Cotidianul Ziua publica, la data de 10 noiembrie, un articol foarte interesant de politică externă, dedicat unei luări de poziție a cancelarului Angela Merkel, cu ocazia aniversării căderii Zidului Berlinului. La 20 de ani după ce a scăpat de prezența americană pe teritoriul național, cancelarul german dă unele sfaturi statului american. În principiu, asemenea cuvinte nu ar trebui să ne intereseze și am putea să le considerăm simplă poliloghie politic(ianist)ă. Însă doamna cancelar aduce în discuție o problemă foarte spinoasă pentru leadership-ul Statelor Unite: cedarea de către Statele Unite ale Americii a unor prerogative ale suveranității naționale către instituțiile mondiale. Mai precis, doamna Merkel le spune americanilor „să renunțe la unele din competențele lor cedându-le instanțelor internaționale, pentru a crea o «ordine mondială» capabilă să rezolve probleme actuale precum terorismul…”. Cu alte cuvinte, li se cere să participe la crearea unei structuri mondiale statale, „ordinea mondială”, la care de fapt americanii participă de mult, dacă ar fi să ne luăm măcar după cuvintele înscrise pe bancnota de 1 dolar: Annuit coeptis Novus Ordo Seclorum MDCCLXXVI („s-a hotărât începerea unei Noi Ordini Mondiale 1776”). Acest Mare Sigiliu apare pe bancnota americană începând din anul 1782 și ne sugerează că Noua Ordine Mondială a debutat odată cu fondarea Confederației celor 13 state americane (pentru conformitate, trebuie să spunem că doctrinarii oficiali americani consideră că expresia „novus ordo seclorum” este preluată de la poetul Virgiliu și înseamnă „noua ordine a epocilor”[?], iar traducerea întreagă a expresiei este „[providența divină] a decis o nouă înșiruire a epocilor”). Dacă ar fi să ne luăm după ce scrie pe dolarul american, ar însemna că Statele Unite sunt trup și suflet pentru această nouă ordine a lumii. Nu încape nici o îndoială însă că americanii se consideră îndreptățiti să creeze această ordine mondială în jurul și sub controlul țării lor. La câte sacrificii au făcut pentru „promovarea democrației”, cine ar putea să le reproșeze ceva? Prin urmare, doamna Merkel le aduce americanilor o veste destul de tristă: Noua Ordine Mondială se va face, dar nu va avea SUA în centrul său. Foarte important!
Cu tot respectul pentru doamna cancelar, fraza următoare pe care o spune e o minciună 100%: „Noi, europenii, avem relativ obiceiul (...) în orice caz, am cedat de bunăvoie multe dintre competențele noastre Bruxelles-ului și Uniunii Europene”. Așadar, noi europenii am cedat de bunăvoie multe dintre prerogativele suveranității către Uniunea Europeană. Să ne aducem aminte cum a fost adoptat Tratatul de la Lisabona. Se poate spune că irlandezii au „cedat de bunăvoie” suveranitatea lor UE? Nicidecum! Să nu uităm că ei au votat prima dată împotriva Tratatului. Să nu uităm că Vaclav Klaus a fost supus unor presiuni inimaginabile pentru a ratifica Tratatul. Să nu uităm nici că după ce proiectul de constituție europeană a fost respins în 2006 de Olanda și Franța, același document a fost machiat și fardat și repropus ca Tratatul de la Lisabona, nu înainte de a se decide ca în Franța și Olanda să nu mai fie nevoie de referendumuri, ci numai de aprobări în parlamentele naționale. Să nu uităm și de „referendumul rușinii” din 2003, din România, cel în care s-a furat cu urnele timp de două zile, referendum în care, printre aberații de genul majorării mandatului prezidențial de la 4 ani la 5 ani, s-a decis și transferul unor competențe ale suveranității statului român către UE. Câți dintre cetățenii români au votat în cunoștință de cauză atunci? Câți dintre cetățenii români au aflat despre faptul că s-a votat în Parlamentul României Tratatul de la Lisabona? Câți dintre cetățenii români au aflat despre conținutul acestuia? Câți dintre români ar fi de acord să renunțe la suveranitatea națională, după ce bunicii (sau tații) lor au murit pentru… suveranitatea României? De ce s-a mai murit în cele două războaie? Și atunci, cum ne spune doamna Merkel că europenii au transferat de bunăvoie multe dintre competențele țării lor către UE?
