Ni se spune de câțiva ani buni că în România există de fapt mai multe Românii. Inițial, ni s-a spus că există o Românie idilică, a banilor mulți și ușor câștigați, un paradis carpato-danubiano-pontic, și o Românie a amărâților, a săracilor lipiți, a celor care se califică în categoria socială „underclass” (de fapt eludează orice calificare în vreo „pătură socială”) sau, și mai corect, după vorba unui clasic în viață, o Românie a „pulimii” (pardon de expresie!). Există o Românie care trăiește în granițele statului român și o Românie care trăiește în Teritoriile Ocupate din jurul României care trăiește în granițele statului roman. Și așa mai departe, există atâtea Românii câte neînțelegeri majore există în societatea sau în istoria acestor meleaguri. Românii sunt împinși încetul cu încetul fiecare în România lui, ori de câte ori nu mai pot suporta viața crâncenă din Romania în care au trăit până atunci. 
De aceea, este o întrebare legitimă: care dintre Românii a câștigat acum un an la Haga? Dacă am fi câștigat la Haga teritoriile ocupate de către Ucraina (Bucovina de Nord, Ținutul Herței, Moldova de Sud și Insula Șerpilor) am fi înțeles clar care dintre Românii a câștigat. Dacă teritoriile ocupate, până de curând, de ciuma roșie, din Basarabia ar reveni în componența țării, am înțelege care Românie a câștigat: ar fi câștigat România Mare sub toate aspectele, România tuturor, România pe care toți o iubim și căreia toți îi suntem fii.
Așa însă rămâne greu de înțeles cine a cîștigat. Autoritățile statului român pretind că au cîștigat circa 10.000 de km pătrați de platou continental, adică de apă (în campania electorală prezidențială din toamna trecută un candidat delira că e meritul lui că țara e mai „dodoloață”, de ai fi zis că s-a înscris în „bătălia” electorală Măria Sa Mircea cel Bătrân). Ucraina se laudă că a obținut o victorie etimologică, în sensul că stânca numită Insula Șerpilor a căpătat statut și denumire de „insulă” (deși românii îi spun „insulă” încă înainte ca Haga să apară pe hartă ca oraș). În fine, fiecare a cîștigat în bătălia lui. Sau, vorba rabinului din Buhuși, fiecare a avut dreptate (Iulia Timoșenko a interpretat în campania pe care tocmai a pierdut-o exact în sensul acesta „rabinic” ce s-a întâmplat la Haga, încercând să-i prostească, în dulce stil portocaliu, pe compatrioți).
Miza mare a acestei bătălii au fost însă resursele de hidrocarburi bogate. Așadar, avem hidrocarburi. „Avem” hidrocarburi? „Să iertați, coane Fănică, hidrocarburi, cine adicătelea are hidrocarburi?”. Poporul român? (dupa modelul statelor arabe, unde o cotă parte din fiecare petrodolar este distribuit fiecărui locuitor?) Sau aceste resurse vor fi biletul unora către România idilică? Va beneficia fiecare român de hidrocarburi din platoul continental sau numai unii, așa cum ne-am obișnuit, din păcate, de multă vreme? Acestea erau întrebări pe care ni le-am pus cu toții în acea zi a „victoriei”, între anunțul rezultatului și anunțul șoc (pentru cine nu știe cum merge treaba în țara asta) al trădării de țară. Fără îndoială, ne spuneam, ar fi bine ca România să scape de dependența de gaze străine, dar cine ne garantează că vom plăti mai puțin? Cine ne garantează că samsarii autohtoni, care ne vând cele mai scumpe alimente din Europa, cel mai scump curent din Europa, cele mai scumpe și mai proaste servicii de utilități din lume, nu vor lua pielea de pe noi și nu vor adăuga încă șapte rânduri de șuncă pe burtă de pe banii noștri, de să ajungem să cântăm „În genunchi mă-ntorc la tine” în limba rusă.
Nici nu s-au terminat elogiile la adresa echipei de la Haga, că s-a și aflat că de fapt hidrocarburile respective au fost vândute unei firme străine. După același principiu de jaf . Hidrobarburile au fost vândute de Călin Popescu Tăriceanu (pe care nu degeaba îl trage ața acum înspre „băieții dăștepți”) cu ani înainte ca Haga să dea verdictul. Poate de aceea am și câștigat. Pentru că nu am câștigat noi. A câștigat firma Sterling Corporation. Același scenariu ca și la jaful Roșia Montană.
De aceea, este o întrebare legitimă: care dintre Românii a câștigat acum un an la Haga? Dacă am fi câștigat la Haga teritoriile ocupate de către Ucraina (Bucovina de Nord, Ținutul Herței, Moldova de Sud și Insula Șerpilor) am fi înțeles clar care dintre Românii a câștigat. Dacă teritoriile ocupate, până de curând, de ciuma roșie, din Basarabia ar reveni în componența țării, am înțelege care Românie a câștigat: ar fi câștigat România Mare sub toate aspectele, România tuturor, România pe care toți o iubim și căreia toți îi suntem fii.
Așa însă rămâne greu de înțeles cine a cîștigat. Autoritățile statului român pretind că au cîștigat circa 10.000 de km pătrați de platou continental, adică de apă (în campania electorală prezidențială din toamna trecută un candidat delira că e meritul lui că țara e mai „dodoloață”, de ai fi zis că s-a înscris în „bătălia” electorală Măria Sa Mircea cel Bătrân). Ucraina se laudă că a obținut o victorie etimologică, în sensul că stânca numită Insula Șerpilor a căpătat statut și denumire de „insulă” (deși românii îi spun „insulă” încă înainte ca Haga să apară pe hartă ca oraș). În fine, fiecare a cîștigat în bătălia lui. Sau, vorba rabinului din Buhuși, fiecare a avut dreptate (Iulia Timoșenko a interpretat în campania pe care tocmai a pierdut-o exact în sensul acesta „rabinic” ce s-a întâmplat la Haga, încercând să-i prostească, în dulce stil portocaliu, pe compatrioți).
Miza mare a acestei bătălii au fost însă resursele de hidrocarburi bogate. Așadar, avem hidrocarburi. „Avem” hidrocarburi? „Să iertați, coane Fănică, hidrocarburi, cine adicătelea are hidrocarburi?”. Poporul român? (dupa modelul statelor arabe, unde o cotă parte din fiecare petrodolar este distribuit fiecărui locuitor?) Sau aceste resurse vor fi biletul unora către România idilică? Va beneficia fiecare român de hidrocarburi din platoul continental sau numai unii, așa cum ne-am obișnuit, din păcate, de multă vreme? Acestea erau întrebări pe care ni le-am pus cu toții în acea zi a „victoriei”, între anunțul rezultatului și anunțul șoc (pentru cine nu știe cum merge treaba în țara asta) al trădării de țară. Fără îndoială, ne spuneam, ar fi bine ca România să scape de dependența de gaze străine, dar cine ne garantează că vom plăti mai puțin? Cine ne garantează că samsarii autohtoni, care ne vând cele mai scumpe alimente din Europa, cel mai scump curent din Europa, cele mai scumpe și mai proaste servicii de utilități din lume, nu vor lua pielea de pe noi și nu vor adăuga încă șapte rânduri de șuncă pe burtă de pe banii noștri, de să ajungem să cântăm „În genunchi mă-ntorc la tine” în limba rusă.
Nici nu s-au terminat elogiile la adresa echipei de la Haga, că s-a și aflat că de fapt hidrocarburile respective au fost vândute unei firme străine. După același principiu de jaf . Hidrobarburile au fost vândute de Călin Popescu Tăriceanu (pe care nu degeaba îl trage ața acum înspre „băieții dăștepți”) cu ani înainte ca Haga să dea verdictul. Poate de aceea am și câștigat. Pentru că nu am câștigat noi. A câștigat firma Sterling Corporation. Același scenariu ca și la jaful Roșia Montană.
Revin obsesiv cu o întrebare mai veche: Cât de proști ne putem permite să fim?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu