luni, 25 ianuarie 2010

„Adevărații”

Mărturisesc că mi-a plăcut întotdeauna de Cristi Tabără de la ProTv. Nu pentru că e teolog „de-al meu”, ci pentru că e un jurnalist cu capacitatea de a fi obiectiv, de a asculta și cealaltă parte. În fauna din presa română, el trece, fără doar și poate, ca unul care are curajul să fie vertical și să pună în discuție probleme spinoase. Îl mai apreciez și pentru curăția minții, pentru buna cuviință cu care abordează temele sale și, cred, toate aspectele vieții. Înțelegerea și tratarea cuviincioasă a lumii reprezintă o înțelepciune pe care numai studii serioase și luate în serios de teologie și o relație sănătoasă cu Dumnezeu ți le pot aduce (cred că acest principiu teologic al înțelegerii cuviincioase și nepătimașe a lumii, elaborat până în ultimul detaliu de marele teolog creștin Simeon Noul Teolog, este singurul viabil în raporturile cu întregul univers).
Cu toate acestea, mi s-a urcat sângele la cap când l-am auzit odată pe Cristi Tabără zicând ceva de genul: „...Vă invit să vedeți români adevărați...”. Hooopa! Hai să vedem români „adevărați”! Mă uit. Niște țărăncuțe cu ie, cu batic, cu fotă, cu bondă, cu opinci... Niște țărani cu șube, cu opinci, cu cușme... Așa e! Într-adevăr, români adevărați. Nimic de zis. Dar noi aștia, care nu avem fotă, nici opinci, nici nojițe, ce suntem noi? Nu suntem români? Sau nu suntem „adevărați”?

Zilnic, vezi, citești sau auzi reclame care te invită să cunoști „adevărați” și „adevărate”. Vezi pe la tv sau prin reviste femei „adevărate”, frumoase, dar mintea îți izvodește următoarea întrebare: „Dacă acestea sunt femei «adevărate», alea care poartă haine pe ele ce fel de femei sunt? Or fi false?”.
În urmă cu ceva vreme s-a desfășurat, pe marea arenă de la OTV (televiziunea poporului, unde lucrează, ca realizator, însuși președintele României, care prezintă, în paralel cu Pavel Coruț, învățături tainice, ezoterice și mai ales morale, foarte folositoare sufletului), bătălia (numită pe youtube „epică”) dintre diva intergalactică Magda Ciumac și mai putin cunoscutul challanger Luis Lazarus (care nu a scăpat prilejul de a se face de cacao, coborând ca un adevărat Hyperion din înălțimile sale la „cătălina”, pentru a o lua de moațe și a mătura cu ea prin bătătură). La un moment dat, madam Ciumac îi spune lui Lazarus: „Ți-e ciudă, Lazarus, că nu fură femeile pentru tine? Dacă ai fi un bărbat adevărat, ar fura și pentru tine femeile”. Lazarus a fost prins... la furat, ca să zic așa, de remarca asta. Și eu la fel. Mi-am amintit că nici pentru mine nu au furat femeile niciodată. Înseamnă că, de fapt, nici eu nu sunt un bărbat „adevărat”.

Te duci în lumea puștilor cărora abia le cade cașul de la gură și observi că, și acolo, ca să fii „adevărat”, trebuie să îndeplinești anumite condiții: trebuie să fii cât se poate de ciudat, să vorbești o limbă română inspirată din engleza de baltă, să ai creierul odihnit, sau cel puțin plin cu tot felul de cultural junk, și așa mai departe. Când vorbești cu un puști „adevărat” (sau true, cum i se mai zice), dacă nu înțelegi nimic din păsăreasca lui, nu trebuie să disperi. Tot ce trebuie să faci este să îi găsești soap-ul sau desenul animat din care și-a luat forma mentis, și gata, ai cheia spre marele mister.

