Valentine's Day și Dragobetele

Nu mi-a plăcut niciodată Valentine’s Day. În primul rând pentru că e o sărbătoare importată din altă tradiție spirituală. În al doilea rând pentru că, în condițiile lumii actuale, mi se pare mai mult un pretext pentru afirmarea unei ipocrizii totale decât o sărbătoare a iubirii (în realitate, iubirea are probleme mari în zilele noastre, suferind mutații „genetice” până la urmă de așteptat în contextul creării „omului nou”), în condițiile în care iubirea instrumentală ia locul pe zi ce trece iubirii sentimentale. Nu în ultimul rând, pentru că se folosește pretextul unui sfânt creștin care a fost martirizat apărând ideea de căsătorie pentru a se celebra viețuirea în afara tainei căsătoriei. Iar acest lucru este perfect inacceptabil.

Cum era însă de așteptat, într-o economie de piață funcțională, care duduie, cum e cea românească, Valentin nu a rămas fără concurenți. Așa a fost scos de la naftalină și din lada de gunoi a istoriei precreștine Dragobetele. Am văzut că în perioada aceasta a sfântului Valentin se duce de la o vreme o adevărată bătălie surdă între acești doi „protectori ai iubirii”, Dragobetele și Sfântul Valentin. Pe mine, sincer, mă face să râd patriotismul neaoș (cu mâna la inimă și ochii la steag) cu care compatrioții noștri i-au dat cu flit sfântului Valentin (după ce l-au sărbătorit, în stilul clasic românesc, imparțial, cu toți în cameră) de dragul Dragobetelui.

Teologul din mine nu s-a putut abține să nu se amuze, cu un pic de îngrijorare totuși, cum de dragul unui patriotism endemic, manifestat de obicei la români numai în situații futile și complet inexistent când e nevoie de el, românii verzi și „adevărați” au exoflisit un sfânt creștin fiindcă venea împachetat în ideologie mercantilă americană (iar acum e trendy să fii antiamerican, deși joci în fiecare an la loteria vizelor, te îmbraci americănește, asculți muzică americănească, vezi filme americănești și eventual și vorbești ca ei) și l-au îmbrățișat cu caldură pe un personaj destul de dubios, ca să nu mai vorbim de faptul că e complet păgân.

M-am gândit: o fi și pentru ceea ce fiecare dintre aceștia reprezintă. Sfântul Valentin reprezintă exemplul de slujitor creștin al altarului care își dă viața pentru ca cei ce se iubesc să fie uniți cu binecuvântarea divină a căsătoriei (această binecuvântare nu este o formalitate, un chiolhan sau un contract social, ci o invocare a divinității în viața celor doi care se iubesc. Prin această invocare, Duhul Sfânt potențează forța sufletului, altfel limitată, de a iubi și a se dărui celuilalt, de a ieși din cochilia egoismului pentru a se întâlni cu adevărat cu celălalt. Fără acest ajutor divin, puterea naturală a sufletului de a iubi e limitată, ca orice e omenesc, și, după epuizarea ei, începe despărțirea). Așadar, Valentin se sacrifică pentru anduranța iubirii în comuniunea harică a Duhului Sfant, pentru iubirea desăvârșită, care îi scutește pe cei ce se iubesc de riscul „singurătății ființiale în doi”.

Pe de altă parte, Dragobetele e mai pe placul sufletului românului actual. Amoral, nițel deșucheat, carnal, Dragobetele umblă din floare în floare și sărută fetele. Seamănă ca două picături de apă cu tipul de romantic mioritic contemporan, „spiritual”, „șugubăț”, nestatornic, bărbat „adevărat”, numa’ bun de iubit. Că provine dintr-o tradiție poligamică nu cred că mai deranjează pe cineva prea mult. Ba dimpotrivă, cred că asta rezolvă multe dintre triunghiurile amoroase existente la tot pasul. În plus, noi suntem oameni moderni, nu? Nu ne mai cramponăm de idei învechite precum monogamia. Am înlocuit acest concept obscur de mult cu mai noua noțiune de „relație deschisă”.

Rezumând, Sfântul Valentin sau Dragobetele? Cu alte cuvinte, iubirea cuviincioasă sau amorul deschis, iubirea andurantă, de lunga durată, sau flirtul pasager, amorul egoist, lipsit de profunzime și de substanță? Eu așa văd dilema.
În ceea ce mă privește, eu sunt sub acest aspect mai augustinian: mie îmi place vorba episcopului din Hippo Ama et fac quis vult! [„Iubește și fă ce vrei!”], interpretată neapărat în cheie creștină, însemnând că dacă iubești (fie ea vorba de iubirea față de Dumnezeu, aproapele sau bărbatul/femeia iubit[a], funcție de gen) poți face ce vrei, fiindcă, indiferent ce vei face, vei respecta ordinea morală a lucrurilor și vei trăi într-o bună-cuviință atât de necesară unei vieți fericite.

Cât despre Sfântul Valentin, îl dezbrac de garbage-ul comercial american și respect ideea teologică pe care o reprezintă (Sfântul Valentin a fost un sfânt cu recunoaștere locală, martirizat la Roma, pe 14 februarie 270, la ordinul împăratului Claudius Goticus. Cultul său s-a extins în întreaga lume după expansiunea Bisericii Romano-Catolice. În secolul XX, Biserica Romei i-a retras sărbătoarea din calendarul universal, rămânând să fie cinstit la nivel local, datorită incertitudinii existenței sale, povestea lui fiind mai mult orală decât atestată documentar. Din acest motiv, nu e pomenit nici de calendarul universal răsăritean, asta neînsemnând că i se neagă, în Răsărit, existența și martirajul. În Biserica Ortodoxă se sărbătorește un sfânt Valent, pe 16 februarie, diacon în Ierusalim, deci se pare că nu e sfântul Valentin cel despre care vorbim aici. Ar fi și greu de știut, dat fiind că și romanii au vreo trei variante „identitare” pentru acest sfânt). Sărbătoarea numită „Valentine’s Day” este atestată pentru prima dată într-un poem romantic al lui Geoffrey Chaucer, din secolul al XIV-lea, în care acesta spune că: „aceasta era ziua sfântului Valentin, când fiecare pasăre vine să își aleagă perechea”. Mențiune despre această zi se face și în Hamlet, iar în Parisul medieval exista un „tribunal al iubirii”, înființat în 1400, de ziua sfântului Valentin.) Și atât.
Pe Dragobete îl privesc cel mult cu o curiozitate lingvistică, numele sau fiind mai mult de origine slavă decât dacică. DEX dă o explicație pe care eu, care sunt foarte circumspect când vine vorba despre etimologii, o accept cu rezervă, ca de obicei: spune DEX că Dragobete aduce cu termenul sârbesc drugobrat, „cumnat” (halal sărbătoare românească!). Bun, așa o fi. Dar cumnatul cui? Și de unde reputația de crai? Ce legătură are buhul casanovic cu importanța statutului de cumnat?
În spirit democratic, le urez și „valentiniștilor”, și „dragobetiștilor” să se iubească mult (în sens strict calitativ) și mai ales cu adevărat și neegoist. Asta e ceea ce contează până la urmă...

Pe când îl invităm și pe Cupidon la bachetul ăsta roz? Sau pe zeița Kali? Că doar suntem în plin New Age, unde, vorba lu' nenea Iancu, „un zeu [nu e cazul lui Valentin, evident] nu poate să fie mai presus decât altul. Nu permite sfânta Constituțiune [a Uniunii Europene, desigur]”.