
În 1998 a început editarea unei serii de patru romane numite Left Behind („Abandonații”), avându-i ca autori pe Tim LaHaye și Jerry B. Jenkins. Lucrarea prezintă un punct de vedere al protestantismului dispensaționalist, care pune accent deosebit pe evenimentele de dinaintea venirii a doua a lui Hristos. Urmând această viziune, cei doi autori, care se iau destul de în serios, croiesc o imagine despre sfârșitul lumii (destul de siropoasă și de americanizantă) în care pe noi ne interesează, în mod destul de ciudat, personajul Antihrist.
Antihristul din Left Behind este unul cu totul și cu totul special. El se numește Nicolae Carpathia, este român, născut la Cluj, din părinți Marilena și Sorin, ajunge președinte al României, urmându-i lui Gheorghe Vasile, ajunge apoi secretarul general al ONU.

Pentru cine nu mă crede poate accesa pagina de internet http://en.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Carpathia, unde Carpathia are o descriere cu tot dichisul. Acolo se spune că e născut pe 16 februarie, în România (este pus și steagul României), că moare tot pe 16 februarie în Israel (e pus și acolo steagul Israelului). Să fie asta un fel de urcuș „de la Ierihon la Ierusalim”? Omul rău care se naște în țara răului și moare în „Țara Sfântă” (chestia asta cu „țara sfântă” e cea mai mare țeapă imagologică pe care lobbyul sionist a dat-o creștinilor needucați, suprapunând ideii de „locuri sfinte” conceptul fals de „țară sfântă” și obținând astfel o maiestate pe care țara lor nu a avut-o nici în vremea teocrației veterotestamentare, când poporul era condus de Dumnezeu direct și denumirea de „țară sfântă” ar fi fost mult mai adecvată)...
Carpathia debutează în politica românească ca deputat (wikipedia ne dă de înțeles că vrăjeala unicamerală a lui Băsescu rămâne doar gargară – lucru pe care ni-l confirmă cumva și politicienii PD-L, care au dat-o cotită cu parlamentul unicameral de când s-au prins că i-ar afecta și pe ei dispariția Senatului, nu doar pe „ticăloșii”, „mogulii” și „vânduții” din opoziție – pentru că numește Camera Deputaților „camera inferioară” a Parlamentului). Oricum, ceva se schimbă în relațiile președinte-parlament până în „epoca Carpathia”. Dacă pe Băsescu Parlamentul l-a suspendat o dată și sigur îl va mai suspenda și a doua oară, pe Carpathia Parlamentul îl alege direct, fără acordul poporului. Să înțelegem că în viitor România va deveni o republică parlamentară?

De ce s-a ajuns până aici? Să fie prestația lamentabilă a președinților României de după 1989 care i-a inspirat pe cei doi autori (este deja confirmat oficial că Băsescu se consultă cu un vrăjitor, ceea ce este o mare rușine într-o țară creștină)? Să fie imaginea lui Ceaușescu? Sau o fi întregul curent satanic în care e învăluit numele României?
Orice ar fi, ideea că Antihristul e român este o încununare a acestei campanii de satanizare a unui întreg popor. Unii vor spune că nu contează. Oare așa să fie? Filmul acestei cărți a fost lansat în anul 2000 (nu întâmplător). Se află pe Internet în totalitate, iar comparația între Obama și Carpathia vorbește de la sine despre notorietatea antihristului „român”.

Pe măsură ce curentul apocaliptic cuprinde din ce în ce mai mulți creștini, popularitatea eroului nostru nu poate decât crește vertiginos.

Este o adevărată modă în România să ne bucurăm de realizările „alor noștri”. Ne bucurăm când fotbaliștii „noștri” dau goluri în campionate străine în timp ce noi avem un campionat lamentabil. Ne bucurăm când „ai noștri” câștigă un premiu internațional la matematică sau informatică și să pregătesc să plece în străinătate, pentru că în România nu au nici o șansă. Ne bucurăm când „ai noștri” se integrează pe unde a înțărcat mutu' iapa. În fine, ne bucurăm când „ai noștri” își găsesc un viitor într-o țară străină, pentru că în țara noastră nu îl vor avea niciodată. Încercați să vă gândiți dacă nu ar trebui să ne bucurăm că unul „de-ai noștri” devine conducătorul lumii? Vă îngrozește gândul? Atunci înțelegeți de ce am dedicat acest articol unui personaj, până una alta, ficțional…