Cum poți să devii „adevărat” în România europeană a anului 2010? Ai fost la furat în Germania sau în Italia în anii ’90, după care, reîntors în patrie cu Mertzan și cu parale? Ești un „adevărat”! Dacă ai făcut asta când trebuia, probabil acum ești mare patron, membru în vreun partid politic, poate și într-o lojă masonică, dacă ești invitat, și imediat devii stâlp al societății. Justiția română îți susură mămoasă la ureche: NUP, NUP, NUP... Și așa, mângâiat părintește pe creștet de justiție și împăcat cu cele sfinte (obligatoriu ți-ai cumpărat un cavou penthouse, cu mezanin și cu piscină, pentru că și după moarte, un „adevărat” ca tine nu va putrezi ca ceilalți și, atunci, trebuie să îți asiguri confortul necesar unei întregi eternități) ți se umple sufletul când auzi vorbindu-se despre tine: „E «adevărat» tipu’!”.

Nu ai apucat vremurile romantice ale acumulării de capital (preluat în cel mai leninist-capitalist mod de la cetățenii germani care oricum aveau un excedent)? Nu trebuie să-ți pară rău! Nici să te apuci de furat în Italia. Dar ce, la noi nu se poate fura? Furi aici. Faci afaceri cu statul. După care, urmezi același cursus honorum. Devii, astfel, „adevărat”, cu șanse mari ca la 80 de ani să întâlnești un suflet feciorelnic care să te iubească sincer și dezinteresat. Și, după ce mori, dacă ai avut grijă în timpul ilustrei și „adevăratei” tale vieți să îți plătești un număr suficient de articole în tabloidele care spală morții, ai asigurat un loc în istorie.
Ești un politician cu „experiență”, care nu dai doi bani pe alegătorii tăi (sau pe țara în care locuiești și care te ține în mod parazitar în spinare) și o ții dintr-un chiolhan într-altul, după care ieși cu o față întristată și falsă și vorbești poporului de „criză”, de măsuri de „austeritate”? Poporul te va iubi și te va considera „adevărat(ă)” și te va vota încă un secol după ce tu ți-ai ocupat binemeritatul loc în penthouse-ul de care te-ai îngrijit din timp.
Vrei să fii „cu adevărat adevărat”? Nimic mai simplu. Te poți face vedetă tv. Cititor bâlbâit de prompter sau realizator de talk-show-uri lacrimogene, îți încasezi 50.000 de euro pe lună din banii „scutiți” de impozite ai patronului, pentru a plânge pe umărul pensionarilor, săracilor, muncitorilor, în genere al celor „neadevărați”, după care, în weekend, deprimat de atâta nedreptate, dai o fugă până în Copacabana, să te refaci și să-ti reîncarci bateriile pentru încă o repriză de luptă cu răutatea cotidiană. Sau te faci „vedetă”, „star”, „divă”, te lași în fundul gol, vorbești în limba engleză cu cuvinte românești, ești superficial, scoțând totuși replici monumentale pentru ăia de la „Cronica cârcotașilor”, care îți și asigură PR-ul.

Buuuun. Trăim într-o țară plină de „adevărați”. Dar cum rămâne cu noi, „banalii”, „falșii”, „neînvingătorii” sau de-a dreptul „ratații”, „amărăștenii” sau cum zicea un clasic în viață... Nu, fără clasici în viață. Deci cum rămâne cu noi, cei care nu suntem „adevărați”, „învingători”, „cool”, „trendy” sau „true”? Ce suntem noi atunci? Ne este nouă permis să ne ducem și noi viețile noastre de larve la umbra marilor goruni „adevărați”, răsăriți cu miile din glia patriei, după revoluție?
Pentru că eu tare aș vrea să rămân ceea ce sunt: nu vreau să fiu „adevărat”. Vreau sa duc o viață în care să fiu, pe cât se poate, onest, corect, priceput în ce fac, credincios. Am eu dreptul, oare, să fac umbră pământului de pomană, ducând o existență „neadevărată”, banală?

Un comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Cateva consideratii cu privire la motivele pentru care consider ca lupta antiecumenista se afla intr-un impas de moment

Ii respect pe toti cei ce scriu cu buna credinta pe pagina mea de facebook , chiar si pe cei ce scriu impotriva mea, imi pare rau ca lu...