Mai departe, cancelarul german ne spune cu un aer de oarecare amenințare: „conviețuirea pașnică nu e posibilă decât cu o ordine mondială… această lume nu va fi pașnică și bună dacă nu vom reuși să obținem o ordine mondială și o cooperare multilaterală”. Vasăzică, fără ordine mondială suntem sortiți unei lumi rele și războinice. Doamna Merkel îmbracă toate aceste idei în ambalajul conflictului mocnit care există între UE și SUA. Ceea ce însă se poate citi printre rânduri nu e de natură a aduce pacea și bunătatea pe care ni le promite noua ordine mondială.
De ce? Să ne imaginăm că toată planeta ar deveni o uriașă Uniune Europeană, fără națiuni, în care o mână de oameni intangibili, aflați deasupra legii ne decid destinele de la mare distanță. Ce s-ar întâmpla atunci? Cine ar fi aceștia? Ce destin ar avea țări de genul României în astfel de ordine mondială?
Întrebarea cea mai interesantă însă este la ce fel de competențe e referă Angela Merkel când vorbește despre transferul către organizațiile multinaționale? Problema este după părerea mea puțin mai complicată. Oricât de straniu ar părea, se pare că mesajul politicianului german are o altă țintă.
Se știe că întreaga lume se unește în Uniuni de genul celei europene. Există astfel o Uniune a Statelor Africane (AU), una a Statelor din Asia de Sud-Est (ASEAN), una a Statelor din America Latină (UNASUR) și o Uniune a Americii de Nord (NAU). Moneda propusă pentru Uniunea Africană este, care alta decât afro, iar cea propusă pentru Uniunea Americii de Nord este evident amero.
Problema este că se pare că cetățenii americani habar nu au că țara lor ar putea fi înscrisă într-un proiect de genul celui european. Ca să ne dăm seama de cât de delicată este problema, iată definiția pe care o dă Wikipedia în varianta sa în limba engleză (sursa http://en.wikipedia.org/wiki/North_American_Union): „The North American Union (NAU) is a theoretical regional union of Canada, Mexico, and the United States possibly similar in structure to the European Union, sometimes including a common currency called the Amero or the North American Dollar. While the idea of regional integration has been discussed, proposed, or debated in academic, business and political circles for many decades, government officials from the nations say there are no plans to create such a union and no agreement to do so has been signed” („Uniunea Nord Americană [NAU] este o uniune regională teoretică între Canada, Mexic și Statele Unite, posibil asemănătoare ca structură Uniunii Europene, uneori incluzând o monedă comună numită amero sau dolarul nord-american. Deși ideea integrării regionale a fost discutată, propusă sau dezbătută în cercuri academice, de afaceri și politice timp de decenii, guvernele acestor țări afirmă că nu există planuri ce vizează o astfel de uniune și nu s-a semnat nici o înțelegere în acest sens”). Așadar, NAU este o uniune regională „teoretică”, este „posibil” asemănătoare UE și „uneori” se vorbește despre o monedă unică. Aceasta citește americanul pe Wikipedia. Numai că pe internet au și apărut bancnote amero (despre care se spune că ar fi fost interceptate de nu știu ce adept al teoriei conspirație sau că ar fi false).
Cu tot respectul pentru doamna cancelar, fraza următoare pe care o spune e o minciună 100%: „Noi, europenii, avem relativ obiceiul (...) în orice caz, am cedat de bunăvoie multe dintre competențele noastre Bruxelles-ului și Uniunii Europene”. Așadar, noi europenii am cedat de bunăvoie multe dintre prerogativele suveranității către Uniunea Europeană. Să ne aducem aminte cum a fost adoptat Tratatul de la Lisabona. Se poate spune că irlandezii au „cedat de bunăvoie” suveranitatea lor UE? Nicidecum! Să nu uităm că ei au votat prima dată împotriva Tratatului. Să nu uităm că Vaclav Klaus a fost supus unor presiuni inimaginabile pentru a ratifica Tratatul. Să nu uităm nici că după ce proiectul de constituție europeană a fost respins în 2006 de Olanda și Franța, același document a fost machiat și fardat și repropus ca Tratatul de la Lisabona, nu înainte de a se decide ca în Franța și Olanda să nu mai fie nevoie de referendumuri, ci numai de aprobări în parlamentele naționale. Să nu uităm și de „referendumul rușinii” din 2003, din România, cel în care s-a furat cu urnele timp de două zile, referendum în care, printre aberații de genul majorării mandatului prezidențial de la 4 ani la 5 ani, s-a decis și transferul unor competențe ale suveranității statului român către UE. Câți dintre cetățenii români au votat în cunoștință de cauză atunci? Câți dintre cetățenii români au aflat despre faptul că s-a votat în Parlamentul României Tratatul de la Lisabona? Câți dintre cetățenii români au aflat despre conținutul acestuia? Câți dintre români ar fi de acord să renunțe la suveranitatea națională, după ce bunicii (sau tații) lor au murit pentru… suveranitatea României? De ce s-a mai murit în cele două războaie? Și atunci, cum ne spune doamna Merkel că europenii au transferat de bunăvoie multe dintre competențele țării lor către UE?
Mai departe, cancelarul german ne spune cu un aer de oarecare amenințare: „conviețuirea pașnică nu e posibilă decât cu o ordine mondială… această lume nu va fi pașnică și bună dacă nu vom reuși să obținem o ordine mondială și o cooperare multilaterală”. Vasăzică, fără ordine mondială suntem sortiți unei lumi rele și războinice. Doamna Merkel îmbracă toate aceste idei în ambalajul conflictului mocnit care există între UE și SUA. Ceea ce însă se poate citi printre rânduri nu e de natură a aduce pacea și bunătatea pe care ni le promite noua ordine mondială.
De ce? Să ne imaginăm că toată planeta ar deveni o uriașă Uniune Europeană, fără națiuni, în care o mână de oameni intangibili, aflați deasupra legii ne decid destinele de la mare distanță. Ce s-ar întâmpla atunci? Cine ar fi aceștia? Ce destin ar avea țări de genul României în astfel de ordine mondială?
Întrebarea cea mai interesantă însă este la ce fel de competențe e referă Angela Merkel când vorbește despre transferul către organizațiile multinaționale? Problema este după părerea mea puțin mai complicată. Oricât de straniu ar părea, se pare că mesajul politicianului german are o altă țintă.
Se știe că întreaga lume se unește în Uniuni de genul celei europene. Există astfel o Uniune a Statelor Africane (AU), una a Statelor din Asia de Sud-Est (ASEAN), una a Statelor din America Latină (UNASUR) și o Uniune a Americii de Nord (NAU). Moneda propusă pentru Uniunea Africană este, care alta decât afro, iar cea propusă pentru Uniunea Americii de Nord este evident amero.
Problema este că se pare că cetățenii americani habar nu au că țara lor ar putea fi înscrisă într-un proiect de genul celui european. Ca să ne dăm seama de cât de delicată este problema, iată definiția pe care o dă Wikipedia în varianta sa în limba engleză (sursa http://en.wikipedia.org/wiki/North_American_Union): „The North American Union (NAU) is a theoretical regional union of Canada, Mexico, and the United States possibly similar in structure to the European Union, sometimes including a common currency called the Amero or the North American Dollar. While the idea of regional integration has been discussed, proposed, or debated in academic, business and political circles for many decades, government officials from the nations say there are no plans to create such a union and no agreement to do so has been signed” („Uniunea Nord Americană [NAU] este o uniune regională teoretică între Canada, Mexic și Statele Unite, posibil asemănătoare ca structură Uniunii Europene, uneori incluzând o monedă comună numită amero sau dolarul nord-american. Deși ideea integrării regionale a fost discutată, propusă sau dezbătută în cercuri academice, de afaceri și politice timp de decenii, guvernele acestor țări afirmă că nu există planuri ce vizează o astfel de uniune și nu s-a semnat nici o înțelegere în acest sens”). Așadar, NAU este o uniune regională „teoretică”, este „posibil” asemănătoare UE și „uneori” se vorbește despre o monedă unică. Aceasta citește americanul pe Wikipedia. Numai că pe internet au și apărut bancnote amero (despre care se spune că ar fi fost interceptate de nu știu ce adept al teoriei conspirație sau că ar fi false).
