Sub scut? Pe scut

Așa-zisa revoluție portocalie din Ucraina s-a încheiat. Iulia Timoșenko a pierdut alegerile prezidențiale la o diferență, estimată de pravda.ru, de 5% față de câștigător, prorusul Ianukovici. Ucrainenii au demonstrat că până la urmă au fost „de 5% de ori” mai deștepți decât românii, care l-au votat pe ultimul mohican portocaliu, speriați desigur de comuniști, de hitleriști, de moguli, de mongoli și de alte gângănii care circulă libere prin mințile lor.

Toate încercările lui Timoșenko de a-i minți pe ucraineni au rămas fără ecou. Le-a promis că va mai trage o revuluție dacă i se fură alegerile (vi se pare cunoscut?), că le dă pensii (tăind probabil „pensiile nesimțite”), că le redă Insula Șerpilor. Chiar dacă le promitea că mută granița Ucrainei pe Munții Pirinei tot nu ar fi mers. Părerea mea este ca pentru a câștiga ar fi trebuit să se mute la Dan Diaconescu în studio vreo două săptămâni, să o roage pe Roxy Manelista să îi compună un imn de campanie și să aibă grijă ca în secțiile de votare din străinătate să voteze câte doi oameni pe secundă. Atunci poate că da, ar fi continuat „reformarea statului” până ce îl reforma pe tot. În orice caz, contraperformanța lui Timoșenko ne mai dă și nouă de-un franc nădejde că nu vom ajunge să o vedem la președinție știm noi pe cine. Trăiască „falocrația”!

Presa rusă exultă. În primul rând pentru că rușii nu îi iubesc deloc pe ucraineni. În al doilea rând, pentru că rușii nu o iubesc deloc pe Timoșenko. În al treilea rând, pentru că încă o dată doctrina Andropov a KGB s-a dovedit infailibilă (îl lași pe oponent la putere să își frângă gâtul, apoi vii ca salvator al națiunii). Nu în ultimul rând, pentru că omul care a câștigat alegerile nici măcar nu vorbește corect limba ucraineană, fiind de origine rus. Pentru Moscova problema Ucrainei se apropie de o rezolvare mult mai facilă și mai pașnică decât problema gruzină. Neavând de ales, ucrainenii au votat ieri dezamăgiți pentru a schimba un naționalism brutal, completat de un infracționalism sufocant și un populism specific „revoluției portocalii”, cu un federalism care s-ar putea să îi facă să piardă cel puțin jumătate din actualul teritoriu al statului (fie direct printr-o posibilă separare, fie printr-o declarare a unui stat federativ, ceea ce înseamnă boală lungă, dar moarte sigură). Cum mafia nu se sinchisește de politică, infracționalismul s-ar putea să rămână așa cum a fost.

Nu putem să nu ne punem problema dacă anunțul halucinant al celui considerat actualmente președintele României referitor la amplasarea scutului antirachetă pe teritoriul țării noastre nu are de-a face cu deznodământul prevăzut al alegerilor din Ucraina. Presa rusă prezintă în tușe foarte groase înfrângerea căcăniilor ucraineni drept o victorie contra „marionetelor Occidentului”. Este posibil ca americanii să fi luat, prin scutul antirachetă, câteva măsuri de precauție. Worst case scenario, Ucraina se sparge în bucăți și Rusia ajunge cu câteva sute de kilometri mai aproape de teritoriul NATO. E un motiv suficient pentru a dori să îl corupi pe cel mai corupt politician din Europa și să îi ceri să facă ceea ce nimeni altcineva pe continent nu ar fi făcut: să facă din țara sa ținta rachetelor intercontinentale rusești. Aceeași presă moscovită vorbește cu unele accente isterice despre faptul că americanii ar pregăti un atac în viitor asupra Rusiei, publicând în același timp „viziuni” și „analize” ale unora care văd o dispariție a Statelor Unite și o rupere a lor în nu mai puțin de șase state. Cu alte cuvinte, spectrul diviziunii și al sfâșierii în bucăți este prezent de ambele părți ale baricadei. Iar pe asigurările lui Băsescu că armele nu sunt contra lor rușii nu dau doi bani (oare câți bani o să dăm noi pe gazul rusesc pentru aventura asta? Am auzit pe la tv că deja s-au închis conductele).

Avea președintele României, chiar și în cazul în care ar fi fost unul legitim, dreptul să permită ca țara să devină prima linie de apărare în fața unui astfel de virtual inamic? Categoric, nu. Rusia nu ne-a făcut până una alta vreo declarație de război și înțelept era să ne vedem de treabă și să nu ne băgăm unde nu ne fierbe oala. Odată ce acordul CSAT a fost dat, iar Băsescu l-a și trâmbițat public, arătați-mi și mie parlamentarul care va vota împotriva lui, riscând să fie catalogat de către infernala mașinărie media ca fiind „antinato”, „antiue”, „antiamerican”, „prorus”, „comunist”, „bolșevic”, „nostalgic”, „revizionist” și alte de astea. Polonia și Cehia i-au dat cu flit lui Bush, fără a deveni antiamericane, când au auzit că de fapt sistemul nici măcar nu funcționează cum trebuie și că ar fi bani aruncați pe fereastră și și-ar face un dușman periculos de pomană (cu atât mai mult cu cât rușii au deja generația tehnologică cu care să penetreze acest scut). Noi însă nu suntem nici polonezi, nici cehi. Din păcate.

Ne place sau nu, ilustrul președinte ne-a băgat într-un joc în care am nimerit ca musca în lapte. Este jocul de putere dintre marile țări ale lumii. Despre acest joc, nici Băsescu, nici fripturiștii pe care îi ține el prin preajmă nu au nici cea mai mică idee.

Să ne imaginăm că Rusia ne va trece pe lista dușmanilor săi. Credeți cu adevărat că Putin va accepta ca rachetele rusești să fie îndreptate împotriva României? Eu cred că nu. Părerea mea este că va alege o cale mult mai economicoasă și mai civilizată până la urmă pentru a pedepsi România: îl va sprijini pe Băsescu pentru un al treilea mandat. Efectul va fi egal cu al bombardamentului nuclear și se vor face și economii pe criza asta mondială. Rachetele intercontinentale nu cresc în copaci!