Canonul ortodox de pocăinţă

În fiecare an, Biserica Ortodoxă începe Postul Mare cu o săptămână de rugăciune intensă, numită canonul de pocăință al Sfântului Andrei Criteanul. Canonul rememorează tragedia viețuirii în păcat a lumii, de la căderea în păcat a lui Adam și până la venirea în lume a Domnului Iisus Hristos, scoțând în relief necesitatea operei mântuitoare a Acestuia și utilitatea pocăinței noastre. Tehnic vorbind, este un imn liturgic extins, alcătuit de către Sfântul Andrei, episcop al Cretei între anii 692-740 și apărător la Sinodul al VI-lea de la Constantinopol (680-681) al voinței omului în raport cu voința divină în persoana Mântuitorului, din parafraze ale unor profeții biblice și ale unor pilde evanghelice, combinând într-un stil poetic aparte profunzimea Scripturii și claritatea analizei patristice. Oricine vrea să citească această operă magistrală de literatură creștină și de dogmatică ortodoxă o găsește în cartea de cult numită Triod. Iată cele mai frumoase momente ale acestui canon.

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul


Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.

Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

Cântarea „Cu noi este Dumnezeu”




Cântarea „Doamne al puterilor”

Valentine's Day și Dragobetele

Nu mi-a plăcut niciodată Valentine’s Day. În primul rând pentru că e o sărbătoare importată din altă tradiție spirituală. În al doilea rând pentru că, în condițiile lumii actuale, mi se pare mai mult un pretext pentru afirmarea unei ipocrizii totale decât o sărbătoare a iubirii (în realitate, iubirea are probleme mari în zilele noastre, suferind mutații „genetice” până la urmă de așteptat în contextul creării „omului nou”), în condițiile în care iubirea instrumentală ia locul pe zi ce trece iubirii sentimentale. Nu în ultimul rând, pentru că se folosește pretextul unui sfânt creștin care a fost martirizat apărând ideea de căsătorie pentru a se celebra viețuirea în afara tainei căsătoriei. Iar acest lucru este perfect inacceptabil.

Cum era însă de așteptat, într-o economie de piață funcțională, care duduie, cum e cea românească, Valentin nu a rămas fără concurenți. Așa a fost scos de la naftalină și din lada de gunoi a istoriei precreștine Dragobetele. Am văzut că în perioada aceasta a sfântului Valentin se duce de la o vreme o adevărată bătălie surdă între acești doi „protectori ai iubirii”, Dragobetele și Sfântul Valentin. Pe mine, sincer, mă face să râd patriotismul neaoș (cu mâna la inimă și ochii la steag) cu care compatrioții noștri i-au dat cu flit sfântului Valentin (după ce l-au sărbătorit, în stilul clasic românesc, imparțial, cu toți în cameră) de dragul Dragobetelui.

Teologul din mine nu s-a putut abține să nu se amuze, cu un pic de îngrijorare totuși, cum de dragul unui patriotism endemic, manifestat de obicei la români numai în situații futile și complet inexistent când e nevoie de el, românii verzi și „adevărați” au exoflisit un sfânt creștin fiindcă venea împachetat în ideologie mercantilă americană (iar acum e trendy să fii antiamerican, deși joci în fiecare an la loteria vizelor, te îmbraci americănește, asculți muzică americănească, vezi filme americănești și eventual și vorbești ca ei) și l-au îmbrățișat cu caldură pe un personaj destul de dubios, ca să nu mai vorbim de faptul că e complet păgân.

M-am gândit: o fi și pentru ceea ce fiecare dintre aceștia reprezintă. Sfântul Valentin reprezintă exemplul de slujitor creștin al altarului care își dă viața pentru ca cei ce se iubesc să fie uniți cu binecuvântarea divină a căsătoriei (această binecuvântare nu este o formalitate, un chiolhan sau un contract social, ci o invocare a divinității în viața celor doi care se iubesc. Prin această invocare, Duhul Sfânt potențează forța sufletului, altfel limitată, de a iubi și a se dărui celuilalt, de a ieși din cochilia egoismului pentru a se întâlni cu adevărat cu celălalt. Fără acest ajutor divin, puterea naturală a sufletului de a iubi e limitată, ca orice e omenesc, și, după epuizarea ei, începe despărțirea). Așadar, Valentin se sacrifică pentru anduranța iubirii în comuniunea harică a Duhului Sfant, pentru iubirea desăvârșită, care îi scutește pe cei ce se iubesc de riscul „singurătății ființiale în doi”.

Pe de altă parte, Dragobetele e mai pe placul sufletului românului actual. Amoral, nițel deșucheat, carnal, Dragobetele umblă din floare în floare și sărută fetele. Seamănă ca două picături de apă cu tipul de romantic mioritic contemporan, „spiritual”, „șugubăț”, nestatornic, bărbat „adevărat”, numa’ bun de iubit. Că provine dintr-o tradiție poligamică nu cred că mai deranjează pe cineva prea mult. Ba dimpotrivă, cred că asta rezolvă multe dintre triunghiurile amoroase existente la tot pasul. În plus, noi suntem oameni moderni, nu? Nu ne mai cramponăm de idei învechite precum monogamia. Am înlocuit acest concept obscur de mult cu mai noua noțiune de „relație deschisă”.

Rezumând, Sfântul Valentin sau Dragobetele? Cu alte cuvinte, iubirea cuviincioasă sau amorul deschis, iubirea andurantă, de lunga durată, sau flirtul pasager, amorul egoist, lipsit de profunzime și de substanță? Eu așa văd dilema.
În ceea ce mă privește, eu sunt sub acest aspect mai augustinian: mie îmi place vorba episcopului din Hippo Ama et fac quis vult! [„Iubește și fă ce vrei!”], interpretată neapărat în cheie creștină, însemnând că dacă iubești (fie ea vorba de iubirea față de Dumnezeu, aproapele sau bărbatul/femeia iubit[a], funcție de gen) poți face ce vrei, fiindcă, indiferent ce vei face, vei respecta ordinea morală a lucrurilor și vei trăi într-o bună-cuviință atât de necesară unei vieți fericite.

Cât despre Sfântul Valentin, îl dezbrac de garbage-ul comercial american și respect ideea teologică pe care o reprezintă (Sfântul Valentin a fost un sfânt cu recunoaștere locală, martirizat la Roma, pe 14 februarie 270, la ordinul împăratului Claudius Goticus. Cultul său s-a extins în întreaga lume după expansiunea Bisericii Romano-Catolice. În secolul XX, Biserica Romei i-a retras sărbătoarea din calendarul universal, rămânând să fie cinstit la nivel local, datorită incertitudinii existenței sale, povestea lui fiind mai mult orală decât atestată documentar. Din acest motiv, nu e pomenit nici de calendarul universal răsăritean, asta neînsemnând că i se neagă, în Răsărit, existența și martirajul. În Biserica Ortodoxă se sărbătorește un sfânt Valent, pe 16 februarie, diacon în Ierusalim, deci se pare că nu e sfântul Valentin cel despre care vorbim aici. Ar fi și greu de știut, dat fiind că și romanii au vreo trei variante „identitare” pentru acest sfânt). Sărbătoarea numită „Valentine’s Day” este atestată pentru prima dată într-un poem romantic al lui Geoffrey Chaucer, din secolul al XIV-lea, în care acesta spune că: „aceasta era ziua sfântului Valentin, când fiecare pasăre vine să își aleagă perechea”. Mențiune despre această zi se face și în Hamlet, iar în Parisul medieval exista un „tribunal al iubirii”, înființat în 1400, de ziua sfântului Valentin.) Și atât.
Pe Dragobete îl privesc cel mult cu o curiozitate lingvistică, numele sau fiind mai mult de origine slavă decât dacică. DEX dă o explicație pe care eu, care sunt foarte circumspect când vine vorba despre etimologii, o accept cu rezervă, ca de obicei: spune DEX că Dragobete aduce cu termenul sârbesc drugobrat, „cumnat” (halal sărbătoare românească!). Bun, așa o fi. Dar cumnatul cui? Și de unde reputația de crai? Ce legătură are buhul casanovic cu importanța statutului de cumnat?
În spirit democratic, le urez și „valentiniștilor”, și „dragobetiștilor” să se iubească mult (în sens strict calitativ) și mai ales cu adevărat și neegoist. Asta e ceea ce contează până la urmă...

Pe când îl invităm și pe Cupidon la bachetul ăsta roz? Sau pe zeița Kali? Că doar suntem în plin New Age, unde, vorba lu' nenea Iancu, „un zeu [nu e cazul lui Valentin, evident] nu poate să fie mai presus decât altul. Nu permite sfânta Constituțiune [a Uniunii Europene, desigur]”.

Macroregiunea V - El Gran Saqueo (3)?

Alarmă de gradul zero la postul patriotic („televiziunea poporului”, unde venea cel mai iubit fiu al poporului pe când sănătatea îi permitea) al lui Dan Diaconescu, acolo unde mai nou pe Emil Boc îl apucă dimineața, de ne minunăm când se mai odihnește bietul de el, ca să poată să conducă înțelept patria (și ne mai mirăm că ea, patria, e așa de prost condusă). Patrioții de la OTV au ridicat stindardul pentru a trage un semnal de alarmă cu privire la pretențiile autonomiste ale UDMR. La o primă vedere am putea spune că nu e rău că se ia atitudine.

Despre ce este însă vorba? Este vorba despre proiectul de lege al reorganizării teritoriale a României, prin care UDMR dorește crearea unei microregiuni care să cuprindă Harghita-Covasna-Mureș. Această microregiune ar trebui integrată unei euroregiuni, care să cuprindă toate orașele din teritoriul ocupat de Ungaria în timpul celui de-al doilea război mondial. Ce e drept similitudinea este izbitoare. Proiectul a trecut ca prin brânză prin Senat, fiind adoptat prin aprobare tacită. Vă dați seama ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat o a doua Cameră a parlamentului, cum delirează știm noi cine? Am fi avut Diktatul de la Viena redivivus.

De aceea, o atitudine de vigilență nu strică deloc, dat fiind că avem de-a face cu un proiect de lege, nu cu o manifestare a unui primar din nu știu ce sat maghiar. Numai că la OTV se spune că Traian Băsescu și Emil Boc nu au avut de ales și au fost obligați să conviețuiască cu ungurii la guvernare, că sărăcuții sunt oameni minunați, dar ticăloșii de moguli, comuniști etc. vor să sfâșie patria. În felul acesta se pregătește terenul pentru o eventuală acceptare a pretențiilor UDMR.

În realitate, ei știau exact ce va urma. Știau clar că ungurii vor cere autonomie. Știau că ungurii îi vor prinde la înghesuială. Dar Băsescu a preferat această situație din ambiție, pentru a nu da câștig de cauză echipei Johannis. De ce? Moguli, trădare, comuniști. Așa că acum marii patrioți sunt inocenți numai acolo la OTV, în realitate ei sunt la fel de vinovați pentru această situație ca și alte partide de-a lungul acestor 20 de ani.

Există desigur și posibilitatea ca Boc și Băsescu să joace această carte naționalistă în mod intenționat, ca să-i mai prostească încă o dată pe români, refuzând, în înțelegere cu ungurii, pretenția acestora (nu ar fi prima dată când maghiarii i-au servit lui Băsescu acest pretext pentru a-i face să leșine de dragoste față de fiul iubit pe unii) și pozând astfel în salvatorii patriei (la felul în care merg treburile în țară în scurt timp au să aibă sigur nevoie de asemenea subterfugii).

De ce ne-ar păsa ce spun cei de la OTV? Pentru că poporul otevist consideră că cei doi sunt un fel de divinități scoborâte printre muritori. Și știți de ce? Deoarece în timp ce oamenii de bun-simț privesc cu dispreț latrina lui Dan Diaconescu, pedeliștii s-au prins că are priză la clasele defavorizate din punct de vedere intelectual. Așa că noi putem să râdem de întreprinderea lor săptămânală cât vrem. Realitatea este însă că ei vând speranțe false și iau în schimb voturi cum nici Iliescu nu a reușit în anii săi de glorie (cred că nu mai impresionează pe nimeni faptul că mulți dintre adoratorii lui Băsescu și Boc sunt foști adoratori ai lui Iliescu, despre care acum cred că e un criminal, comunist etc.). Să nu uităm că oteviștii l-au făcut pe Băsescu președinte. Și baronii desigur. Și cei care au votat câte o sută pe minut la Paris...

Psihologii și sociologii vor putea scrie rafturi de biblioteci despre această parte întunecată și extrem de primitivă pe care Băsescu reușește să o atingă și să o exploateze fără jenă în sufletele multor români. De la Despot Vodă încoace cred că nici un alt aventurier nu a reușit atât de strălucit să-i prostească pe români. Pentru a fi corecți, trebuie spus că Băsescu nu ar fi existat (politic), dacă nu ar fi existat o conducere catastrofală a lui Năstase, o conducere catastrofală a lui Constantinescu, o conducere catastrofală a lui Iliescu sau greșelile politice de neiertate ale lui Tăriceanu. Toți sunt părtași la această catastrofă a României.

Că or găsi psihologii resortul cu care îi prostește Băsescu pe români sau nu, eu unul nu îmi pot stăpâni un sentiment de invidie când mă gândesc că minoritatea maghiară are cei mai buni politicieni din această țară. Chiar dacă nu îmi convin, ca român, unele atitudini și inițiative ale acestora, dar ce e al lor e al lor. Unde putem și noi găsi niște politicieni care să se preocupe de interesele noastre, ale celor care îi plătim?