Mai mult, în ultima vreme se cunoaște un val al emigrației dinspre Mexic înspre SUA, față de care unii susțin că autoritățile americane nu iau o atitudine tranșantă.
Dacă ne mutăm însă pe Wikipedia în limba spaniolă (http://es.wikipedia.org/wiki/Uni%C3%B3n_Norteamericana) aflăm, pe lângă negarea faptului că uniunea ar exista, că se vorbește despre ea de decenii. Numai că aici se menționează: „la idea ha sido propuesta y debatida entre ex funcionarios de gobierno y líderes empresariales en círculos académicos por varias décadas” („ideea a fost dezbătută și propusă de foști funcționari guvernamentali și lideri comerciali în cercuri academice timp de decenii”). Vasăzică, mexicanii spun că a fost dezbătută de „foști funcționari guvernamentali și lideri comerciali” nu de te miri ce flecari la o bere. Și ne mai spune siteul în spaniolă câteva lucruri: la 1 ianuarie 1994 s-a creat Tratatul de Liber Comerț al Americii de Nord, între Canada, SUA și Mexic (în 1951, la Paris se semna Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, deci tot un tratat comercial care s-a constituit în primul pas înspre UE). Iată unele dintre prevederile tratatului nord-american: eliminarea frontierelor pentru comerț și depășirea frontierelor în privința serviciilor în teritoriile țărilor membre, eliminarea barierelor comerciale între state etc. Pare cunoscut?
În 2005 G.W. Bush, Paul Martin, prim-ministru al Canadei și Vincente Fox, președintele Mexicului, au creat Alianța pentru Securitatea și Prosperitatea Americii de Nord. Pe același site aflăm că: „ Cuando la ASPAN fue fundada por el gobierno de Canadá, México y Estados Unidos en marzo de 2005, no informaron a los respectivos congresos de cada país; además, algunos críticos reclamaron que se trataba de un intento de alterar dramáticamente la economía y el status quo político entre las naciones fuera del escrutinio de las respectivas legislaturas nacionales” („Când ASPAN a fost fondat de guvernele Canadei, SUA și Mexic, în martie 2005, congresele statelor respective nu au fost informate: mai mult, unii critici au acuzat că este vorba despre de o intenție de a modifica substanțial economia și status-quo-ul politic între națiuni, fără a se supune votului legislativelor respective”). Și noi ne plângem că UE nu ne bagă în seamă pe noi, amărăștenii!
Mai mult, tot în 2005 o echipă de lucru a elaborat un document numit Creating a North American Community sponsorizată de asociația Consiliul Relațiilor Externe în care se propune o întărire a cooperării în domeniul securității și economiei.
În 1999 s-a vorbit pentru prima dată de amero, de către economistul canadian Herbert G. Grubel, confirmat de Robert Pastor vicepreședinte al echipei de lucru despre care am vorbit mai sus.
În concluzie, de ce există atât de mare taină referitoare la această uniune americană? De ce aflăm pe siteul în limba spaniolă ce nu aflăm pe cele americane e evident: cetățenii americani nu știu limba spaniolă.
Să zicem că e așa cum scrie pe Wikipedia în varianta ei americană. Asta înseamnă că cineva a creat toată povestea asta despre care se „discută în medii academice, politice de afaceri de decenii”. De ce ar face cineva așa ceva? Și dacă tot discută politicienii, afaceriștii și academicii, de ce oare nu este întrebat și poporul american? Sau cel canadian? Sau măcar cel mexican, care sigur ar fi de acord? De ce este așa de mare secretul?
Din ce scrie Wikipedia în limba spaniolă aflăm că de fapt Uniunea Americană e deja destul de departe pe calea realizării. Și mai aflăm și că urmează exact aceeași rețetă ca UE. Cu o singură diferență. Poporul american nu este informat despre problema respectivă. De ce? Este destul de clar.
În primul rând, americanii își iubesc țara și nu cred că s-ar bucura, ca unii de pe la noi, să intre într-o țară fără identitate cum e UE. Asta ar însemna că țara lor nu mai este decât un teritoriu într-un stat străin. În al doilea rând, americanii ar avea mari probleme cu ceea ce îi sfătuia doamna Merkel: transferul competențelor statale către organizații internaționale. În al treilea rând, nu cred că americanilor le-ar conveni tipul de „democrație” de care ne bucurăm noi în Europa (chiar dacă nici democrația lor nu mai e ce a fost). Nu în ultimul rând, e greu de crezut că americanii ar înțelege de ce ei trebuie să muncească, iar banii lor să meargă înspre instituții internaționaliste care să îi cheltuiască cum vor ele.
Și astfel, în mod paradoxal, SUA nu țin pasul cu Noua Ordine Mondială pe care o predică de două sute și ceva de ani. E adevărat că prin intermediul complexului militar-industrial pus în slujba unor aventurieri precum G. Bush, SUA reduc la tăcere orice încercare de afirmare a independenței față de această nouă ordine aflată în construcție. Dar ce loc vor ocupa în noua structură dacă nu admit cedarea competențelor suveranității statului unui suprastat mondial? Părerea mea e că aceasta e ținta indirectă a mesajului doamnei Merkel.
Deocamdată conducătorilor SUA le e frică să discute măcar problema cu poporul lor. E posibil ca poporul să mai aibă nevoie de un pic de... convingere. Din respect pentru poporul american, sper ca această convingere să se facă pe calea dialogului și a dezbaterii publice, și nu prin metodele utilizate în „războiul împotriva terorismului”…
P.S. Se pare că această reluctanță a americanilor pentru structuri suprastatale este contagioasă. Am citit că nici în America de Sud unificarea nu merge strălucit. Deși se vorbește totuși despre ea.
Dacă ne mutăm însă pe Wikipedia în limba spaniolă (http://es.wikipedia.org/wiki/Uni%C3%B3n_Norteamericana) aflăm, pe lângă negarea faptului că uniunea ar exista, că se vorbește despre ea de decenii. Numai că aici se menționează: „la idea ha sido propuesta y debatida entre ex funcionarios de gobierno y líderes empresariales en círculos académicos por varias décadas” („ideea a fost dezbătută și propusă de foști funcționari guvernamentali și lideri comerciali în cercuri academice timp de decenii”). Vasăzică, mexicanii spun că a fost dezbătută de „foști funcționari guvernamentali și lideri comerciali” nu de te miri ce flecari la o bere. Și ne mai spune siteul în spaniolă câteva lucruri: la 1 ianuarie 1994 s-a creat Tratatul de Liber Comerț al Americii de Nord, între Canada, SUA și Mexic (în 1951, la Paris se semna Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, deci tot un tratat comercial care s-a constituit în primul pas înspre UE). Iată unele dintre prevederile tratatului nord-american: eliminarea frontierelor pentru comerț și depășirea frontierelor în privința serviciilor în teritoriile țărilor membre, eliminarea barierelor comerciale între state etc. Pare cunoscut?
