„Iar fariseul stând [drept] se ruga: Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni” (Lc. 18,11).
Lucian Blaga argumentează la un moment dat că raportarea individului la comunitate de-a lungul timpului în istorie alternează între o mentalitate corporatistă, specifică mai ales epocilor vechi, și una atomistă, individualistă, caracteristică epocilor mai apropiate de cea modernă. Idealul omului cu mentalitate corporatistă era să se identifice cât mai mult cu colectivitatea și, mai ales, cu idealul acesteia. Nu e de mirare, din acest punct de vedere, că în aceste epoci existau oameni dispuși să moară atât de ușor pentru ceea ce un om modern nu ar înțelege niciodată. Epoca marilor religii, Antichitatea și, în genere, toată perioada în care omenirea a avut o concepție despre om și destin puțin (sau eronat) dezvoltată a fost dominată de mentalitatea corporatistă.
Odată cu conturarea conștiinței personale și cu stabilirea unor legi exterioare referitoare la raporturile dintre oameni și la drepturile acestora se petrece și o accentuare a unui oarecare individualism social. Omul nu se mai simte legat de ceilalți oameni și se concentrează doar asupra propriei realizări (deși, în mod paradoxal, conceptul de persoană în creștinism este obligatoriu legat de ideea de comuniune cu ceilalți, dat fiind că numai împărtășirea reciprocă a iubirii interumane face ca persoana să fie împlinită cu adevărat). Individualismul absolut, în care „celălalt” devine o piedică în calea propriei realizări sau chiar infernul (ca la Sartre), aduce cu sine și decăderea absolută ca ființă umană. Adâncirea în individualism și ruperea de comuniune implică o anumită canibalizare a celorlalți: așa se naște dorința de a fi diferit, deosebit, original, liber (exploatată și întreținută de o întreagă industrie de creare de „vedete”, „staruri”, „oameni politici”, de ce nu, „intelectuali de geniu”).
Lucian Blaga argumentează la un moment dat că raportarea individului la comunitate de-a lungul timpului în istorie alternează între o mentalitate corporatistă, specifică mai ales epocilor vechi, și una atomistă, individualistă, caracteristică epocilor mai apropiate de cea modernă. Idealul omului cu mentalitate corporatistă era să se identifice cât mai mult cu colectivitatea și, mai ales, cu idealul acesteia. Nu e de mirare, din acest punct de vedere, că în aceste epoci existau oameni dispuși să moară atât de ușor pentru ceea ce un om modern nu ar înțelege niciodată. Epoca marilor religii, Antichitatea și, în genere, toată perioada în care omenirea a avut o concepție despre om și destin puțin (sau eronat) dezvoltată a fost dominată de mentalitatea corporatistă.
Odată cu conturarea conștiinței personale și cu stabilirea unor legi exterioare referitoare la raporturile dintre oameni și la drepturile acestora se petrece și o accentuare a unui oarecare individualism social. Omul nu se mai simte legat de ceilalți oameni și se concentrează doar asupra propriei realizări (deși, în mod paradoxal, conceptul de persoană în creștinism este obligatoriu legat de ideea de comuniune cu ceilalți, dat fiind că numai împărtășirea reciprocă a iubirii interumane face ca persoana să fie împlinită cu adevărat). Individualismul absolut, în care „celălalt” devine o piedică în calea propriei realizări sau chiar infernul (ca la Sartre), aduce cu sine și decăderea absolută ca ființă umană. Adâncirea în individualism și ruperea de comuniune implică o anumită canibalizare a celorlalți: așa se naște dorința de a fi diferit, deosebit, original, liber (exploatată și întreținută de o întreagă industrie de creare de „vedete”, „staruri”, „oameni politici”, de ce nu, „intelectuali de geniu”).
Omul aflat în necesitatea de a-și afirma propria individualitate (nu propria personalitate) simte nevoia acută „de a nu fi ca ceilalți”. Exact ca fariseul evanghelic, care mulțumea lui Dumnezeu pentru că „nu e ca ceilalți oameni”. Făcea acest lucru „stând [în picioare]”, cu „demnitate” ar zice unii, cu insolență ar zice alții, și se lăuda în fața lui Dumnezeu pentru faptul că este exact așa cum este normal ca un om să fie: nerăpitor, nedesfrânat, nebețiv, neucigaș etc. Pentru aceste lucruri nu primești aprecieri și recunoaștere decât într-o societate atât de profund coruptă, încât cel ce se comportă normal trece drept un fel de sfânt în viață. Atunci când Iisus se întâlnește cu tânărul bogat, acesta Îl întreabă ce să facă pentru mântuire. Iisus îl întreabă dacă ține poruncile (adică dacă este ceea ce numim noi un om moral). Acela răspunde: „Respect legea de când mă știu”. Iisus nu îi dă o medalie pentru că respecta Decalogul, așa cum nici agentul de circulație nu ne dă o medalie când circulăm cu mașina regulamentar, ci îi spune: „Îți mai lipsește una. Vinde tot ce ai, împarte săracilor și urmează Mie” (Lc. 18,22). Abia de acolo încep lucrurile demne de laudă. Abia acum încep virtuțile. Din acest motiv, în Biserică se consideră că orice faptă bună care nu e săvârșită în numele lui Hristos nu are nici o valoare morală. Dintr-o morală naturală nu se pot naște decât fapte naturale pentru săvârșirea cărora nu trebuie să primim vreo recompensă. Ele ne fac să fim și să rămânem oameni, și asta e suficientă plată. Dintr-o morală transcendentă abia se nasc adevăratele fapte care depășesc firescul. Dar despre acestea fariseul din evanghelie nu știe nimic.
Ca și strămoșul său biblic, fariseul contemporan, indiferent cu ce se ocupă în viața de zi cu zi, de nivelul de cultură, de rasă sau de gen, stă drept înaintea lui Dumnezeu, cu Care se simte aproape egal, și se autojustifică, comparându-se cu ceilalți, față de care este, invariabil, net superior. Pentru fariseul contemporan Dumnezeu este un partener de speculații filozofice și pseudofilozofice, iar uneori este doar un sparring partner. De dragul fariseului contemporan și în recunoașterea memorabilelor sale fapte de virtute, Dumnezeu abrogă cerințele morale absolut mandatorii pentru „ceilalți”. El, fariseul, este dincolo de orice morală și de respectarea oricărei discipline a credinței. Pe el Dumnezeu îl întâlnește oriunde dorește el și stă cuminte în așteptare, ca un îndrăgostit licean, ori de câte ori el, fariseul, care este în general un om important, quo de causa foarte ocupat, întârzie la întâlnire sau nu mai vine deloc, trimițând eventual un înlocuitor (câte un preot sau călugăr căruia el, fariseul, îi plătește să se roage, dar nu „pentru el”, ci „în locul său”). Trăim în secol(ele) vitezei, iar fariseul nostru e foarte ocupat.
În vremea lui Iisus, fariseul biblic făcea caz de buna sa purtare, de postul și „smerita” sa rugăciune, de „cuviința” sa, în așa fel încât lumea să îl laude și să îl admire. Fariseul contemporan nu mai e nici măcar nevoit să mimeze postul și înfrânarea. Cu cât e mai „modern” în gândire și mai „dezabuzat”, cu atât lumea („celorlalți”, care încep să se asemene periculos de tare cu descrierea pe care le-o face fariseul biblic) îl va iubi mai mult. Cu cât nepostește mai vârtos și desfrânează mai abitir se va face cunoscut și va face ca ceilalți (mereu ceilalți) să discute despre el. Și fiți siguri că așa va fi, pentru că fariseul este de departe un experimentat self-promoter.
Fariseul biblic „lega sarcini grele și cu anevoie de purtat și le punea pe umerii oamenilor, iar el nici cu degetul nu voia să le miște” (cf. Mt. 23,4). Fariseul contemporan nu mai face acest lucru, pentru că el „dezvrăjește religia”, atunci când nu o extermină. El reinterpretează istoria în așa fel încât lumea să ia chipul și asemănarea sa (despre reinterpretarea istoriei, recomand cu căldură un editorial de pe gsp, http://blogsport.gsp.ro/geambasu/2010/01/24/agora-anticrestina-a-lui-amenabar despre reinterpretarea unui episod tulbure din istoria Bisericii alexandrine: asasinarea filozoafei Hypatia și presupusele legături ale patriarhului Chiril al Alexandriei cu acest eveniment). Odată destructurate morala și religia, nimeni nu mai trebuie să poarte sarcini și să își deterioreze calitatea vieții fiind preocupat de felul în care se reflectă faptele sale în oglinda legii morale a lui Dumnezeu. Ei și, arată rău! Și? Ce o să se întâmple? O să ardă păcătoșii în iadul veșnic aruncați de dreapta judecată a lui Dumnezeu? Să nu uităm că Dumnezeul fariseului contemporan nu are voie să se mânie și să împartă vinovății. El poate să existe numai și numai dacă nu contravine argumentării științifice referitoare la univers, la extratereștri, la noua morală, la noua ordine mondială și așa mai departe.
Ca și strămoșul său biblic, fariseul contemporan, indiferent cu ce se ocupă în viața de zi cu zi, de nivelul de cultură, de rasă sau de gen, stă drept înaintea lui Dumnezeu, cu Care se simte aproape egal, și se autojustifică, comparându-se cu ceilalți, față de care este, invariabil, net superior. Pentru fariseul contemporan Dumnezeu este un partener de speculații filozofice și pseudofilozofice, iar uneori este doar un sparring partner. De dragul fariseului contemporan și în recunoașterea memorabilelor sale fapte de virtute, Dumnezeu abrogă cerințele morale absolut mandatorii pentru „ceilalți”. El, fariseul, este dincolo de orice morală și de respectarea oricărei discipline a credinței. Pe el Dumnezeu îl întâlnește oriunde dorește el și stă cuminte în așteptare, ca un îndrăgostit licean, ori de câte ori el, fariseul, care este în general un om important, quo de causa foarte ocupat, întârzie la întâlnire sau nu mai vine deloc, trimițând eventual un înlocuitor (câte un preot sau călugăr căruia el, fariseul, îi plătește să se roage, dar nu „pentru el”, ci „în locul său”). Trăim în secol(ele) vitezei, iar fariseul nostru e foarte ocupat.
În vremea lui Iisus, fariseul biblic făcea caz de buna sa purtare, de postul și „smerita” sa rugăciune, de „cuviința” sa, în așa fel încât lumea să îl laude și să îl admire. Fariseul contemporan nu mai e nici măcar nevoit să mimeze postul și înfrânarea. Cu cât e mai „modern” în gândire și mai „dezabuzat”, cu atât lumea („celorlalți”, care încep să se asemene periculos de tare cu descrierea pe care le-o face fariseul biblic) îl va iubi mai mult. Cu cât nepostește mai vârtos și desfrânează mai abitir se va face cunoscut și va face ca ceilalți (mereu ceilalți) să discute despre el. Și fiți siguri că așa va fi, pentru că fariseul este de departe un experimentat self-promoter.
Fariseul biblic „lega sarcini grele și cu anevoie de purtat și le punea pe umerii oamenilor, iar el nici cu degetul nu voia să le miște” (cf. Mt. 23,4). Fariseul contemporan nu mai face acest lucru, pentru că el „dezvrăjește religia”, atunci când nu o extermină. El reinterpretează istoria în așa fel încât lumea să ia chipul și asemănarea sa (despre reinterpretarea istoriei, recomand cu căldură un editorial de pe gsp, http://blogsport.gsp.ro/geambasu/2010/01/24/agora-anticrestina-a-lui-amenabar despre reinterpretarea unui episod tulbure din istoria Bisericii alexandrine: asasinarea filozoafei Hypatia și presupusele legături ale patriarhului Chiril al Alexandriei cu acest eveniment). Odată destructurate morala și religia, nimeni nu mai trebuie să poarte sarcini și să își deterioreze calitatea vieții fiind preocupat de felul în care se reflectă faptele sale în oglinda legii morale a lui Dumnezeu. Ei și, arată rău! Și? Ce o să se întâmple? O să ardă păcătoșii în iadul veșnic aruncați de dreapta judecată a lui Dumnezeu? Să nu uităm că Dumnezeul fariseului contemporan nu are voie să se mânie și să împartă vinovății. El poate să existe numai și numai dacă nu contravine argumentării științifice referitoare la univers, la extratereștri, la noua morală, la noua ordine mondială și așa mai departe.
Dar ce se întâmplă în tot acest timp cu vameșul? Mai stă el oare departe de locul sfințeniei, ca un lepros, cu inima frântă, strigând cu durere în suflet: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”? Îl mai dor oare pe el păcatele multe și grele în așa fel încât e gata să dea împătrit ce a furat înapoi de la cei pe care i-a asuprit? Nici vameșii nu mai sunt ce-au fost odinioară.
De fapt, grație cuceririlor de pe tărâmul moralei, al științei și mai ales al tehnologiei, este pe cale să apară o specie morală nouă, obținută din încrucișarea celor două categorii reprezentate de personajele subiecte ale studiului scripturistic de caz: o putem numi, for lack of a better word, „farisameșul”, un om nou, „recent”, care îmbină în mod armonios cazierul bogat al vameșului cu conștiința absolut liniștită a fariseului. Date fiind relațiile excepționale pe care fariseul le are cu Dumnezeu și capacitatea de a-și croi un drum bun în această viață a vameșului, nu mai încape nici o îndoială că, în viitor, toate dilemele morale care ne tulbură încă pe mulți dintre noi, vor fi pentru omul nou doar subiecte de curiozitate...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu