Farisei mai vechi, farisei mai noi…

„Iar fariseul stând [drept] se ruga: Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni” (Lc. 18,11).
Lucian Blaga argumentează la un moment dat că raportarea individului la comunitate de-a lungul timpului în istorie alternează între o mentalitate corporatistă, specifică mai ales epocilor vechi, și una atomistă, individualistă, caracteristică epocilor mai apropiate de cea modernă. Idealul omului cu mentalitate corporatistă era să se identifice cât mai mult cu colectivitatea și, mai ales, cu idealul acesteia. Nu e de mirare, din acest punct de vedere, că în aceste epoci existau oameni dispuși să moară atât de ușor pentru ceea ce un om modern nu ar înțelege niciodată. Epoca marilor religii, Antichitatea și, în genere, toată perioada în care omenirea a avut o concepție despre om și destin puțin (sau eronat) dezvoltată a fost dominată de mentalitatea corporatistă.
Odată cu conturarea conștiinței personale și cu stabilirea unor legi exterioare referitoare la raporturile dintre oameni și la drepturile acestora se petrece și o accentuare a unui oarecare individualism social. Omul nu se mai simte legat de ceilalți oameni și se concentrează doar asupra propriei realizări (deși, în mod paradoxal, conceptul de persoană în creștinism este obligatoriu legat de ideea de comuniune cu ceilalți, dat fiind că numai împărtășirea reciprocă a iubirii interumane face ca persoana să fie împlinită cu adevărat). Individualismul absolut, în care „celălalt” devine o piedică în calea propriei realizări sau chiar infernul (ca la Sartre), aduce cu sine și decăderea absolută ca ființă umană. Adâncirea în individualism și ruperea de comuniune implică o anumită canibalizare a celorlalți: așa se naște dorința de a fi diferit, deosebit, original, liber (exploatată și întreținută de o întreagă industrie de creare de „vedete”, „staruri”, „oameni politici”, de ce nu, „intelectuali de geniu”).

Omul aflat în necesitatea de a-și afirma propria individualitate (nu propria personalitate) simte nevoia acută „de a nu fi ca ceilalți”. Exact ca fariseul evanghelic, care mulțumea lui Dumnezeu pentru că „nu e ca ceilalți oameni”. Făcea acest lucru „stând [în picioare]”, cu „demnitate” ar zice unii, cu insolență ar zice alții, și se lăuda în fața lui Dumnezeu pentru faptul că este exact așa cum este normal ca un om să fie: nerăpitor, nedesfrânat, nebețiv, neucigaș etc. Pentru aceste lucruri nu primești aprecieri și recunoaștere decât într-o societate atât de profund coruptă, încât cel ce se comportă normal trece drept un fel de sfânt în viață. Atunci când Iisus se întâlnește cu tânărul bogat, acesta Îl întreabă ce să facă pentru mântuire. Iisus îl întreabă dacă ține poruncile (adică dacă este ceea ce numim noi un om moral). Acela răspunde: „Respect legea de când mă știu”. Iisus nu îi dă o medalie pentru că respecta Decalogul, așa cum nici agentul de circulație nu ne dă o medalie când circulăm cu mașina regulamentar, ci îi spune: „Îți mai lipsește una. Vinde tot ce ai, împarte săracilor și urmează Mie” (Lc. 18,22). Abia de acolo încep lucrurile demne de laudă. Abia acum încep virtuțile. Din acest motiv, în Biserică se consideră că orice faptă bună care nu e săvârșită în numele lui Hristos nu are nici o valoare morală. Dintr-o morală naturală nu se pot naște decât fapte naturale pentru săvârșirea cărora nu trebuie să primim vreo recompensă. Ele ne fac să fim și să rămânem oameni, și asta e suficientă plată. Dintr-o morală transcendentă abia se nasc adevăratele fapte care depășesc firescul. Dar despre acestea fariseul din evanghelie nu știe nimic.

