Am auzit acum cateva minute ceva fenomenal la emisiunea politica de pe Antena 3, pe care mie imi place sa o numesc „Fetele marinarului”, pentru ca e la concurenta cu filmul omonim de pe Antena 1 și trateaza în general tot despre un marinar și fetele lui milionare și europarlamentare, despre nazbatiile lui, iubirile lui și disperarile noastre care trebuie sa i le suportam... în emisiunea lui Gadea a fost evocata amintirea lui Octavian Paler. Din noianul de vorbe frumoase și pline de miez pe care le-a rostit acesta, mi-a atras atentia una în mod deosebit. Spune maestrul la un moment dat, citez din memorie: „Sunt constient ca sunt un marginal, un ratat. De altminteri, pe mine ma onoreaza sa mi se spuna ca sunt un ratat, pentru ca daca sunt un ratat înseamna ca am avut posibilitati mari. Daca mi s-ar spune ca sunt un reusit, m-as simti aproape jignit”.
Fenomenale cuvinte!
Vorbele astea mi-au amintit de Tratatul de metafizica al lui Nae Ionescu, pe care îl savuram în tineretile mele seminariale, desi marele filozof roman avertiza ca de metafizica e bine sa te apuci după 40 de ani, ca atunci se linistesc patimile tineretii și trupul se retrage în necesitati frugale, lasand mintea sa emearga, sa preia erosul fiintial și sa îl calauzeasca inspre contemplarea marilor idei, daca desigur nu ti-ai zdrentuit complet sufletul pana la 40 de ani și ai eros în sensul filozofic al cuvantului, de iesire din sine și proiectare inspre alteritate (alta persoana sau marile idei ale umanitatii), și nu doar în sensul ala despre care poetul zice ca „se intampla și la pasari de vreo doua ori pe an”. Ionescu spune ca grecii se ocupau de metafizica numai după 40 de ani, considerata de ei varsta maturitatii depline.
Vorbea gânditorul roman în Tratatul sau despre potente și realizarea lor în act și spunea ca după ce o idee devine fapt se inchide în autosuficienta realitatii ei, saracind practic lumea ideilor și orizontul de asteptare al fiintei umane. De aceea, stabilirea unui ideal cat mai inalt asigura o cautare metafizica continua a ideii în potenta și o eludare a plafonarii intelectuale și spirituale.
Metafizicianul lui Nae Ionescu este de fapt „ratatul” lui Paler, cel care nu epuizeaza niciodata posibilitatile pe care viata i le ofera, cel care poate oricand sa mai viseze și sa mai spere. „Realizatul” este cel care, odata ajuns la capatul calatoriei sale spirituale, ramane prizonierul formelor în care s-a intrupat idealul ultim pe care l-a urmarit. Din acest motiv, „realizatul” adopta discursul scarbos și insuportabil al „reusitei în viata”, al „invingatorului”, fără a constientiza ca este prizonierul propriei micimi sufletesti și intelectuale.
Cubul ciobit al lui Nichita Stanescu este jucaria „ratatului”, pentru ca lasa fereastra deschisa spre o noua posibilitate, spre o noua raza de soare, spre o noua sansa.
Ce sunt sfintii și misticii creștini decat niste „ratati” ai acestei lumi, care cauta mereu sa atinga cu mintea și cu inima Ideea, Realitatea, Lumina de care își lasa sufletul inundat, urcând mereu, din treapta în treapta, niciodata cuprinzandu-o pe deplin, niciodata saturandu-se de frumusetea Ei, depasindu-si pe parcursul epectazei conditia umana și devenind intre timp ei insisi dumnezei după har?
Sa fim seriosi, într-o lume în care a fi realizat în viata înseamna a numara un morman cat mai mare de cadavre lasate în urma (fie ale celor pe care i-am intalnit în viata și pe care Dumnezeu ni i-a scos în cale pentru a ne da sansa sa fim oameni, fie „cadavrul” propriului suflet, care a fost cândva uman, dar pe care l-am ucis pentru a-l face compatibil cu „aerul rasfirat al inaltimilor”), conditia de „ratat” devine o necesitate morala, metafizica, teologica.
Dumnezeu sa iti bucure sufletul, maestre! Vei fi fost maria ta un „ratat”, dar ai fost unul frumos, profund și demn de urmat.
Fenomenale cuvinte!
Vorbele astea mi-au amintit de Tratatul de metafizica al lui Nae Ionescu, pe care îl savuram în tineretile mele seminariale, desi marele filozof roman avertiza ca de metafizica e bine sa te apuci după 40 de ani, ca atunci se linistesc patimile tineretii și trupul se retrage în necesitati frugale, lasand mintea sa emearga, sa preia erosul fiintial și sa îl calauzeasca inspre contemplarea marilor idei, daca desigur nu ti-ai zdrentuit complet sufletul pana la 40 de ani și ai eros în sensul filozofic al cuvantului, de iesire din sine și proiectare inspre alteritate (alta persoana sau marile idei ale umanitatii), și nu doar în sensul ala despre care poetul zice ca „se intampla și la pasari de vreo doua ori pe an”. Ionescu spune ca grecii se ocupau de metafizica numai după 40 de ani, considerata de ei varsta maturitatii depline.
Vorbea gânditorul roman în Tratatul sau despre potente și realizarea lor în act și spunea ca după ce o idee devine fapt se inchide în autosuficienta realitatii ei, saracind practic lumea ideilor și orizontul de asteptare al fiintei umane. De aceea, stabilirea unui ideal cat mai inalt asigura o cautare metafizica continua a ideii în potenta și o eludare a plafonarii intelectuale și spirituale.
Metafizicianul lui Nae Ionescu este de fapt „ratatul” lui Paler, cel care nu epuizeaza niciodata posibilitatile pe care viata i le ofera, cel care poate oricand sa mai viseze și sa mai spere. „Realizatul” este cel care, odata ajuns la capatul calatoriei sale spirituale, ramane prizonierul formelor în care s-a intrupat idealul ultim pe care l-a urmarit. Din acest motiv, „realizatul” adopta discursul scarbos și insuportabil al „reusitei în viata”, al „invingatorului”, fără a constientiza ca este prizonierul propriei micimi sufletesti și intelectuale.
Cubul ciobit al lui Nichita Stanescu este jucaria „ratatului”, pentru ca lasa fereastra deschisa spre o noua posibilitate, spre o noua raza de soare, spre o noua sansa.
Ce sunt sfintii și misticii creștini decat niste „ratati” ai acestei lumi, care cauta mereu sa atinga cu mintea și cu inima Ideea, Realitatea, Lumina de care își lasa sufletul inundat, urcând mereu, din treapta în treapta, niciodata cuprinzandu-o pe deplin, niciodata saturandu-se de frumusetea Ei, depasindu-si pe parcursul epectazei conditia umana și devenind intre timp ei insisi dumnezei după har?
Sa fim seriosi, într-o lume în care a fi realizat în viata înseamna a numara un morman cat mai mare de cadavre lasate în urma (fie ale celor pe care i-am intalnit în viata și pe care Dumnezeu ni i-a scos în cale pentru a ne da sansa sa fim oameni, fie „cadavrul” propriului suflet, care a fost cândva uman, dar pe care l-am ucis pentru a-l face compatibil cu „aerul rasfirat al inaltimilor”), conditia de „ratat” devine o necesitate morala, metafizica, teologica.
Dumnezeu sa iti bucure sufletul, maestre! Vei fi fost maria ta un „ratat”, dar ai fost unul frumos, profund și demn de urmat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu