Barbatul și barbata

Cu ocazia predicii dedicate izgonirii lui Adam din rai am observat un lucru foarte interesant pentru orice om preocupat de cuvintele limbii materne.

Într-o editie a Bibliei din 1924, atunci când se vorbeste despre crearea primilor doi oameni, se spune: „Si a zis Adam: Iata aceasta e os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi barbata (Ișa) pentru ca este luata din barbatul (Iș) sau” (Facere 2,23, sublinierile mele).

In limba ebraica, „barbat” se spune Iș, iar „femeie” se spune Ișa. Miza teologica a acestui pasaj este aceea de a surprinde consubstantialitatea barbatului cu femeia. Daca Dumnezeu ar fi facut-o pe femeie printr-un act total independent de crearea barbatului (daca ar fi luat și în cazul sau tarana și ar fi suflat suflare de viata asupra sa), atunci neamul omenesc ar fi avut doua principii, doua surse independente, și ar fi existat doua specii umane: adamiștii și eviștii, sau ceva de genul acesta. Consecintele teologice ar fi fost cel putin ilogice. Data fiind desfasurarea evenimentelor ulterioare creatiei (mai precis, caderea ambilor oameni în pacat) Hristos ar fi trebuit, de exemplu, sa sufere moartea pe Cruce de doua ori pentru a expia pacat(ele) originar(e) ale celor doua specii umane diferite. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca ar fi trebuit sa se nasca de doua ori, din fiecare specie în parte (cum s-ar fi nascut din „rasa masculina”?).

Imi aduc aminte ca în literatura romana veche se pastra aceeasi legatura existentiala intre cele doua sexe folosindu-se o alta formula de acest fel: în Divanul sau galceava inteleptului cu lumea sau giudetul sufletului cu trupul, cred, marele domnitor carturar Dimitrie Cantemir folosea tandemul „om/oamă”.Atunci am inteles ca de fapt atunci când Tipatescu îi spune iubitei sale: „Zoe, fii barbata!” el nu bate campii, ci face o afirmatie profund teologica... Parol, monser!

Denumirea de bărbat mi se pare încărcată şi de o semnificaţie etnogenetică: în limba română bărbatul este numit după faptul că poartă barbă. În celealte limbi romanice i se spune ca în latină, homo. Ştim că latinilor le plăcea să fie bărbieriţi, nu purtau bărbi. Atunci cui spuneau ei în Dacia barbati? Dacilor, evident. De unde rezultă clar că dacii erau bărbaţii în aceste teritorii.