„Victoria” de la Haga - El Gran Saqueo (2)

Ni se spune de câțiva ani buni că în România există de fapt mai multe Românii. Inițial, ni s-a spus că există o Românie idilică, a banilor mulți și ușor câștigați, un paradis carpato-danubiano-pontic, și o Românie a amărâților, a săracilor lipiți, a celor care se califică în categoria socială „underclass” (de fapt eludează orice calificare în vreo „pătură socială”) sau, și mai corect, după vorba unui clasic în viață, o Românie a „pulimii” (pardon de expresie!). Există o Românie care trăiește în granițele statului român și o Românie care trăiește în Teritoriile Ocupate din jurul României care trăiește în granițele statului roman. Și așa mai departe, există atâtea Românii câte neînțelegeri majore există în societatea sau în istoria acestor meleaguri. Românii sunt împinși încetul cu încetul fiecare în România lui, ori de câte ori nu mai pot suporta viața crâncenă din Romania în care au trăit până atunci.
De aceea, este o întrebare legitimă: care dintre Românii a câștigat acum un an la Haga? Dacă am fi câștigat la Haga teritoriile ocupate de către Ucraina (Bucovina de Nord, Ținutul Herței, Moldova de Sud și Insula Șerpilor) am fi înțeles clar care dintre Românii a câștigat. Dacă teritoriile ocupate, până de curând, de ciuma roșie, din Basarabia ar reveni în componența țării, am înțelege care Românie a câștigat: ar fi câștigat România Mare sub toate aspectele, România tuturor, România pe care toți o iubim și căreia toți îi suntem fii.
Așa însă rămâne greu de înțeles cine a cîștigat. Autoritățile statului român pretind că au cîștigat circa 10.000 de km pătrați de platou continental, adică de apă (în campania electorală prezidențială din toamna trecută un candidat delira că e meritul lui că țara e mai „dodoloață”, de ai fi zis că s-a înscris în „bătălia” electorală Măria Sa Mircea cel Bătrân). Ucraina se laudă că a obținut o victorie etimologică, în sensul că stânca numită Insula Șerpilor a căpătat statut și denumire de „insulă” (deși românii îi spun „insulă” încă înainte ca Haga să apară pe hartă ca oraș). În fine, fiecare a cîștigat în bătălia lui. Sau, vorba rabinului din Buhuși, fiecare a avut dreptate (Iulia Timoșenko a interpretat în campania pe care tocmai a pierdut-o exact în sensul acesta „rabinic” ce s-a întâmplat la Haga, încercând să-i prostească, în dulce stil portocaliu, pe compatrioți).
Miza mare a acestei bătălii au fost însă resursele de hidrocarburi bogate. Așadar, avem hidrocarburi. „Avem” hidrocarburi? „Să iertați, coane Fănică, hidrocarburi, cine adicătelea are hidrocarburi?”. Poporul român? (dupa modelul statelor arabe, unde o cotă parte din fiecare petrodolar este distribuit fiecărui locuitor?) Sau aceste resurse vor fi biletul unora către România idilică? Va beneficia fiecare român de hidrocarburi din platoul continental sau numai unii, așa cum ne-am obișnuit, din păcate, de multă vreme? Acestea erau întrebări pe care ni le-am pus cu toții în acea zi a „victoriei”, între anunțul rezultatului și anunțul șoc (pentru cine nu știe cum merge treaba în țara asta) al trădării de țară. Fără îndoială, ne spuneam, ar fi bine ca România să scape de dependența de gaze străine, dar cine ne garantează că vom plăti mai puțin? Cine ne garantează că samsarii autohtoni, care ne vând cele mai scumpe alimente din Europa, cel mai scump curent din Europa, cele mai scumpe și mai proaste servicii de utilități din lume, nu vor lua pielea de pe noi și nu vor adăuga încă șapte rânduri de șuncă pe burtă de pe banii noștri, de să ajungem să cântăm „În genunchi mă-ntorc la tine” în limba rusă.
Nici nu s-au terminat elogiile la adresa echipei de la Haga, că s-a și aflat că de fapt hidrocarburile respective au fost vândute unei firme străine. După același principiu de jaf . Hidrobarburile au fost vândute de Călin Popescu Tăriceanu (pe care nu degeaba îl trage ața acum înspre „băieții dăștepți”) cu ani înainte ca Haga să dea verdictul. Poate de aceea am și câștigat. Pentru că nu am câștigat noi. A câștigat firma Sterling Corporation. Același scenariu ca și la jaful Roșia Montană.

Revin obsesiv cu o întrebare mai veche: Cât de proști ne putem permite să fim?

Roșia Montană – El Gran Saqueo (1)

Munții noștri aur poartă,
Noi cerșim din poartă-n poartă

Acum câteva zile am semnat o petiție online intitulată „SOS Roșia Montană”, referitoare desigur la problema controversată a zăcămintelor de aur din Munții Apuseni. Propunerea este inițiată de „partidul verzilor” domnului Cernea și se referă, cum e și de așteptat, la tragedia ecologică pe care o reprezintă exploatarea minieră de acolo. Eu nu sunt unul dintre cei asupra căruia domnul Cernea să fi făcut o impresie grozavă în ultima campanie prezidențială, poate și pentru că nu am înțeles prea bine cum e posibil ca să te prezinți la BEC cu 200 de mii de semnături de adeziune și să iei în alegeri de 3 ori mai puține voturi (miroase cel puțin a șmecherie, dacă nu cumva de-a dreptul a infracțiune). Poate pentru că în mintea mea simplă funcția de președinte al României este un lucru foarte serios, nu un prilej de a ieși din anonimat (spun asta deși în calitate de adept al republicii parlamentare absolute [până ce se va institui monarhia constituţională] nu văd necesitatea funcției prezidențiale. Dar dacă tot există, ea trebuie respectată și de către populație, și de cei ce aspiră la ea, și de cei ce o dețin deja). Oricum, indiferent de impresia mea despre domnul Cernea, m-am bucurat să văd această inițiativă și am semnat pentru ea. Cu un amendament, totuși.
Amendamentul se referea chiar la „substanța” petiției respective. Încă de când a apărut această problemă a Roșiei Montane, accentul s-a pus exclusiv pe catastrofa ecologică pe care exploatarea acestor zăcăminte ar produce-o. Mai întâi s-a spus că ar deranja situri istorice. Apoi că ar deranja lăcașuri de veci ale unor comunități. Apoi s-a trecut la o adevărată cruciadă împotriva exploatării cu cianuri. S-au făcut tabere, s-a protestat, s-au luat inițiative în spațiul public virtual. Consider că toate aceste atitudini au fost corecte, raportat la obiectul protestului. În tot acest timp însă nu s-a spus mai nimic despre problema de fond: statul român renunță la această cantitate impresionantă de aur și argint și o pune la dispoziția „antreprenorului” canadian, primind în schimbul acestui „contract” o sumă infimă raportată la valoarea aurului și argintului exploatate de acolo. Cu alte cuvinte, canadienii respectivi vin și scot aurul de aici ducându-l în țara lor, iar nouă ne dau praful de pe tobă. De ce nu putea rămâne aurul în Banca Națională a României? De ce nu îl puteau exploata minerii români care oricum mor de foame prin Valea Jiului? Chiar și așa, dacă există o șansă ca această exploatare oneroasă să fie oprită pe motive ecologice, ea merită fără îndoială încercată. Problema e ca nu cumva toate aceste demersuri să fie folosite pentru manipulare și pentru a închide gura protestatarilor. Cum?

Compania Gold Corporation a susținut mereu demersul său prin campanii de presă care mai de care mai nerușinată. Cine nu își amintește de campania aceea sufocantă în care doi-trei bătrâni din Apuseni erau puși să vorbească de cât de fericiți sunt ei că le face case și le dă de lucru Gold Corporation. Apoi a urmat campania deșănțată cu Gold Corporation care eradichează sărăcia în Apuseni. Actualmente e încă în desfășurare o campanie în care tot felul de bucătărese, șomeri, cocalari și pițipoance juisează vorbind despre ce minuni ar face ei dacă ar avea 4 miliarde de euro (mi se pare) pe care îi dă RMGC. Toate aceste campanii sunt menite să introducă în mintea românilor ideea că de fapt li se face un bine... furându-li-se aurul. În aceste condiții ale războiului imagologic, punerea accentului pe partea ecologică, fără nici un efort de a sublinia jaful colosal pe care îl reprezintă de fapt afacerea prin devalizarea unor cantități mari de metale prețioase, este o mană cerească pentru RMGC (Rosia Montana Goldon Corporation). De ce? Pentru că acum susțin acest demers ei înșiși (în mod tacit), pentru a deturna de la esența problemei, iar când le va conveni, vor veni și vor demonstra că toate problemele referitoare la mediu au fost rezolvate. Dacă au fost rezolvate, deci au binecuvântarea să se apuce de furat. Nu? Ce vor mai spune atunci protestatarii? RMGC le va spune că sunt cârcotași și că au făcut tot ceea ce li s-a cerut. Deci care mai e problema?
Chestiunea se pune și la alt mod: oare autoritățile statului nu au putut găsi resursele pentru a exploata ecologic ele, în folosul poporului român, acest aur? Că doar nu o fi vorba de echipament extraterestru. Avem ingineri, avem mineri, avem tot ce ne trebuie, de ce nu exploatăm noi aceste zăcăminte? Să zicem că suntem complet imbecili și nu suntem în stare de asta. De ce nu îi angajăm pe cei de la RMGC să exploateze aurul și să îl pună în tezaurul României, fiind plătiți strict pentru exploatare? Nu așa ar face orice țară din lume? Își imaginează cineva că dacă SUA, Rusia, Franța, Anglia, Germania, Italia, Turcia sau altă țară mare din lume ar descoperi un asemenea zăcământ, ar alerga să îl vândă cât mai repede? Sau ar militariza imediat zona, ar impune un secret militar total și ar exploata în pace și liniște, discret, zăcământul în folosul propriei națiuni, întârindu-și astfel moneda națională, al cărei coeficient, știe oricine a terminat clasa a VI-a, se calculează în funcție de cantitatea de aur a băncii naționale respective? România însă a ales calea țărilor africane. Mali, Ghana, Burundi, Uganda, Africa de Sud sunt țări în care americanii sau europenii au exploatat zăcăminte uriașe de aur, argint, platină, cupru, uraniu, diamante și multe altele. Popoarele respective nu au primit nimic în schimb, toate aceste bogății fiind duse în băncile occidentale. Din acest motiv, România ar fi trebuit să adere la Uniunea Statelor Africane, nu la cea europeană.
Acum câteva luni, când se vântura spectrul jefuirii patriei de către moguli, cel care cerșea voturile atunci a promis că va apăra integritatea și bogăția, că „nu ne vindem țara” etc. Când s-a format guvernul care s-a format, „afacerea” Roșia Montana a fost trecută în programul de guvernare. Ai zice că cineva a înțeles cu adevărat importanța problemei. Da’ de unde! „Ministrul” Videanu a propus o afacere din care statul nu câștigă decât 19%, în timp ce RMGC câștigă 81%. Imaginați-vă să sunteți primul-ministru al unei țări civilizate și citiți despre această afacere. Ce părere v-ați face? Eu cred că mai întâi ați crede că cei ce conduc România sunt fie imbecili, fie trădători, dacă au făcut așa afacere rușinoasă. Apoi v-ați da seama că România e o țară în care poți face orice. Poate v-ați zice în sine: De ce să nu încerc și eu, dacă merge?
Circulă pe net un film extraordinar (pe care îl puteți viziona în această pagină, mai sus), numit în limba spaniolă El Gran Saqueo (Marele Jaf), referitor la jefuirea de către FMI a Argentinei (Cei ce vor să vadă filmul cu subtitrare în limba română, pot accesa siteul lui Victor Ciutacu, unde îl găsesc tradus.) Filmul respectiv prezintă distrugerea unei țări de către FMI cu concursul guvernului local. Ceea ce șochează este că dacă ar fi direct în limba română, nu ne-am da seama că se vorbește despre altă țară. România și Argentina au fost distruse exact după același model: de la vânzarea pe nimic a marilor întreprinderi, la îmbogățiții locali peste noapte și până la elicopterul de pe clădirea președinției, cu care a plecat pe... 21 decembrie (șocant, nu?) lăsând o țară în ruină, totul este similar. Mai puțin, poate, atitudinea cetățenilor. Văzând acest film și știind ce s-a întâmplat timp de 20 de ani în această țară, ne dăm seama că aurul românesc nu are nici o șansă să ne facă și nouă, locuitorilor acestei țări, viața mai frumoasă.
Aurul de la Roșia Montană a fost pretextul războaielor de jaf și cucerire din 101-102, 105-106 d.Hr., numite de către unii visători războaie etnogenetice (suntem singurul popor din lume care ne glorificăm jefuitorii). Cu acest aur și-a salvat Traian imperiul. Același aur, furat de imperialii habsburgi,în timp ce românii mâncau coajă de copac pentru a supraviețui, strălucește în palatele vieneze și este admirat de toți turiștii din lume. Poate că ar trebui să ne mulțumim că de data aceasta ni se fură fără a pierde un război în prealabil. Dar oare așa să fie? Oare nu am pierdut demult războiul economic, războiul mediatic, războiul informațional la toate nivelurile? Oare nu suntem noi cei cărora ni se cuvine celebrul Vae victis!