În 2005 G.W. Bush, Paul Martin, prim-ministru al Canadei și Vincente Fox, președintele Mexicului, au creat Alianța pentru Securitatea și Prosperitatea Americii de Nord. Pe același site aflăm că: „ Cuando la ASPAN fue fundada por el gobierno de Canadá, México y Estados Unidos en marzo de 2005, no informaron a los respectivos congresos de cada país; además, algunos críticos reclamaron que se trataba de un intento de alterar dramáticamente la economía y el status quo político entre las naciones fuera del escrutinio de las respectivas legislaturas nacionales” („Când ASPAN a fost fondat de guvernele Canadei, SUA și Mexic, în martie 2005, congresele statelor respective nu au fost informate: mai mult, unii critici au acuzat că este vorba despre de o intenție de a modifica substanțial economia și status-quo-ul politic între națiuni, fără a se supune votului legislativelor respective”). Și noi ne plângem că UE nu ne bagă în seamă pe noi, amărăștenii!
Mai mult, tot în 2005 o echipă de lucru a elaborat un document numit Creating a North American Community sponsorizată de asociația Consiliul Relațiilor Externe în care se propune o întărire a cooperării în domeniul securității și economiei.
În 1999 s-a vorbit pentru prima dată de amero, de către economistul canadian Herbert G. Grubel, confirmat de Robert Pastor vicepreședinte al echipei de lucru despre care am vorbit mai sus.
În concluzie, de ce există atât de mare taină referitoare la această uniune americană? De ce aflăm pe siteul în limba spaniolă ce nu aflăm pe cele americane e evident: cetățenii americani nu știu limba spaniolă.
Să zicem că e așa cum scrie pe Wikipedia în varianta ei americană. Asta înseamnă că cineva a creat toată povestea asta despre care se „discută în medii academice, politice de afaceri de decenii”. De ce ar face cineva așa ceva? Și dacă tot discută politicienii, afaceriștii și academicii, de ce oare nu este întrebat și poporul american? Sau cel canadian? Sau măcar cel mexican, care sigur ar fi de acord? De ce este așa de mare secretul?
Din ce scrie Wikipedia în limba spaniolă aflăm că de fapt Uniunea Americană e deja destul de departe pe calea realizării. Și mai aflăm și că urmează exact aceeași rețetă ca UE. Cu o singură diferență. Poporul american nu este informat despre problema respectivă. De ce? Este destul de clar.
În primul rând, americanii își iubesc țara și nu cred că s-ar bucura, ca unii de pe la noi, să intre într-o țară fără identitate cum e UE. Asta ar însemna că țara lor nu mai este decât un teritoriu într-un stat străin. În al doilea rând, americanii ar avea mari probleme cu ceea ce îi sfătuia doamna Merkel: transferul competențelor statale către organizații internaționale. În al treilea rând, nu cred că americanilor le-ar conveni tipul de „democrație” de care ne bucurăm noi în Europa (chiar dacă nici democrația lor nu mai e ce a fost). Nu în ultimul rând, e greu de crezut că americanii ar înțelege de ce ei trebuie să muncească, iar banii lor să meargă înspre instituții internaționaliste care să îi cheltuiască cum vor ele.
Și astfel, în mod paradoxal, SUA nu țin pasul cu Noua Ordine Mondială pe care o predică de două sute și ceva de ani. E adevărat că prin intermediul complexului militar-industrial pus în slujba unor aventurieri precum G. Bush, SUA reduc la tăcere orice încercare de afirmare a independenței față de această nouă ordine aflată în construcție. Dar ce loc vor ocupa în noua structură dacă nu admit cedarea competențelor suveranității statului unui suprastat mondial? Părerea mea e că aceasta e ținta indirectă a mesajului doamnei Merkel.
Deocamdată conducătorilor SUA le e frică să discute măcar problema cu poporul lor. E posibil ca poporul să mai aibă nevoie de un pic de... convingere. Din respect pentru poporul american, sper ca această convingere să se facă pe calea dialogului și a dezbaterii publice, și nu prin metodele utilizate în „războiul împotriva terorismului”…
P.S. Se pare că această reluctanță a americanilor pentru structuri suprastatale este contagioasă. Am citit că nici în America de Sud unificarea nu merge strălucit. Deși se vorbește totuși despre ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu