Darwinius masillae

Oricine dă azi o căutare pe Google vede o imagine sinistră care celebrează descoperirea acum nu știu câți ani a „verigii lipsă a lui Darwin”, mai precis scheletul unei creaturi care face, zice-se, legătura dintre om și regnul animal. Comunitatea științifică anunță că s-a găsit nu știu ce craniu care ar aparține unei ființe intermediare între omul actual și primate.

Se mai anunță că asta ar putea confirma descendența omului din maimuță. Pe lângă faptul că descoperirea ar putea fi cu totul altceva decât ne este prezentată (ar putea fi craniul unei maimuțe propriu-zise, ar putea fi o făcătură, dat fiind că s-a iscat un adevărat razboi mediatic menit să acrediteze ideea darwinistă etc.), ea nu demonstrează nimic altceva decât cel mult faptul că Dumnezeu a creat toate ființele din lume într-un mod progresiv, de la cea mai simplă formă de viață la cea mai complexă, adică omul (nu numai progresiv în timp, ci în înlănțuirea dintre specii, menită să prezinte un cosmos unitar și să reprezinte un proiect, design divin unitar), și prin urmare e firesc ca între om și celelalte ființe să fie unele similitudini biologice. Așadar, chiar dacă s-ar confirma 100% că Darwin a avut dreptate, de fapt el... nu a avut dreptate. Faptul că Dumnezeu a creat lumea nu poate fi contestat de nici o descoperire a științei. Între noi fie vorba, obiectul științei nu este să confirme sau nu drepturile de autor ale lui Dumnezeu asupra lumii. Obiectul științei este să cerceteze datul natural al acestei lumi, nu pe Dumnezeu, care Se descoperă în religie, neputând fi studiat pe cale experimentală. De fiecare dată când un om de știință face afirmații cu caracter teologic riscă să comită o impostură intelectuală, întrucât Dumnezeu transcende orice posibilitate de experiență senzorială (în mod paradoxal, afirmații de genul celor darwiniene fac apel la un fel de „credință”, instrumentul de cunoaștere predilect al religiei, deoarece numai prin „credința” în autoritatea omului de știință se poate accepta o teorie referitoare la crearea lumii, care nu poate fi demonstrată în laborator).

O singură tristețe teologală mă încearcă în fața marii „descoperiri”: bucuria cu care omul contemporan se străduie să proclame descendența sa din maimuță. Trist destin, să îl vezi pe cel pe care religia (cea creștină cu predilecție) îl numește „regele creației” alergând după o nouă identitate și o nouă filiație. Cel pentru care Dumnezeu-Tatăl L-a dat pe Fiul Său pe cruce, din dragoste de oameni (Ioan, 3,16), pentru ca „omul să nu moară, ci să fie viu” își reneagă Tatăl și se îndreaptă spre cei peste care a fost pus să domnească și le cere să îl accepte ca fiu. Așa cum fiul risipitor împărțea masa cu porcii, o întreagă umanitate apostată se grăbește să îmbrățișeze maimuța ca strămoș, spre stupefacția maimuței înseși. Două secole de impostură spirituală își spun cuvântul. Un cuvânt gol de sens și de orice susținere în realitatea obiectivă.

Știe cineva cum se spune în latină „doaga lipsă a lui Darwin”?