Sub scut? Pe scut

Așa-zisa revoluție portocalie din Ucraina s-a încheiat. Iulia Timoșenko a pierdut alegerile prezidențiale la o diferență, estimată de pravda.ru, de 5% față de câștigător, prorusul Ianukovici. Ucrainenii au demonstrat că până la urmă au fost „de 5% de ori” mai deștepți decât românii, care l-au votat pe ultimul mohican portocaliu, speriați desigur de comuniști, de hitleriști, de moguli, de mongoli și de alte gângănii care circulă libere prin mințile lor.

Toate încercările lui Timoșenko de a-i minți pe ucraineni au rămas fără ecou. Le-a promis că va mai trage o revuluție dacă i se fură alegerile (vi se pare cunoscut?), că le dă pensii (tăind probabil „pensiile nesimțite”), că le redă Insula Șerpilor. Chiar dacă le promitea că mută granița Ucrainei pe Munții Pirinei tot nu ar fi mers. Părerea mea este ca pentru a câștiga ar fi trebuit să se mute la Dan Diaconescu în studio vreo două săptămâni, să o roage pe Roxy Manelista să îi compună un imn de campanie și să aibă grijă ca în secțiile de votare din străinătate să voteze câte doi oameni pe secundă. Atunci poate că da, ar fi continuat „reformarea statului” până ce îl reforma pe tot. În orice caz, contraperformanța lui Timoșenko ne mai dă și nouă de-un franc nădejde că nu vom ajunge să o vedem la președinție știm noi pe cine. Trăiască „falocrația”!

Presa rusă exultă. În primul rând pentru că rușii nu îi iubesc deloc pe ucraineni. În al doilea rând, pentru că rușii nu o iubesc deloc pe Timoșenko. În al treilea rând, pentru că încă o dată doctrina Andropov a KGB s-a dovedit infailibilă (îl lași pe oponent la putere să își frângă gâtul, apoi vii ca salvator al națiunii). Nu în ultimul rând, pentru că omul care a câștigat alegerile nici măcar nu vorbește corect limba ucraineană, fiind de origine rus. Pentru Moscova problema Ucrainei se apropie de o rezolvare mult mai facilă și mai pașnică decât problema gruzină. Neavând de ales, ucrainenii au votat ieri dezamăgiți pentru a schimba un naționalism brutal, completat de un infracționalism sufocant și un populism specific „revoluției portocalii”, cu un federalism care s-ar putea să îi facă să piardă cel puțin jumătate din actualul teritoriu al statului (fie direct printr-o posibilă separare, fie printr-o declarare a unui stat federativ, ceea ce înseamnă boală lungă, dar moarte sigură). Cum mafia nu se sinchisește de politică, infracționalismul s-ar putea să rămână așa cum a fost.

Nu putem să nu ne punem problema dacă anunțul halucinant al celui considerat actualmente președintele României referitor la amplasarea scutului antirachetă pe teritoriul țării noastre nu are de-a face cu deznodământul prevăzut al alegerilor din Ucraina. Presa rusă prezintă în tușe foarte groase înfrângerea căcăniilor ucraineni drept o victorie contra „marionetelor Occidentului”. Este posibil ca americanii să fi luat, prin scutul antirachetă, câteva măsuri de precauție. Worst case scenario, Ucraina se sparge în bucăți și Rusia ajunge cu câteva sute de kilometri mai aproape de teritoriul NATO. E un motiv suficient pentru a dori să îl corupi pe cel mai corupt politician din Europa și să îi ceri să facă ceea ce nimeni altcineva pe continent nu ar fi făcut: să facă din țara sa ținta rachetelor intercontinentale rusești. Aceeași presă moscovită vorbește cu unele accente isterice despre faptul că americanii ar pregăti un atac în viitor asupra Rusiei, publicând în același timp „viziuni” și „analize” ale unora care văd o dispariție a Statelor Unite și o rupere a lor în nu mai puțin de șase state. Cu alte cuvinte, spectrul diviziunii și al sfâșierii în bucăți este prezent de ambele părți ale baricadei. Iar pe asigurările lui Băsescu că armele nu sunt contra lor rușii nu dau doi bani (oare câți bani o să dăm noi pe gazul rusesc pentru aventura asta? Am auzit pe la tv că deja s-au închis conductele).

Avea președintele României, chiar și în cazul în care ar fi fost unul legitim, dreptul să permită ca țara să devină prima linie de apărare în fața unui astfel de virtual inamic? Categoric, nu. Rusia nu ne-a făcut până una alta vreo declarație de război și înțelept era să ne vedem de treabă și să nu ne băgăm unde nu ne fierbe oala. Odată ce acordul CSAT a fost dat, iar Băsescu l-a și trâmbițat public, arătați-mi și mie parlamentarul care va vota împotriva lui, riscând să fie catalogat de către infernala mașinărie media ca fiind „antinato”, „antiue”, „antiamerican”, „prorus”, „comunist”, „bolșevic”, „nostalgic”, „revizionist” și alte de astea. Polonia și Cehia i-au dat cu flit lui Bush, fără a deveni antiamericane, când au auzit că de fapt sistemul nici măcar nu funcționează cum trebuie și că ar fi bani aruncați pe fereastră și și-ar face un dușman periculos de pomană (cu atât mai mult cu cât rușii au deja generația tehnologică cu care să penetreze acest scut). Noi însă nu suntem nici polonezi, nici cehi. Din păcate.

Ne place sau nu, ilustrul președinte ne-a băgat într-un joc în care am nimerit ca musca în lapte. Este jocul de putere dintre marile țări ale lumii. Despre acest joc, nici Băsescu, nici fripturiștii pe care îi ține el prin preajmă nu au nici cea mai mică idee.

Să ne imaginăm că Rusia ne va trece pe lista dușmanilor săi. Credeți cu adevărat că Putin va accepta ca rachetele rusești să fie îndreptate împotriva României? Eu cred că nu. Părerea mea este că va alege o cale mult mai economicoasă și mai civilizată până la urmă pentru a pedepsi România: îl va sprijini pe Băsescu pentru un al treilea mandat. Efectul va fi egal cu al bombardamentului nuclear și se vor face și economii pe criza asta mondială. Rachetele intercontinentale nu cresc în copaci!

Pilda judecătorului nedrept

Şi le spunea o pildă cum trebuie să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea zicând: Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina.
Şi era, în cetatea aceea, o văduvă, care venea la el, zicând: Fă-mi dreptate faţă de potrivnicul meu.
Şi un timp n-a voit, dar după acestea a zis întru sine: Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, totuşi, fiindcă văduva aceasta îmi face supărare, îi voi face dreptate, ca să nu vină mereu să mă supere.
Şi a zis Domnul: Auziţi ce spune judecătorul cel nedrept?
Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate aleşilor Săi care strigă către El ziua şi noaptea şi pentru care El rabdă îndelung? (Lc. 18,1-7)

Mai e ceva de spus?

Poate doar că Iisus se exprimă într-o manieră extrem de incorectă politic. Ceea ce El numește „de Dumnezeu nu se temea și de oameni nu se rușina” în limbajul juridic corect politic se numește inamovibilitate și responsabilitate în fața propriei conștiințe. Eh, parcă altfel sună!

Și mai e ceva ce se merită spus. Dacă femeia nedreptățită ar fi trăit în epoca noastră, ar fi știut că adevărul juridic nu este același cu adevărul real (principiu talmudo-iezuito-masonic pe care se întemeiază toată „justiția” din zilele noastre) și nu l-ar fi deranjat pe domnul judecător, care este o persoană însemnată, o figură publică, nu e fitecine, să îl deranjeze orice meltean (sau melteancă).

Oricum, judecătorul nedrept din pilda Mântuitorului trebuie apreciat că a făcut dreptate, măcar și din... comoditate. Cred că ar putea fi un adevărat model pentru mulți confrați de-ai săi din zilele noastre. Dar dacă făcând dreptate într-un târziu este numit totuși de către Judecătorul Hristos „nedrept”, oare cum îi numește El pe cei care, confundând justiția cu procedura, sancționează și dau valoare de lege diferitelor infracțiuni pe care ar trebui să le demaște și să le condamne? Ce pot aștepta de la Judecata lui Dumnezeu, unde vor fi judecați după un singur criteriu: în ce măsură și-au exercitat rolul de adevărați preoți și împreună-păzitori cu Pronia cerească ai ordinii morale în lume (pentru că acesta este rolul metafizic al judecătorului în lume, nu de funcționar al statului)?

Pentru mulții români care au fost umiliți pe banii lor de un sistem care, dacă ar dispărea, nimeni nu și-ar da seama (în afară poate de cei de la Ministerul de Finanțe), această pericopă evanghelică lasă o urmă de speranță: „Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Săi?”.