Debutam, exact în urmă cu un an în spațiul virtual, încercând să îmi exersez capacitatea de a mă exprima și prin scris. Scrisul pe site a devenit imediat o ocupație foarte plăcută și utilă și, în ciuda faptului că pe la blogul meu trec doi sau trei cititori pe zi, ideea de a renunța nici nu se pune în discuție (la urma urmei eu nu scriu pentru a deveni celebru, pentru că nu am absolut nici o astfel de ambiție. Scriu pentru a mă elibera, pentru a putea privi din afară gânduri și trăiri ale mele și a le analiza oarecum „obiectiv” și voi scrie chiar dacă voi avea conștiința că nu mă va citi nimeni niciodată).
Primul articol publicat de mine pe un blog a fost cel de mai jos. Deși e scris stângaci, cu oarecare doză de patetism, problema pusă în discuție mi se pare foarte importantă, mai ales că între timp nu s-a petrecut nimic în această țară care să mă facă să cred că întrebările mele nu mai au rost.
L'enfer c'est les autres?
Oare de ce ne urâm, noi românii, cu atâta patimă? Este natural ca democrația să dilueze cumva coeziunea de rasă, de cultură, de religie. Dar noi ne urâm unii pe alții cu o patimă oarbă. Uitați-vă la numărul de divorțuri. E imens. Ne urâm și când ne iubim. Uitați-vă la conducerea politică. Nu au fost în stare timp de 20 de ani să conviețuiască fără a se război pe față. Pentru că s-au urât. Uitați-vă la emisiunile tv. Fluvii de ură și dispreț. Oricine încearcă să închege un dialog sfârșește prin a fi martorul unui linșaj în direct. Priviți la cei ce ar trebui să se deosebească de „necredincioși” prin aceea că „veți avea iubire unii față de alții” (Ioan 17,35). În toate țările există confesiuni și chiar religii diferite. Membrii confesiunilor noastre religioase se urăsc din tot sufletul unii pe alții, în timp ce se roagă fervent Dumnezeului iubirii.
De ce ne urâm totuși atât de mult? De ce cu atâta patimă? Priviți la chipurile românilor pe stradă. Crispate, disprețuitoare, te evaluează în funcție de „țoalele” de pe tine și îți acordă statutul de om după contul bancar pe care acestea îl sugerează. Sau nu. Și când discuți cu cei mai elevați dintre români, vezi sub make up-ul de bună creștere și „civilitate” un potențial insațiabil de dispreț și ură sinceră. Despre lecturarea forumurilor de pe internet, care sunt fluvii de ură și dispreț, ce să mai zicem?
Să fie oare lipsa cumplită de educație? Probabil, dar nu e singurul motiv. Să fie lipsa de credință în Dumnezeu? Cu siguranță. Să fie superficialitatea cu care românii tratează religia creștin-ortodoxă, motiv pentru care nu au nici o cunoștință despre excepționala teologiei persoanei care nu permite disprețul și ura? Mai mult ca sigur. Să fie barbaria „democrației originale” care a creat un stat anomic, în care justiția e inexistentă? Se poate. Să fie impostura care domnește la toate nivelurile și care creează frustrări și reacții violente? Desigur. Să fie ura de sine, datorată propriei lașități, compromisurilor pe care le facem, vieții fără orizont, care ne fac să ne proiectăm ura asupra celorlalți? Mai știi?
Indiferent care sunt motivele, îngrijorător este că această ură generală, acest bellum omnium contra omnes dă semne ale unui început de involuție ca specie. Nu știm dacă unii dintre noi ne vom reîntoarce în arbori luxurianți (cim mint materialiștii care îl iau ca martor pe Darwin), dar cu siguranță ne vom pierde ceea ce ne face oameni, chipul (ca să nu mai vorbim de asemănarea cu Dumnezeu).
Orice seminarist află în primii ani de școală că iadul este un loc unde fiecare îi urăște pe toți ceilalți. Mai avem un pic și în această țară o să începem să spunem, aidoma lui Sartre: L'enfer c'est l'existence de l'autre (roumain ?!).
Mai putem ieși cumva din acest tărâm al disperarii existențialiste? (În afară de ieșirea prin granița dinspre Ungaria?)
Primul articol publicat de mine pe un blog a fost cel de mai jos. Deși e scris stângaci, cu oarecare doză de patetism, problema pusă în discuție mi se pare foarte importantă, mai ales că între timp nu s-a petrecut nimic în această țară care să mă facă să cred că întrebările mele nu mai au rost.
L'enfer c'est les autres?
Oare de ce ne urâm, noi românii, cu atâta patimă? Este natural ca democrația să dilueze cumva coeziunea de rasă, de cultură, de religie. Dar noi ne urâm unii pe alții cu o patimă oarbă. Uitați-vă la numărul de divorțuri. E imens. Ne urâm și când ne iubim. Uitați-vă la conducerea politică. Nu au fost în stare timp de 20 de ani să conviețuiască fără a se război pe față. Pentru că s-au urât. Uitați-vă la emisiunile tv. Fluvii de ură și dispreț. Oricine încearcă să închege un dialog sfârșește prin a fi martorul unui linșaj în direct. Priviți la cei ce ar trebui să se deosebească de „necredincioși” prin aceea că „veți avea iubire unii față de alții” (Ioan 17,35). În toate țările există confesiuni și chiar religii diferite. Membrii confesiunilor noastre religioase se urăsc din tot sufletul unii pe alții, în timp ce se roagă fervent Dumnezeului iubirii.
De ce ne urâm totuși atât de mult? De ce cu atâta patimă? Priviți la chipurile românilor pe stradă. Crispate, disprețuitoare, te evaluează în funcție de „țoalele” de pe tine și îți acordă statutul de om după contul bancar pe care acestea îl sugerează. Sau nu. Și când discuți cu cei mai elevați dintre români, vezi sub make up-ul de bună creștere și „civilitate” un potențial insațiabil de dispreț și ură sinceră. Despre lecturarea forumurilor de pe internet, care sunt fluvii de ură și dispreț, ce să mai zicem?
Să fie oare lipsa cumplită de educație? Probabil, dar nu e singurul motiv. Să fie lipsa de credință în Dumnezeu? Cu siguranță. Să fie superficialitatea cu care românii tratează religia creștin-ortodoxă, motiv pentru care nu au nici o cunoștință despre excepționala teologiei persoanei care nu permite disprețul și ura? Mai mult ca sigur. Să fie barbaria „democrației originale” care a creat un stat anomic, în care justiția e inexistentă? Se poate. Să fie impostura care domnește la toate nivelurile și care creează frustrări și reacții violente? Desigur. Să fie ura de sine, datorată propriei lașități, compromisurilor pe care le facem, vieții fără orizont, care ne fac să ne proiectăm ura asupra celorlalți? Mai știi?
Indiferent care sunt motivele, îngrijorător este că această ură generală, acest bellum omnium contra omnes dă semne ale unui început de involuție ca specie. Nu știm dacă unii dintre noi ne vom reîntoarce în arbori luxurianți (cim mint materialiștii care îl iau ca martor pe Darwin), dar cu siguranță ne vom pierde ceea ce ne face oameni, chipul (ca să nu mai vorbim de asemănarea cu Dumnezeu).
Orice seminarist află în primii ani de școală că iadul este un loc unde fiecare îi urăște pe toți ceilalți. Mai avem un pic și în această țară o să începem să spunem, aidoma lui Sartre: L'enfer c'est l'existence de l'autre (roumain ?!).
Mai putem ieși cumva din acest tărâm al disperarii existențialiste? (În afară de ieșirea prin granița dinspre Ungaria?)
am vrut sa comentez la http://www.antiprostitutie.ro/2010/01/30/%E2%80%9Ecea-mai-veche-meserie-din-lume%E2%80%9D/dar nu pot si blogul nici nu are un contact address. nu stiu cine scrie blogul acela, poate dvs, si ma mananca pe limba sa comentez:
RăspundețiȘtergeredeci.
sunt de acord cu unele probleme puse de legalizarea prostitutiei, si da, cred ca indirect prostitutia e un atac la siguranta familiei. dar indirect, pentru ca lucrurile, dupa cum le vad eu, sunt cam invers - nu prostitutia este cea care atenteaza de fapt, ci nevoia omului de a folosi serviciile acestea, aceasta nevoie e de fapt problema. cred ca de fapt familia, adica obligatia mamiferului-om de a trai o viata intreaga alaturi de o alta persoana, de sex opus, cu care sa isi creasca copiii, e un fenomen social destul de nefericit. nu mi se pare deloc natural. vad numai familii nefericite, oameni care traiesc impreuna doar din obligatia de a-si creste copiii, si pentru ca societatea zice ca asa trebuie si asa e normal. bine, daca societatea zice, atunci asa sa fie considerat normal, aleluia, dar nu e natural. mamiferul-om are alte nevoi, si familia e de fapt o constructie artificiala, care e adevarat ca ajuta la perpetuarea speciei, si in sensul asta are un merit deosebit, dar nu ajuta deloc la fericirea omului, si in sensul asta(lalt) e un esec lamentabil.
pe scurt, cred ca prostitutia ar trebui sa fie legalizata, la fel ca si marijuana de ex, pt ca trebuie sa fie dat drept omului sa aleaga. faptul ca mie mi se incalca, prin lege, acest drept, e un abuz si o jignire. nu sunt deloc de acord, bineinteles, cu traficul de carne vie, ei, asta e normal sa fie ilegal si combatut. cred ca oamenii, in mod normal si ideal de ambele sexe, care aleg calea prostitutiei, trebuie sa fie majori si sa aleaga nesiliti de nimeni si in mod perfect constient aceasta meserie, si sa poata sa o schimbe oricand, ca orice alt job. faptul ca subiectul e considerat tabu si ne ascundem dupa degetel in privinta lui mi se pare o prostie copilareasca din partea oamenilor. nu, nu cred ca ar trebui sa fie tabu, dupa cum sexul nu ar trebui sa fie un subiect tabu. e nu numai o prostie, ci si o insulta adusa inteligentei umane si a sensibilului uman. sa ne negam nevoile sexuale si sa ne limitam voit la traiul strict in cuplu, atata vreme cat natura umana zice si cere altfel, e o auto-mutilare prosteasca si o aplicare orbeasca si, din nou, a patra oara zic, prosteasca, a unor concepte sociale antedeluviene.
da, imi dau seama ca parerile mele sunt socante pentru mintile conservatoare care stiu "foarte bine" ce inseamna normalitatea. din fericire, omenirea evolueaza si ceea ce azi e considerat inacceptabil si ridicol, maine e foarte posibil sa fie acceptat. imi doresc o lume mai libera si mai lipsita de prejudecati, si mai desprinsa de o morala crestina antedeluviana, pozitiva ea de felul ei, dar incompleta si desueta - nu se mai aplica atat de bine mersului societatii in mileniul asta.
gata.
Extrem de intersante articolele tale. Continua sa scrii ca scrii bine.
RăspundețiȘtergere