Uniunea Europeană este un stat „teocratic”

Eurooptimiştii români consideră că aderarea la UE este un eveniment epocal, cel puţin de valoarea Unirii lui Mihai Viteazu sau a Unirii celei mari. Se fac sinteze istorice în care se pune ca bornă istorică momentul aderării. La sediul revistei pe care o conduc îmi vin articole în care se vorbeşte despre destinul anumitor localităţi de la întemeierea lor, în timpul dacilor, al voievozilor, şi până la aderarea la UE. Că nu se cunoaşte deloc în nivelul de trai că am aderat nu contează, că aderarea a fost pentru unii mumă, pentru alţii ciumă, iarăşi nu are nici o importanţă. Suntem acolo! Asta e tot ce contează. Mă rog, de aia li se spune „eurooptimişti”.

Cealaltă categorie, diametral opusă, europesimiştii sau euroscepticii (am plăcerea şi onoarea de a face şi eu parte din acest club select, din care a făcut până de curând parte şi preşedintele-martir al Poloniei Lech Kaczynski) analizează aspectele legate de UE pe toate faţetele. Pe europesimişti nu îi lasă indiferenţi că Tratatul de la Lisabona consfinţeşte de fapt un nou stat, supranaţional, cu altă aranjare teritorială, cu alte simboluri şi mai ales cu o conducere profund nedemocratică. De asemenea, faptul că se neagă complet fundamentul creştin al civilizaţiei europene şi se iau măsuri foarte concrete pentru izolarea manifestărilor religioase creştine şi închiderea lor în perimetrul clădirilor bisericilor este perceput de către eurosceptici (majoritatea, creştini practicanţi) ca un „arest la domiciliu” aplicat lui Iisus. Brutalitatea cu care anumite teme sunt declarate tabu, iar discutarea lor aduce cu sine oprobriul public, dacă nu cumva ani grei de puşcărie este percepută ca o limitare inacceptabilă a libertăţii de expresie, de altfel garantată generos în declaraţiile politicienilor europeni.

Există însă unele manifestări ale autorităţilor UE care ne fac să credem că de fapt statul nou creat are foarte serioase valenţe teocratice. Nu o teocraţie creştină, să stea liniştiţi duşmanii lui Dumnezeu, nu sunt în pericol! Este vorba de o „teocraţie” new-agistă a cărei ideologie îşi face loc în vieţile noastre şi ale copiilor noştri fără să ne dăm seama.

Valorile UE

Ca să ne dăm seama despre ce este vorba, să trecem puţin în revistă valorile pe care se întemeiază Uniunea Europeană. Astfel, în documentele sale constitutive putem citi că: „Uniunea este fondată pe respectul pentru demnitatea umană, libertate, democraţie, egalitate, stat de drept şi respectarea drepturilor omului, inclusiv a minorităţilor. Valorile sunt comune Statelor Membre într-o societate în care prevalează pluralismul, nediscriminarea, toleranţa, justiţia, solidaritatea şi egalitatea între femei şi barbaţi”. Aceste principii înalte sunt la baza statului unional Europa. Cei ce au clădit acest stat, majoritatea aparţinând diverselor masonerii, după cum afirmă ei înşişi, lasă să se înţeleagă că aceste principii care stau la baza Uniunii Europene sunt rodul meditaţiei de secole a iluminaţilor europeni, filozofi raţionalişti, moralişti, oameni de ştiinţă etc. Cu alte cuvinte, aceste înalte idealuri pe care se clădeşte UE ar fi produsul absolut al cugetării umane.

Realitatea este însă puţin diferită. Aceste principii, mai ales referitoare la demnitatea umană, la egalitate, la respectul dintre majoritari şi minoritari, la libertate sunt preluate din morala creştină şi prelucrate în aşa fel încât partea divină a lor să fie cu totul eliminată. Să le analizăm puţin:
1. demnitatea umană – „Aşa a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Nicăieri în cultura umană nu există un pasaj care să afirme demnitatea reală a omului mai clar decât această afirmaţie biblică în care se statuează valoarea de care se bucură fiinţa umană în ochii lui Dumnezeu.
2. egalitatea, respectul faţă de minorităţi, egalitatea dintre bărbaţi şi femei – „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Iisus Hristos” (Gal. 3,28). Poate cineva exprima adevărata egalitate dintre oameni mai bine?
3. libertatea – „Iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,32). Există o libertate mai profundă decât cea pe care ne-o dă adevărul?
4. solidaritatea – „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea iubire unii faţă de alţii” (Ioan 13,35).

Această trecere în revistă a valorilor UE ar putea continua, toate arătând acelaşi lucru: valorile europene sunt de inspiraţie creştină, ele fiind denaturate printr-o laicizare raţionalistă. Felul în care simţim noi pe propria piele că funcţionează demnitatea umană, egalitatea, libertatea sau nediscriminarea este consecinţa eliminării lui Dumnezeu din toate aceste principii.

Dar dacă toate principiile constitutive ale Europei sunt de factură creştină, cum se face că în Constituţia UE nu s-a admis fundamentul creştin al civilizaţiei europene, în ciuda intervenţiilor insistente pe această temă? Oare nu pentru că UE are deja o altă religie pe care o favorizează?

„Slavă ţie, stea curată!”

Primul indiciu că UE se conturează mai mult ca stat teocratic decât ca republică laică este imnul de „stat”, o altă valoare europeană de care sunt mândri burocraţii de la Bruxelles.

Imnul Uniunii Europene este un cântec aparent inofensiv, versurile aparţinând poetului Friedrich Schiller, iar muzica, genialului compozitor Ludwig van Beethoven. Partitura reprezintă partea finală a Simfoniei a IX-a a scriitorului german. Versurile sunt însă cel puţin interesante, dacă nu cumva chiar şocante. Să le analizăm puţin:

Freude, schöner Götterfunken,
Tochter aus Elysium,
Wir betreten feuertrunken,
Himmlische, dein Heiligtum.
Deine Zauber binden wieder,
Was die Mode [streng] geteilt;
[Alle Menschen werden Brüder],
Wo dein sanfter Flügel weilt.
Seid umschlungen, Millionen!
Diesen Kuß der ganzen Welt!
Brüder, überm Sternenzelt
Muß ein lieber Vater wohnen.

[Bucură-te, scânteie minunată a zeilor
Fiică din Elysium
Beţi de focul pasiunii intrăm în
Altarul tău, Divino.
Magia ta adună din nou
Ceea ce tradiţia a divizat brutal:
Toţi oamenii devin fraţi
Oriunde se află sub aripa ta.
Fiţi îmbrăţişate, milioane.
Acest sărut este pentru întreaga lume.
Fraţilor, deasupra boltei înstelate
Trebuie să fie un Tată iubitor.]
(traducere după varianta engleză postată pe www.recmusic.org.)

Dacă e să ne uităm la aceste versuri, am avea impresia că sunt din scrierile unui poet din Antichitatea grecească. Şi totuşi, ele sunt din lirica „creştină” a secolului al XVIII-lea. De ce simte oare poetul nevoia să salute cu reverenţă („Bucură-te!” [haire!] este varianta grecească a lui „Ave!” din latină; să nu uităm salutul „bucură-te” din rugăciunile dedicate sfinţilor creştini) sclipirea divină care este fiica din Eliseu? Şi cine este Tatăl fiicei care vine din Eliseu? Să fie Dumnezeu însuşi, Cel pe care Îl ştim noi creştinii? Greu de crezut! Pentru că în primele versuri se spune că „fiica din Elyseum” este scânteia divină a „zeilor”, la plural, fiind ea însăşi „divină”.

La o primă lectură, fiica din Eliseu ar fi raţiunea, atât de venerată de Iluminism, mai ales de cel târziu. Venirea ei în lume din Câmpiile Fericirii greceşti (care reprezintă un compartiment al Hadesului grecesc, adică al iadului), nu din Raiul creştin, cred că ne spune cu prisosinţă cine este fiica şi mai ales cine este Tatăl care domneşte dincolo de bolta cerească înstelată. Ca şi „beţia” care îi poartă pe adoratori la altarul „fiicei din Elyseum” (să nu uităm băile de sânge ale revoluţiei franceze, făcute în numele aceleiaşi raţiuni).

Versurile lui Schiller sunt multe în acest poem şi, oricât de mult înţelegem şi acceptăm capacitatea poetului de a folosi imaginea poetică, nu putem să nu remarcăm faptul că ele descriu realităţi şi idealuri care nu au nimic de-a face cu mentalul creştin. Să mai analizăm câteva din aceste versuri:

Göttern kann man nicht vergelten;
Schön ist's, ihnen gleich zu sein. […]

[Nu îi putem răsplăti pe zei
Este minunat să fim ca ei.]


Brüder - überm Sternenzelt
Richtet Gott, wie wir gerichtet.

[Fraţilor – dincolo de bolta înstelată
Judecă Dumnezeu, aşa cum am judecat noi.]

Ce are de-a face creştinismul cu dorinţa de „a fi ca zeii” şi cine suntem „noi” cei care judecăm aşa cum va judeca Dumnezeu?

Zu den Sternen leitet sie,
Wo der Unbekannte thronet.

[Către stele ne conduce
Unde locuieşte Cel Necunoscut].

Să fie „Cel Necunoscut” acelaşi cu O agnostos Theos despre care le vorbeşte Pavel atenienilor în Areopag (Fapte 17,23)? Să fie o afirmaţie apofatică pe care o face Schiller despre Dumnezeul creştin sau e Deus absconditus, despre care Immanuel Kant spunea că, fiind o realitate noumenală, hoc semper ignorabimus?

Închei acest excurs în imnul de stat al Uniunii Europene cu ultimele versuri care par de-a dreptul un ritual:

Schließt den heil'gen Zirkel dichter,
Schwört bei diesem goldnen Wein,
Dem Gelübde treu zu sein,
Schwört es bei dem Sternenrichter!

[Strângeţi cercul sacru
Juraţi pe acest vin auriu
Să fiţi loiali jurământului,
Juraţi pe judecătorul stelelor].


Oare „cercul sfânt” este celebrul ouroboros, şarpele care îşi muşcă coada (după imaginea căruia pare a fi făcut şi steagul Europei unite)? Este creştineşte să ne jurăm pe „judecătorul stelelor” în cazul în care acesta este Dumnezeu însuşi?

Întrebări fără răspuns. Pentru conformitate, este bine să vedem cum sună acest cântec în limba română:

Slavă ţie, stea curată,
Voie bună pe pământ,
Astăzi te simţim aproape
Sol din rai cu soare sfânt

Vraja ta aduce iarăşi
Pe popor lângă popor
Toţi pe lume fraţi noi suntem
Când apari uşoară-n zbor.

Cine a avut norocul
De prieteni buni să dea
Cine ştie ce-i iubirea
Lângă noi cântând să stea

Fericit un suflet drag
Te poate face pe pământ
Cine n-a simţit iubirea
Plece dintre noi plângând.
(sursa www.didactic.ro)

Prima impresie în faţa acestei adaptări din care au fost eliminate stridenţele schilleriene cu „zeii”, „Necunoscutul”, „cercul sacru” etc. este că ea a fost tradusă de cineva care a înţeles că va fi foarte prost receptată de un cititor creştin în cazul unei traduceri literale. Aşa că a făcut din ea un cântecel de pahar despre iubire, despre despărţire, despre suflet drag etc. Totul ar fi bine şi frumos, dacă nu ar fi primul vers, „Slavă ţie, stea curată”, care este o adevărată imprecaţie păgână. Chiar dacă nu am lua expresia „stea curată” în sensul ei cel mai pesimist (stea curată = Luceafăr = Lucifer), am ajunge la concluzia că ne-am întors la adorarea stelelor („slavă ţie” este o expresie care în tradiţia creştină se adresează numai lui Dumnezeu).

În concluzie, imnul UE ne arată că acest nou stat nu are nimic de-a face cu realităţile creştine, ci este o întoarcere la politeismul Antichităţii sau, mai rău, la neopăgânismul contemporan. Dacă versurile din acestă odă ar fi rămas între paginile cărţilor lui Schiller, ele ar fi fost doar versurile unui poet romantic. Transformate în imn de stat, devin manifestul unui stat teocratic de tip New Age.


De la Tellus Mater la Earth Day


Orice seminarist ştie că pe o scară valorică a religiilor, religiile naturale sunt cele mai primitive forme de adorare a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, închinarea la ape, la foc sau la pământul însuşi este considerată o formă de idolatrie pentru că răstoarnă ordinea axiologică a lumii, adorând creatura ca şi când ar fi Creatorul însuşi. Din acest motiv, întorcerea la cultul pământului şi la zeităţile telurice pare un adevărat salt înapoi pe scara evoluţiei, mai ales pentru creştini, care au ajuns în vârful piramidei valorice religioase, cunoscând şi fiind cunoscuţi de Dumnezeul adevărat.

Din acest motiv, este greu de crezut că manifestări de adorare a idolilor păgâni reapar cu forţă în societatea contemporan. E greu până vezi acest lucru întâmplându-se sub ochii tăi!

Nu mi-a venit să îmi cred ochilor că în şcolile din România s-au organizat manifestări dedicate Zilei Pământului. Credeam că manipularea planetară cu Ora Pământului, în care oamenii au fost puşi să stingă lumina şi să rămână pe întuneric (are rost să mai vorbim despre simbolistica antinomiei întuneric/lumină?), a fost de ajuns. Dar nu! Acum se organizează Ziua Pământului. Totul îmbrăcat în haina ecologică a grijei justificate faţă de degradarea mediului ambient.

În realitate, Ziua Pământului reia, sub alte forme, un cult antic al Zeiţei Gaia, cunoscută în Roma sub numele de Tellus Mater (Pământul mamă!?). Tellus Mater este probabil rudă cu Mama Natură, zeitate scientistă apărută în epoca modernă despre care se spune că a preluat rolul de Creator al Bunului Dumnezeu.

În anul 1979, James Lovelock a creat „teoria despre Gaia”, „ipoteza despre Gaia”, care afirmă că Pământul este ca un (în alte cazuri direct un, fără comparaţie) organism viu care îşi reglează funcţiile vitale (Lovelock a afirmat printre altele că Pământul ar fi „cel mai mare organism viu”). De aici şi până la Ziua Pământului a fost un pas. Un pas mic şi aparent inofensiv, care îi învaţă pe micuţii noştri să fie atenţi cu mediul înconjurător.

Dar oare acest lucru, foarte util de altfel, nu se poate învăţa şi altfel? Trebuie o „zi” în care să serbăm Pământul, idee care aduce, orice am spune, cu ideea de sărbătoare a Gaiei sau cu serbările dedicate zeiţei Tellus Mater? Nu ar fi mai corect să îi conştientizăm pe copii de valoarea pământului în cultura creştină de exemplu? Nu le-am putea explica că în viziunea creştină asupra lumii omul este un adevărat rege al creaţiei şi că acest lucru ne obligă la grijă faţă de mediul înconjurător şi mai ales la o percepţie plină de bună cuviinţă faţă de lume, singura formă reală de ecologie care ar ajuta planeta. Poate dacă tot suntem aici nu ar fi rău să li se explice şi că lăcomia şi confortul exagerat al oamenilor au dus la dezastrul ecologic contemporan. Pănă la urmă problema protejării mediului este una de educaţie, nu de atribuire a unei zile aniversare care să amintească de zeităţile păgâne de mult dispărute.

Exemple de acest tip mai pot continua. Să ne gândim că „mitul originar” al Europei este povestioara despre Zeus transformat în taur şi fecioara Europa, şi nu jertfa milioanelor de creştini de-a lungul secolelor. Oriunde ne întoarcem găsim un simbol al stelei pentagramice, ceea ce ne duce cu gândul la faptul că europenii chiar se închină la stele mai nou. De ce oare stele? Până de curând toate simbolurile europene aveau în centru Crucea creştină. De ce a fost înlocuită crucea cu steaua? Şi mai ales de către cine? Ca şi cum acest lucru nu ar fi de ajuns tinerii noştri participă la concerte ale unor „stele” ale satanismului contemporan.


Toate acestea se întâmplă sub ochii noştri indiferenţi (părinţi noştri se comportă din ce în ce mai mult ca mama domnului Goe). Copiii cântă „slavă ţie, stea curată”, participă la Ziua Pământului, merg la concerte sataniste şi astfel se îndepărtează de tradiţiile cu adevărat europene. Cum rămâne cu cuvintele lui Dumnezeu: „Să nu îţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ…” (Ieş. 20,4)?

Ne place sau nu, UE apare ca un adevărat stat teocratic, promovând asiduu un neopăgânism virulent prin simboluri ale statului şi prin proiecte aparent nevinovate, ba chiar utile. Pe măsură ce locul icoanelor din şcoală este luat de stele pentagramice, iar imnurile creştine şi imnurile de stat sunt înlocuite de extrem de controversatul imn schillerian, ne vom trezi într-o ţară în care fie suntem străini complet, deşi îi plătim taxe din ce în ce mai oneroase, fie vom fi duşmanii aceia de moarte despre care vorbeşte „Oda bucuriei”.
Ca să îl citez pe un părinte avant la lettre al Europei neopăgâne: Ce e de făcut?

Valentine's Day și Dragobetele

Nu mi-a plăcut niciodată Valentine’s Day. În primul rând pentru că e o sărbătoare importată din altă tradiție spirituală. În al doilea rând pentru că, în condițiile lumii actuale, mi se pare mai mult un pretext pentru afirmarea unei ipocrizii totale decât o sărbătoare a iubirii (în realitate, iubirea are probleme mari în zilele noastre, suferind mutații „genetice” până la urmă de așteptat în contextul creării „omului nou”), în condițiile în care iubirea instrumentală ia locul pe zi ce trece iubirii sentimentale. Nu în ultimul rând, pentru că se folosește pretextul unui sfânt creștin care a fost martirizat apărând ideea de căsătorie pentru a se celebra viețuirea în afara tainei căsătoriei. Iar acest lucru este perfect inacceptabil.

Cum era însă de așteptat, într-o economie de piață funcțională, care duduie, cum e cea românească, Valentin nu a rămas fără concurenți. Așa a fost scos de la naftalină și din lada de gunoi a istoriei precreștine Dragobetele. Am văzut că în perioada aceasta a sfântului Valentin se duce de la o vreme o adevărată bătălie surdă între acești doi „protectori ai iubirii”, Dragobetele și Sfântul Valentin. Pe mine, sincer, mă face să râd patriotismul neaoș (cu mâna la inimă și ochii la steag) cu care compatrioții noștri i-au dat cu flit sfântului Valentin (după ce l-au sărbătorit, în stilul clasic românesc, imparțial, cu toți în cameră) de dragul Dragobetelui.

Teologul din mine nu s-a putut abține să nu se amuze, cu un pic de îngrijorare totuși, cum de dragul unui patriotism endemic, manifestat de obicei la români numai în situații futile și complet inexistent când e nevoie de el, românii verzi și „adevărați” au exoflisit un sfânt creștin fiindcă venea împachetat în ideologie mercantilă americană (iar acum e trendy să fii antiamerican, deși joci în fiecare an la loteria vizelor, te îmbraci americănește, asculți muzică americănească, vezi filme americănești și eventual și vorbești ca ei) și l-au îmbrățișat cu caldură pe un personaj destul de dubios, ca să nu mai vorbim de faptul că e complet păgân.

M-am gândit: o fi și pentru ceea ce fiecare dintre aceștia reprezintă. Sfântul Valentin reprezintă exemplul de slujitor creștin al altarului care își dă viața pentru ca cei ce se iubesc să fie uniți cu binecuvântarea divină a căsătoriei (această binecuvântare nu este o formalitate, un chiolhan sau un contract social, ci o invocare a divinității în viața celor doi care se iubesc. Prin această invocare, Duhul Sfânt potențează forța sufletului, altfel limitată, de a iubi și a se dărui celuilalt, de a ieși din cochilia egoismului pentru a se întâlni cu adevărat cu celălalt. Fără acest ajutor divin, puterea naturală a sufletului de a iubi e limitată, ca orice e omenesc, și, după epuizarea ei, începe despărțirea). Așadar, Valentin se sacrifică pentru anduranța iubirii în comuniunea harică a Duhului Sfant, pentru iubirea desăvârșită, care îi scutește pe cei ce se iubesc de riscul „singurătății ființiale în doi”.

Pe de altă parte, Dragobetele e mai pe placul sufletului românului actual. Amoral, nițel deșucheat, carnal, Dragobetele umblă din floare în floare și sărută fetele. Seamănă ca două picături de apă cu tipul de romantic mioritic contemporan, „spiritual”, „șugubăț”, nestatornic, bărbat „adevărat”, numa’ bun de iubit. Că provine dintr-o tradiție poligamică nu cred că mai deranjează pe cineva prea mult. Ba dimpotrivă, cred că asta rezolvă multe dintre triunghiurile amoroase existente la tot pasul. În plus, noi suntem oameni moderni, nu? Nu ne mai cramponăm de idei învechite precum monogamia. Am înlocuit acest concept obscur de mult cu mai noua noțiune de „relație deschisă”.

Rezumând, Sfântul Valentin sau Dragobetele? Cu alte cuvinte, iubirea cuviincioasă sau amorul deschis, iubirea andurantă, de lunga durată, sau flirtul pasager, amorul egoist, lipsit de profunzime și de substanță? Eu așa văd dilema.
În ceea ce mă privește, eu sunt sub acest aspect mai augustinian: mie îmi place vorba episcopului din Hippo Ama et fac quis vult! [„Iubește și fă ce vrei!”], interpretată neapărat în cheie creștină, însemnând că dacă iubești (fie ea vorba de iubirea față de Dumnezeu, aproapele sau bărbatul/femeia iubit[a], funcție de gen) poți face ce vrei, fiindcă, indiferent ce vei face, vei respecta ordinea morală a lucrurilor și vei trăi într-o bună-cuviință atât de necesară unei vieți fericite.

Cât despre Sfântul Valentin, îl dezbrac de garbage-ul comercial american și respect ideea teologică pe care o reprezintă (Sfântul Valentin a fost un sfânt cu recunoaștere locală, martirizat la Roma, pe 14 februarie 270, la ordinul împăratului Claudius Goticus. Cultul său s-a extins în întreaga lume după expansiunea Bisericii Romano-Catolice. În secolul XX, Biserica Romei i-a retras sărbătoarea din calendarul universal, rămânând să fie cinstit la nivel local, datorită incertitudinii existenței sale, povestea lui fiind mai mult orală decât atestată documentar. Din acest motiv, nu e pomenit nici de calendarul universal răsăritean, asta neînsemnând că i se neagă, în Răsărit, existența și martirajul. În Biserica Ortodoxă se sărbătorește un sfânt Valent, pe 16 februarie, diacon în Ierusalim, deci se pare că nu e sfântul Valentin cel despre care vorbim aici. Ar fi și greu de știut, dat fiind că și romanii au vreo trei variante „identitare” pentru acest sfânt). Sărbătoarea numită „Valentine’s Day” este atestată pentru prima dată într-un poem romantic al lui Geoffrey Chaucer, din secolul al XIV-lea, în care acesta spune că: „aceasta era ziua sfântului Valentin, când fiecare pasăre vine să își aleagă perechea”. Mențiune despre această zi se face și în Hamlet, iar în Parisul medieval exista un „tribunal al iubirii”, înființat în 1400, de ziua sfântului Valentin.) Și atât.
Pe Dragobete îl privesc cel mult cu o curiozitate lingvistică, numele sau fiind mai mult de origine slavă decât dacică. DEX dă o explicație pe care eu, care sunt foarte circumspect când vine vorba despre etimologii, o accept cu rezervă, ca de obicei: spune DEX că Dragobete aduce cu termenul sârbesc drugobrat, „cumnat” (halal sărbătoare românească!). Bun, așa o fi. Dar cumnatul cui? Și de unde reputația de crai? Ce legătură are buhul casanovic cu importanța statutului de cumnat?
În spirit democratic, le urez și „valentiniștilor”, și „dragobetiștilor” să se iubească mult (în sens strict calitativ) și mai ales cu adevărat și neegoist. Asta e ceea ce contează până la urmă...

Pe când îl invităm și pe Cupidon la bachetul ăsta roz? Sau pe zeița Kali? Că doar suntem în plin New Age, unde, vorba lu' nenea Iancu, „un zeu [nu e cazul lui Valentin, evident] nu poate să fie mai presus decât altul. Nu permite sfânta Constituțiune [a Uniunii Europene, desigur]”.

UE legiferează şi pentru vii, şi pentru morţi

Săptămâna aceasta Senatul României a adoptat ca lege o „recomandare” a UE existentă mai demult. Aceasta prevede felul în care vor se vor face inmormântările. Potrivit acestei legi se interzice păstrarea la domiciliu a corpului decedatului şi transportul său în ziua înmormântării. În schimb, se cere ca acesta să fie depus într-o capelă la biserică, prevăzută cu instalaţii frigorifice.

Această lege inimaginabilă impune câteva precizări de ordin teologic. Deşi ea a fost acceptată de mulţi concetăţeni de-ai noştri ca „măsură igienică” şi ca o rupere cu „tradiţiile învechite ale Bisericii”, nu este acceptabilă pentru că: 1. legiferează în probleme de ritual al Bisericii creştin-ortodoxe; 2. legiferează în probleme de arhitectură bisericească; 3. legiferează în materie de dogmatică ortodoxă, dând o nouă accepţie a conceptului de „trup” în cadrul teologiei soteriologice ortodoxe.
Să le luăm pe rând. Primul motiv pentru care unii dintre compatrioţii noştri ar fi tentaţi să fie de acord cu astfel de decizii, ar fi legat de caracterul oarecum dur (ca să nu spun brutal) al spectacolului morţii şi al stricăciunii trupeşti, pe care unii ar putea crede că ritualul ortodox îl are. Un alt motiv ar putea fi carenţele de igienă ce decurg din descompunerea naturală a trupului decedat. Pentru cei ce se preocupă de igienă trebuie să îi liniştim: înmormântarea la ortodocşi nu creează nici un fel de probleme antiseptice. În plus, cine pune mâna pe carte şi citeşte pe Dostoievski de exemplu, va vedea că marele scriitor spune undeva (în Idiotul, parcă) că oamenilor le e frică de sinucidere din cauza aspectului inestetic al morţii. Ei bine, da, moartea e inestetică. Însă tocmai acesta este şi sensul profund al ritualului înmormântării ortodoxe: întâlnirea cu moartea este un memento al faptului că toţi suntem muritori.

