Un an de bloggerit

Debutam, exact în urmă cu un an în spațiul virtual, încercând să îmi exersez capacitatea de a mă exprima și prin scris. Scrisul pe site a devenit imediat o ocupație foarte plăcută și utilă și, în ciuda faptului că pe la blogul meu trec doi sau trei cititori pe zi, ideea de a renunța nici nu se pune în discuție (la urma urmei eu nu scriu pentru a deveni celebru, pentru că nu am absolut nici o astfel de ambiție. Scriu pentru a mă elibera, pentru a putea privi din afară gânduri și trăiri ale mele și a le analiza oarecum „obiectiv” și voi scrie chiar dacă voi avea conștiința că nu mă va citi nimeni niciodată).
Primul articol publicat de mine pe un blog a fost cel de mai jos. Deși e scris stângaci, cu oarecare doză de patetism, problema pusă în discuție mi se pare foarte importantă, mai ales că între timp nu s-a petrecut nimic în această țară care să mă facă să cred că întrebările mele nu mai au rost.


L'enfer c'est les autres?

Oare de ce ne urâm, noi românii, cu atâta patimă? Este natural ca democrația să dilueze cumva coeziunea de rasă, de cultură, de religie. Dar noi ne urâm unii pe alții cu o patimă oarbă. Uitați-vă la numărul de divorțuri. E imens. Ne urâm și când ne iubim. Uitați-vă la conducerea politică. Nu au fost în stare timp de 20 de ani să conviețuiască fără a se război pe față. Pentru că s-au urât. Uitați-vă la emisiunile tv. Fluvii de ură și dispreț. Oricine încearcă să închege un dialog sfârșește prin a fi martorul unui linșaj în direct. Priviți la cei ce ar trebui să se deosebească de „necredincioși” prin aceea că „veți avea iubire unii față de alții” (Ioan 17,35). În toate țările există confesiuni și chiar religii diferite. Membrii confesiunilor noastre religioase se urăsc din tot sufletul unii pe alții, în timp ce se roagă fervent Dumnezeului iubirii.
De ce ne urâm totuși atât de mult? De ce cu atâta patimă? Priviți la chipurile românilor pe stradă. Crispate, disprețuitoare, te evaluează în funcție de „țoalele” de pe tine și îți acordă statutul de om după contul bancar pe care acestea îl sugerează. Sau nu. Și când discuți cu cei mai elevați dintre români, vezi sub make up-ul de bună creștere și „civilitate” un potențial insațiabil de dispreț și ură sinceră. Despre lecturarea forumurilor de pe internet, care sunt fluvii de ură și dispreț, ce să mai zicem?
Să fie oare lipsa cumplită de educație? Probabil, dar nu e singurul motiv. Să fie lipsa de credință în Dumnezeu? Cu siguranță. Să fie superficialitatea cu care românii tratează religia creștin-ortodoxă, motiv pentru care nu au nici o cunoștință despre excepționala teologiei persoanei care nu permite disprețul și ura? Mai mult ca sigur. Să fie barbaria „democrației originale” care a creat un stat anomic, în care justiția e inexistentă? Se poate. Să fie impostura care domnește la toate nivelurile și care creează frustrări și reacții violente? Desigur. Să fie ura de sine, datorată propriei lașități, compromisurilor pe care le facem, vieții fără orizont, care ne fac să ne proiectăm ura asupra celorlalți? Mai știi?
Indiferent care sunt motivele, îngrijorător este că această ură generală, acest bellum omnium contra omnes dă semne ale unui început de involuție ca specie. Nu știm dacă unii dintre noi ne vom reîntoarce în arbori luxurianți (cim mint materialiștii care îl iau ca martor pe Darwin), dar cu siguranță ne vom pierde ceea ce ne face oameni, chipul (ca să nu mai vorbim de asemănarea cu Dumnezeu).
Orice seminarist află în primii ani de școală că iadul este un loc unde fiecare îi urăște pe toți ceilalți. Mai avem un pic și în această țară o să începem să spunem, aidoma lui Sartre: L'enfer c'est l'existence de l'autre (roumain ?!).
Mai putem ieși cumva din acest tărâm al disperarii existențialiste? (În afară de ieșirea prin granița dinspre Ungaria?)

Darwinius masillae

Oricine dă azi o căutare pe Google vede o imagine sinistră care celebrează descoperirea acum nu știu câți ani a „verigii lipsă a lui Darwin”, mai precis scheletul unei creaturi care face, zice-se, legătura dintre om și regnul animal. Comunitatea științifică anunță că s-a găsit nu știu ce craniu care ar aparține unei ființe intermediare între omul actual și primate.

Se mai anunță că asta ar putea confirma descendența omului din maimuță. Pe lângă faptul că descoperirea ar putea fi cu totul altceva decât ne este prezentată (ar putea fi craniul unei maimuțe propriu-zise, ar putea fi o făcătură, dat fiind că s-a iscat un adevărat razboi mediatic menit să acrediteze ideea darwinistă etc.), ea nu demonstrează nimic altceva decât cel mult faptul că Dumnezeu a creat toate ființele din lume într-un mod progresiv, de la cea mai simplă formă de viață la cea mai complexă, adică omul (nu numai progresiv în timp, ci în înlănțuirea dintre specii, menită să prezinte un cosmos unitar și să reprezinte un proiect, design divin unitar), și prin urmare e firesc ca între om și celelalte ființe să fie unele similitudini biologice. Așadar, chiar dacă s-ar confirma 100% că Darwin a avut dreptate, de fapt el... nu a avut dreptate. Faptul că Dumnezeu a creat lumea nu poate fi contestat de nici o descoperire a științei. Între noi fie vorba, obiectul științei nu este să confirme sau nu drepturile de autor ale lui Dumnezeu asupra lumii. Obiectul științei este să cerceteze datul natural al acestei lumi, nu pe Dumnezeu, care Se descoperă în religie, neputând fi studiat pe cale experimentală. De fiecare dată când un om de știință face afirmații cu caracter teologic riscă să comită o impostură intelectuală, întrucât Dumnezeu transcende orice posibilitate de experiență senzorială (în mod paradoxal, afirmații de genul celor darwiniene fac apel la un fel de „credință”, instrumentul de cunoaștere predilect al religiei, deoarece numai prin „credința” în autoritatea omului de știință se poate accepta o teorie referitoare la crearea lumii, care nu poate fi demonstrată în laborator).

O singură tristețe teologală mă încearcă în fața marii „descoperiri”: bucuria cu care omul contemporan se străduie să proclame descendența sa din maimuță. Trist destin, să îl vezi pe cel pe care religia (cea creștină cu predilecție) îl numește „regele creației” alergând după o nouă identitate și o nouă filiație. Cel pentru care Dumnezeu-Tatăl L-a dat pe Fiul Său pe cruce, din dragoste de oameni (Ioan, 3,16), pentru ca „omul să nu moară, ci să fie viu” își reneagă Tatăl și se îndreaptă spre cei peste care a fost pus să domnească și le cere să îl accepte ca fiu. Așa cum fiul risipitor împărțea masa cu porcii, o întreagă umanitate apostată se grăbește să îmbrățișeze maimuța ca strămoș, spre stupefacția maimuței înseși. Două secole de impostură spirituală își spun cuvântul. Un cuvânt gol de sens și de orice susținere în realitatea obiectivă.

Știe cineva cum se spune în latină „doaga lipsă a lui Darwin”?