Ca și strămoșul său biblic, fariseul contemporan, indiferent cu ce se ocupă în viața de zi cu zi, de nivelul de cultură, de rasă sau de gen, stă drept înaintea lui Dumnezeu, cu Care se simte aproape egal, și se autojustifică, comparându-se cu ceilalți, față de care este, invariabil, net superior. Pentru fariseul contemporan Dumnezeu este un partener de speculații filozofice și pseudofilozofice, iar uneori este doar un sparring partner. De dragul fariseului contemporan și în recunoașterea memorabilelor sale fapte de virtute, Dumnezeu abrogă cerințele morale absolut mandatorii pentru „ceilalți”. El, fariseul, este dincolo de orice morală și de respectarea oricărei discipline a credinței. Pe el Dumnezeu îl întâlnește oriunde dorește el și stă cuminte în așteptare, ca un îndrăgostit licean, ori de câte ori el, fariseul, care este în general un om important, quo de causa foarte ocupat, întârzie la întâlnire sau nu mai vine deloc, trimițând eventual un înlocuitor (câte un preot sau călugăr căruia el, fariseul, îi plătește să se roage, dar nu „pentru el”, ci „în locul său”). Trăim în secol(ele) vitezei, iar fariseul nostru e foarte ocupat.
În vremea lui Iisus, fariseul biblic făcea caz de buna sa purtare, de postul și „smerita” sa rugăciune, de „cuviința” sa, în așa fel încât lumea să îl laude și să îl admire. Fariseul contemporan nu mai e nici măcar nevoit să mimeze postul și înfrânarea. Cu cât e mai „modern” în gândire și mai „dezabuzat”, cu atât lumea („celorlalți”, care încep să se asemene periculos de tare cu descrierea pe care le-o face fariseul biblic) îl va iubi mai mult. Cu cât nepostește mai vârtos și desfrânează mai abitir se va face cunoscut și va face ca ceilalți (mereu ceilalți) să discute despre el. Și fiți siguri că așa va fi, pentru că fariseul este de departe un experimentat self-promoter.
Fariseul biblic „lega sarcini grele și cu anevoie de purtat și le punea pe umerii oamenilor, iar el nici cu degetul nu voia să le miște” (cf. Mt. 23,4). Fariseul contemporan nu mai face acest lucru, pentru că el „dezvrăjește religia”, atunci când nu o extermină. El reinterpretează istoria în așa fel încât lumea să ia chipul și asemănarea sa (despre reinterpretarea istoriei, recomand cu căldură un editorial de pe gsp, http://blogsport.gsp.ro/geambasu/2010/01/24/agora-anticrestina-a-lui-amenabar despre reinterpretarea unui episod tulbure din istoria Bisericii alexandrine: asasinarea filozoafei Hypatia și presupusele legături ale patriarhului Chiril al Alexandriei cu acest eveniment). Odată destructurate morala și religia, nimeni nu mai trebuie să poarte sarcini și să își deterioreze calitatea vieții fiind preocupat de felul în care se reflectă faptele sale în oglinda legii morale a lui Dumnezeu. Ei și, arată rău! Și? Ce o să se întâmple? O să ardă păcătoșii în iadul veșnic aruncați de dreapta judecată a lui Dumnezeu? Să nu uităm că Dumnezeul fariseului contemporan nu are voie să se mânie și să împartă vinovății. El poate să existe numai și numai dacă nu contravine argumentării științifice referitoare la univers, la extratereștri, la noua morală, la noua ordine mondială și așa mai departe.

Dar ce se întâmplă în tot acest timp cu vameșul? Mai stă el oare departe de locul sfințeniei, ca un lepros, cu inima frântă, strigând cu durere în suflet: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”? Îl mai dor oare pe el păcatele multe și grele în așa fel încât e gata să dea împătrit ce a furat înapoi de la cei pe care i-a asuprit? Nici vameșii nu mai sunt ce-au fost odinioară.

De fapt, grație cuceririlor de pe tărâmul moralei, al științei și mai ales al tehnologiei, este pe cale să apară o specie morală nouă, obținută din încrucișarea celor două categorii reprezentate de personajele subiecte ale studiului scripturistic de caz: o putem numi, for lack of a better word, „farisameșul”, un om nou, „recent”, care îmbină în mod armonios cazierul bogat al vameșului cu conștiința absolut liniștită a fariseului. Date fiind relațiile excepționale pe care fariseul le are cu Dumnezeu și capacitatea de a-și croi un drum bun în această viață a vameșului, nu mai încape nici o îndoială că, în viitor, toate dilemele morale care ne tulbură încă pe mulți dintre noi, vor fi pentru omul nou doar subiecte de curiozitate...

Învierea lui Hristos și idealul mântuirii azi

Istoria spirituală a omenirii, din perspectiva teologiei creștine, cunoaște câteva repere de importanță cosmică, desfășurându-se într-o curgere lineară a timpului, de la începutul lumii până la sfârșitul ei. Aceste repere sunt evenimente fundamentale care au marcat adevărata evoluție a vieții în lume: 1. crearea lumii din nimic (cu răzvrătirea îngerilor lui Lucifer și căderea omului în păcat urmată de izgonirea din rai și promisiunea unui Mântuitor); 2. mântuirea lumii, prin lucrarea lui Iisus Hristos pe pământ (Bunavestire, întruparea Fiului lui Dumnezeu, activitatea Sa învățătorească, patimile, Învierea și înălțarea la ceruri); 3. activitatea de sfințire a lumii desfășurată de Duhul Sfânt prin întemeierea în lume a Bisericii (activitatea Maicii Domnului și a Apostolilor și a Bisericii dreptmăritoare) și 4. sfârșitul lumii și judecarea ei de către Hristos (evenimentul principal fiind aici venirea lui Hristos, nu cea a lui Antihrist).
Fiecare dintre aceste repere istorice subscrie evenimente desfășurate pe durata unor milenii, adică ceea ce noi numim îndeobște „istoria”. În comparație cu ele însă, orice eveniment istoric obișnuit nu pare mai mult decât „cele 15 minute de faimă” pe care le oferă televiziunile americane celor avizi de a se face cunoscuți. Toată zbaterea umanității se petrece în interiorul acestor borne. De aceea, marele teolog rus Vladimir Lossky a afirmat că dacă s-ar demonstra că extratereștrii există, acest lucru nu are decât o importanță misionară pentru Biserică, nu infirmă doctrina acesteia, fiindcă indiferent de câți extratereștri există în univers, planeta noastră rămâne unică și centru spiritual al universului pentru un motiv foarte simplu: aici S-a întrupat și S-a făcut om, a învățat, a vindecât, a suferit a murit și a înviat din morți Fiu lui Dumnezeu făcut om.
În această periodizare a istoriei, învierea lui Hristos este un punct central, nu doar prin „spectaculosul evenimentului” (Hristos a învins moartea, a schimbat legile firii sub care trăim cu toții arătând că este Dumnezeu), ci și pentru că „înviind Hristos, legăturile iadului s-au rupt”, iar omul, care prin căderea în păcat, a adus în lume moartea, se poate izbăvi de aceasta prin unirea cu El. Hristos golește iadul de cei ce stăteau acolo în așteptarea Lui, după cum spun cântarile pascale și ne arată icoanele ortodoxe, și mai ales ne dă nouă șansa învierii din moartea păcatului spre o nouă viață spirituală. Învierea lui aduce în lume posibilitatea „mântuirii” (în dicționarele etimologice se spune că termenul „mântuire” provine din expresia latină manu tenere, „a ține de mână”, cu referire directă la sprijinul pe care jertfa lui Hristos ni-l dă pentru a nu muri, ci a fi vii).
Secole de-a rândul (mai bine de un mileniu și jumătate), idealul vieții creștinului a fost mântuirea, salvarea, cu ajutorul lui Hristos, de iadul deznădejdii și al lipsei iubirii. Acest ideal a scris paginile glorioase de istorie spirituală a luptei Părinților pustiei împotriva diavolului (asceții pustiei nu s-au retras în deșert doar pentru că acolo este liniște și nu îi tulbură nimeni, cum se crede de obicei. S-au dus în deșert, deoarece, așa cum spune Patericul, citând „mărturia” unui demon care s-a „confesat” unuia dintre Părinți, după ce a înviat Hristos și s-a întemeiat Biserica Sa, demonii au fost alungați din cetăți prin puterea lui Dumnezeu și s-au retras în locuri neumblate. Asceții s-au dus în pustie ca să-i izgonească și de acolo, pentru a împlini cuvântul psalmistului din Psalm 24 care spune „a Domnului este tot pământul, tot ce este pe el, lumea și cei ce o locuiesc”), lupta Dascălilor Bisericii împotriva ereziilor veacurilor și lupta voievozilor și a împăraților bizantini pentru apărarea credinței. Mai bine de un mileniu și jumătate întrebarea pe buzele fiecărui creștin era: „Ce să fac ca să dobândesc viata veșnică” (cf. Lc. 10,15). Cu toate greșelile și nedreptățile veacurilor trecute, foarte mulți creștini au trăit cu speranța Împărăției lui Dumnezeu. Atât de mult și-au dorit acest lucru încât la începutul istoriei creștine trăiau într-o continuă așteptare a sfârșitului lumii care să le aducă viața veșnică. Nu exista spaima lui Antihrist, ci nădejdea că după ce acesta își va face ce are de făcut, Hristos îl va birui și va împărăți cu ei „mii de ani”, cum le promisese în cartea Apocalipsei (Apoc. 20,6; 22,5). Pentru a arăta că ei sunt doar trecători prin această lume, creștinii primelor secole numeau Biserica „pelerină”, arătând că aceasta nu este o instituție umană obișnuită, ci o corabie ce navighează pe valurile învolburate ale lumii acesteia către patria cerească.
În ultima vreme însă lucrurile s-au schimbat într-o oarecare măsură. Slăbind viața spirituală și accentuându-se o violentă propagândă hedonist-consumeristă, prioritățile multor creștini se schimbă. Materialismul grosolan care domină gândirea lumii de astăzi îi îndeamnă pe mulți să își construiască o viață tihnită pe acest pământ, abandonând cu totul sau, și mai periculos, amăgindu-se că se poate realiza mântuirea și bucurându-te de plăcerile lumii, și visând la viața veșnică (adică slujind la doi domni). Din ce în ce mai mulți creștini au pierdut conținutul termenului „mântuire” sau l-au adaptat la stilul lor de viață, în așa fel încât să nu le deranjeze cu nimic „realizarea” și „realizările” pe acest pământ. Mântuirea creștină se luptă în zilele noastre la baionetă cu „calitatea vieții”, iar creștinii noștri visează la o mântuire în extremis, a tâlharului de pe cruce, uitând că aceea a fost doar excepția, nu regula iubirii lui Dumnezeu față de oameni. Ca tabloul să fie complet, unii slujitori ai altarului au adoptat un aggiornamento ad-hoc al acriviei creștine, ajungând să le întrețină multor creștini iluzia că se vor mântui oricum, „numai să mai vină și ei pe la Biserică, măcar din când în când”. Consecința cea mai periculoasă a acestei schimbări de paradigmă este faptul că în loc să înduhovnicească lumea, cum îi cere rugăciunea de la Liturghie „Cu pace să ieșim, întru numele Domnului” (care nu înseamnă o invitație afară, ca la crâșmă, la ora închiderii, ci: „Cu pacea Domnului să ieșim în lume și să ducem această pace cu noi pentru a sfinți lumea”), Biserica riscă să-și schimonosească chipul său frumos de Mireasă a lui Hristos și să arate După chipul lumii acesteia.
E adevărat că și acum domnește o stare de lipsă de teamă față de grozăviile pe care le va aduce Antihristul în lume când va veni, dar nu izvorâtă din nădejdea că Hristos îl va birui, ci din indiferența față de venirea acestuia, lucru care ne face să credem că vremurile viitoare vor cunoaște multe suflete care se vor pierde prin înșelăciunea mentalității lumii acesteia, dacă o trezire urgentă nu se produce, urmată de o lepădare la fel de urgentă de stilul de viață actual și o îmbrățișare cu tot sufletul a stilului de viață creștin autentic, abandonat de ceva vreme. Pentru ca Jertfa pe Cruce să nu fi fost zadarnică și Hristos să nu fi murit degeaba (raportat la generațiile actuale, desigur), suntem obligați să le transmitem confraților noștri creștini, cu prilejul Paștilor (cuvântul „Paște” provine de la ebraicul Pesah, care înseamnă „trecere”, trecere de la moarte spre viață, din această lume înșelătoare către Împărăția veșnică), vestea cea bună (în limba greacă evanghelion, evanghelia): Hristos a înviat pentru ca fiecare dintre noi să învieze prin unirea cu El și prin trăirea în Duhul Lui!