Tradiţia înmormântării, aşa cum este ea în Biserica Ortodoxă, are unele implicaţii foarte profunde, pe care voi încerca să le surprind în cele ce urmează. Mai întâi de toate, trebuie să spunem că motivul pentru care românii îşi ţin morţii în casă are legătură mai mult cu bunul-simţ decât cu teologia: este natural ca persoana decedată să rămână în casa în care a trăit o viaţă întreagă şi să nu fie scoasă afară precum gunoiul de dimineaţă şi trimisă la capela bisericii, aşa cum cere această lege. Este inconceptibil pentru mulţi oameni de bun-simţ să-şi dea pe cei dragi afară din casă după ce au decedat şi să îi arunce într-o anexă îngheţată a bisericii. Asta ca să nu mai vorbim de implicaţiile sentimentale pe care le are un deces şi de consolarea, slabă ce e drept, pe care o simt cei ce l-au pierdut pe cel drag, pe care vor să îl mai ştie alături de ei, chiar şi aşa neînsufleţit, pentru câteva zile.

Dincolo de aceste motive de bun-simţ intervin unele implicaţii teologice. Iată cum debutează indicaţiile aflate în Molitfelnicul ortodox legate de slujba înmormântării: „Adormind vreunul dintre creştini, îndată rudeniile să cheme un preot; acesta venind la casa unde este trupul celui răposat...” (Molitfelnicul, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 167). Peste doar două pagini se spune: „Și ridicând trupul celui răposat, îl duc la biserică, mergând înainte preoţii cu făclii, şi diaconul cu făclie şi cadelniţă, şi venind la biserică, pun trupul în pridvor...” (ibidem, p. 169). Ce se va întâmpla cu aceste prevederi tipiconale? Vor fi eliminate prin lege a statului? Unii vor spune că la oraş deja se practică această depunere a celor decedaţi la capelă. Este adevărat, dar la oraş Biserica a făcut un pogorământ pentru că oamenii s-au înghesuit în cutiile de chibrituri numite blocuri şi a devenit oarecum o necesitate să se facă acest lucru. Se poate să se fi recurs la acest pogorământ şi pentru că a slăbit credinţa şi a crescut comoditatea. Cine ştie? Important este însă că această decizie a venit din interiorul Bisericii, nu i s-a impus prin lege, la Senat. Şi dacă cineva la oraş doreşte să-şi îngroape morţii aşa cum se cuvine o poate face. Dar să impui această excepţie pe care o face Biserica tuturor ortodocşilor este fără îndoială un abuz incalificabil.

De ce a dezvoltat Biserica acest ritual referitor la înmormântare? În primul rând, pentru că decesul cuiva este un eveniment comunitar. Cine nu are viziunea demonico-egolatră despre lume poate să vadă că omului decedat i se aduc onoruri de către Biserică încă din clipa decesului, ca unui campion al luptei contra păcatului care păşeşte maiestuos în împărăţia lui Hristos unde îşi va primi cununa victoriei, conform cuvântului Apostolului Pavel: "Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit, de acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul mi-o va da în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui" (2Tim. 4,7-8). Astfel, imediat ce a adormit cineva în Domnul bat clopotele bisericii, anunţându-se astfel toată comunitatea. Ca o gazdă ce a fost până nu demult, cel decedat primeşte pe confraţii săi creştini acasă pentru a-şi lua rămas-bun de la el. Timp de trei zile, creştinul adormit se desparte de cei pe care i-a cunoscut din postura de gazdă. În ziua în care trebuie dus la groapă, nu pleacă precum rufele murdare, ci pleacă cu toată demnitatea, însoţit de toată comunitatea care îl petrece pe ultimul drum, cu toate onorurile pe care Biserica le acordă unui om: mortul este petrecut pe drumul spre biserică cu lumină şi cu steagurile biruinţei... celebrele labarum ale lui Constantin cel Mare, arătând că cel ce a trecut din viaţă a fost un atlet al lui Hristos, care se pregăteşte să îşi ia cununa de la Acesta: "Nu ştiţi voi că acei care aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi ca să îl luaţi" (1Cor. 9,24) şi un cuceritor al vieţii veşnice: "Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat şi pentru care ai dat mărturie înaintea multor martori" (1Tim. 6,12). Acele steaguri care sunt duse în faţa mortului în cortegiul mortuar sunt fostele steaguri ale Imperiului Bizantin şi reprezintă, în sens spiritual, biruinţa creştinului asupra netrebniciei lumii acesteia (şi asupra imbecilităţii unor legi impuse poporului român, aş adăuga eu puţin apocrif), biruinţa lui Hristos asupra morţii şi a Bisericii Ortodoxe asupra păcatului. E de menţionat că această defilare finală a celui trecut la Domnul este acordată oricărui creştin, fie bogat, fie sărac, fie virtuos, fie mai puţin virtuos, ca semn că înaintea morţii suntem egali şi că Judecătorul faptelor noastre mântuitoare este Hristos, fiind refuzată numai celor ce s-au despărţit de Hristos şi Biserica Sa prin apostazie sau sinucidere. Defilarea prin comunitate a Bisericii are trei sensuri spirituale majore: adună comunitatea, o uneşte şi o întăreşte în acest moment tragic, forţa comunităţii fiind resimţită şi de familia celui decedat; reaminteşte tuturor că toţi suntem muritori; afirmă credinţa ortodoxă în valoarea trupului în perspectiva Învierii. Din acest punct de vedere, depunerea mortului la capelă în mod obligatoriu îi răpeşte demnitatea de creştin care a luptat lupta cea bună şi a biruit, iar Bisericii îi îngrădeşte prezenţa în spaţiul public, într-o încercare mai cuprinzătoare de a "aresta pe Hristos la domiciliu", cum se exprima un teolog contemporan.

Ce am prezentat până aici este creştinismul cel după carte, creştinismul celor ce cred cu adevărat în Hristos şi practică religia ortodoxă cu adevărat şi în înţelesul ei luminos şi mântuitor. Dar aceste idei se regăsesc până în ultimul cătun al Ortodoxiei, chiar dacă cei ce practică ritualul habar nu mai au de mult la ce lucru măreţ şi profund participă. Dar chiar şi aşa, ne gândim că această lege îşi permită să lovească o tradiţie foarte profundă a Bisericii. Întrebarea e: De ce?

Răspunsul la această întrebare nu poate fi decât unul singur (cel puţin pentru mintea mea slabă): în spaţiul european se creează iluzia ateisto-milenaristo-distopică a făuririi unei societăţi perfecte pe pământ, raiul pe pământ. Europeanul este educat în zilele noastre că religia supremă este „calitatea vieții”, confortul, bunăstarea, câştigul, cultivându-i-se iluzia că va trăi la nesfârşit. Amintirea morţii îi deranjează pe cei ce cred că au descoperit secretul nemuririi. Motiv pentru care încearcă să ascundă prin lege consecinţa intrării păcatului în lume, moartea.

Legea respectivă mi se pare deosebit de gravă, pentru că Bisericii i se fixează norme de aplicare a tradiţiei sale, lucru inacceptabil. Ce se va întâmpla când la nivel european se va decide să nu mai sune clopotele bisericilor deoarece poluează fonic (lucru care în ţările occidentale este deja în vigoare)? Sau când vor decide că e neigienic ca să se împărtăşească creştinii din acelaşi potir? Sau că e neigienic să săruţi icoanele? Sau că bisericile nu se potrivesc profilului arhitectonic european? Ce va face Biserica atunci? Va trebui să îşi afirme cu tărie poziţia şi să înţeleagă că o concesie lasă uşa deschisă către a doua şi tot aşa.

În afară de atacarea tradiţiei, decizia adoptată de Senatul României stabileşte şi norme arhitectonice Bisericii: mai precis îi cere să construiască anexe, lucru care este la fel de inacceptabil pe cât ar fi dacă Biserica ar cere Parlamentului să dărâme două-trei etaje ale Casei Poporului.

În ultimul rând, dar nu în cele din urmă, legea loveşte în doctrina soteriologică a Bisericii. De ce? Popoarele majoritare ale Europei sunt catolice şi protestante şi nu mizează prea mult pe învierea trupurilor la Judecata de Apoi, postulând faptul că doar sufletul se va bucura de viaţa de veci. De aceea, pentru aceştia descotorosirea de trupurile celor decedaţi e de înțeles. Dar Ortodoxia afirmă clar învierea trupului şi supraviețuirea sufletului şi a trupului spiritualizat în viaţa de veci. De aceea, avem acest ritual al respectului faţă de trup. De aceea nu ne incinerăm morţii, de aceea nu îi aruncăm la gunoi.

Mulți vor spune că exagerez. Poate că au dreptate sub anumite aspecte. Dar într-un singur lucru nu exagerez: stabilirea prin legea Statului a doctrinei Bisericii este un precedent extrem de periculos şi un abuz inacceptabil. Creştinii care acum privesc de pe margine aceste evoluţii legislative şi se mulţumesc doar să clevetească pe seama lor când se întâlnesc, în spaţiul real sau în cel virtual, trebuie să ştie că astăzi le sunt batjocoriţi morţii lor, părinţi, rude, oameni dragi, dar că mâine le va veni lor rândul să fie luaţi din mijlocul celor dragi şi depuşi în capele frigorifice.

Iar europoizilor români care aplaudă această lege cu mare satisfacţie, dând curs unui puternic complex de inferioritate care îi face să creadă că astfel au intrat în rândul lumii "civilizate", le amintesc un adagiu european care spune: Pallida mors aequo pulsat pede pauperum tabernas regumque turres.