Cei mai mulți teologi consideră că termenul „mântuire” are, în limba română, origine latină. Majoritatea cred că provine din contopirea a două cuvinte, manes („sufletele morților”) și tueor, tueri („a păstra”). Mântuirea ar fi, în viziunea acestor teologi, păstrarea sufletelor vii după moarte (etimologia aceasta nu cadrează cu eshatologia ortodoxă, care susține că mântuirea privește atât sufletul, cât și trupul).
Dumitru Stăniloae credea că „mântuire” provine din contopirea termenilor mentem („minte”) și tueor, tueri, sugerând că mântuirea este de fapt o preschimbare a minții, o înnoire a cugetului. Unii teologi cred, forțând o asemănare destul de neconcludentă, că „mântuire” provine din termenul grecesc metanoia („întoarcere”, „revenire în simțiri”).
În fine, o altă categorie de teologi (cu care eu sunt de acord) consideră că „mântuire” provine de la manu („de mână”) și tenere („a ține”). Mântuirea este, astfel, mâna întinsă a lui Dumnezeu, fără de care eforturile noastre sunt zadarnice, mâna pe care o întinde Iisus celor din iad când îi scoate de acolo. DEX-ul are și el o etimologie a acestui termen. Potrivit dicționarului respectiv, „mântuire” provine din cuvântul... maghiar menteni. Acesta înseamnă într-adevăr „a se salva”, iar în forma mentenegődzik înseamnă „a se dezvinovăți”. O întrebare rămâne totuși: dacă în limba română termenul provine din maghiară, cum vor fi numit românii mântuirea până la venirea ungurilor în Europa? Cum au preluat oare românii din Moldova și Valahia termenul „mântuire” din limba maghiară? Să li-l fi dat Carol Robert de Anjou la Posada? Matias Corvin, la Baia? Este firesc să considerăm că un cuvânt românesc provine din altă limbă modernă doar pentru că are o asemănare vagă cu el? Se poate să credem că un termen absolut fundamental în teologie a fost preluat din limba unui popor care s-a creștinat cu 1000 de ani mai târziu decât noi și în altă confesiune creștină, pe deasupra?
Dumitru Stăniloae credea că „mântuire” provine din contopirea termenilor mentem („minte”) și tueor, tueri, sugerând că mântuirea este de fapt o preschimbare a minții, o înnoire a cugetului. Unii teologi cred, forțând o asemănare destul de neconcludentă, că „mântuire” provine din termenul grecesc metanoia („întoarcere”, „revenire în simțiri”).
În fine, o altă categorie de teologi (cu care eu sunt de acord) consideră că „mântuire” provine de la manu („de mână”) și tenere („a ține”). Mântuirea este, astfel, mâna întinsă a lui Dumnezeu, fără de care eforturile noastre sunt zadarnice, mâna pe care o întinde Iisus celor din iad când îi scoate de acolo. DEX-ul are și el o etimologie a acestui termen. Potrivit dicționarului respectiv, „mântuire” provine din cuvântul... maghiar menteni. Acesta înseamnă într-adevăr „a se salva”, iar în forma mentenegődzik înseamnă „a se dezvinovăți”. O întrebare rămâne totuși: dacă în limba română termenul provine din maghiară, cum vor fi numit românii mântuirea până la venirea ungurilor în Europa? Cum au preluat oare românii din Moldova și Valahia termenul „mântuire” din limba maghiară? Să li-l fi dat Carol Robert de Anjou la Posada? Matias Corvin, la Baia? Este firesc să considerăm că un cuvânt românesc provine din altă limbă modernă doar pentru că are o asemănare vagă cu el? Se poate să credem că un termen absolut fundamental în teologie a fost preluat din limba unui popor care s-a creștinat cu 1000 de ani mai târziu decât noi și în altă confesiune creștină, pe deasupra?
