Un an de bloggerit

Debutam, exact în urmă cu un an în spațiul virtual, încercând să îmi exersez capacitatea de a mă exprima și prin scris. Scrisul pe site a devenit imediat o ocupație foarte plăcută și utilă și, în ciuda faptului că pe la blogul meu trec doi sau trei cititori pe zi, ideea de a renunța nici nu se pune în discuție (la urma urmei eu nu scriu pentru a deveni celebru, pentru că nu am absolut nici o astfel de ambiție. Scriu pentru a mă elibera, pentru a putea privi din afară gânduri și trăiri ale mele și a le analiza oarecum „obiectiv” și voi scrie chiar dacă voi avea conștiința că nu mă va citi nimeni niciodată).
Primul articol publicat de mine pe un blog a fost cel de mai jos. Deși e scris stângaci, cu oarecare doză de patetism, problema pusă în discuție mi se pare foarte importantă, mai ales că între timp nu s-a petrecut nimic în această țară care să mă facă să cred că întrebările mele nu mai au rost.


L'enfer c'est les autres?

Oare de ce ne urâm, noi românii, cu atâta patimă? Este natural ca democrația să dilueze cumva coeziunea de rasă, de cultură, de religie. Dar noi ne urâm unii pe alții cu o patimă oarbă. Uitați-vă la numărul de divorțuri. E imens. Ne urâm și când ne iubim. Uitați-vă la conducerea politică. Nu au fost în stare timp de 20 de ani să conviețuiască fără a se război pe față. Pentru că s-au urât. Uitați-vă la emisiunile tv. Fluvii de ură și dispreț. Oricine încearcă să închege un dialog sfârșește prin a fi martorul unui linșaj în direct. Priviți la cei ce ar trebui să se deosebească de „necredincioși” prin aceea că „veți avea iubire unii față de alții” (Ioan 17,35). În toate țările există confesiuni și chiar religii diferite. Membrii confesiunilor noastre religioase se urăsc din tot sufletul unii pe alții, în timp ce se roagă fervent Dumnezeului iubirii.
De ce ne urâm totuși atât de mult? De ce cu atâta patimă? Priviți la chipurile românilor pe stradă. Crispate, disprețuitoare, te evaluează în funcție de „țoalele” de pe tine și îți acordă statutul de om după contul bancar pe care acestea îl sugerează. Sau nu. Și când discuți cu cei mai elevați dintre români, vezi sub make up-ul de bună creștere și „civilitate” un potențial insațiabil de dispreț și ură sinceră. Despre lecturarea forumurilor de pe internet, care sunt fluvii de ură și dispreț, ce să mai zicem?
Să fie oare lipsa cumplită de educație? Probabil, dar nu e singurul motiv. Să fie lipsa de credință în Dumnezeu? Cu siguranță. Să fie superficialitatea cu care românii tratează religia creștin-ortodoxă, motiv pentru care nu au nici o cunoștință despre excepționala teologiei persoanei care nu permite disprețul și ura? Mai mult ca sigur. Să fie barbaria „democrației originale” care a creat un stat anomic, în care justiția e inexistentă? Se poate. Să fie impostura care domnește la toate nivelurile și care creează frustrări și reacții violente? Desigur. Să fie ura de sine, datorată propriei lașități, compromisurilor pe care le facem, vieții fără orizont, care ne fac să ne proiectăm ura asupra celorlalți? Mai știi?
Indiferent care sunt motivele, îngrijorător este că această ură generală, acest bellum omnium contra omnes dă semne ale unui început de involuție ca specie. Nu știm dacă unii dintre noi ne vom reîntoarce în arbori luxurianți (cim mint materialiștii care îl iau ca martor pe Darwin), dar cu siguranță ne vom pierde ceea ce ne face oameni, chipul (ca să nu mai vorbim de asemănarea cu Dumnezeu).
Orice seminarist află în primii ani de școală că iadul este un loc unde fiecare îi urăște pe toți ceilalți. Mai avem un pic și în această țară o să începem să spunem, aidoma lui Sartre: L'enfer c'est l'existence de l'autre (roumain ?!).
Mai putem ieși cumva din acest tărâm al disperarii existențialiste? (În afară de ieșirea prin granița dinspre Ungaria?)

„Adevărații”

Mărturisesc că mi-a plăcut întotdeauna de Cristi Tabără de la ProTv. Nu pentru că e teolog „de-al meu”, ci pentru că e un jurnalist cu capacitatea de a fi obiectiv, de a asculta și cealaltă parte. În fauna din presa română, el trece, fără doar și poate, ca unul care are curajul să fie vertical și să pună în discuție probleme spinoase. Îl mai apreciez și pentru curăția minții, pentru buna cuviință cu care abordează temele sale și, cred, toate aspectele vieții. Înțelegerea și tratarea cuviincioasă a lumii reprezintă o înțelepciune pe care numai studii serioase și luate în serios de teologie și o relație sănătoasă cu Dumnezeu ți le pot aduce (cred că acest principiu teologic al înțelegerii cuviincioase și nepătimașe a lumii, elaborat până în ultimul detaliu de marele teolog creștin Simeon Noul Teolog, este singurul viabil în raporturile cu întregul univers).
Cu toate acestea, mi s-a urcat sângele la cap când l-am auzit odată pe Cristi Tabără zicând ceva de genul: „...Vă invit să vedeți români adevărați...”. Hooopa! Hai să vedem români „adevărați”! Mă uit. Niște țărăncuțe cu ie, cu batic, cu fotă, cu bondă, cu opinci... Niște țărani cu șube, cu opinci, cu cușme... Așa e! Într-adevăr, români adevărați. Nimic de zis. Dar noi aștia, care nu avem fotă, nici opinci, nici nojițe, ce suntem noi? Nu suntem români? Sau nu suntem „adevărați”?

Zilnic, vezi, citești sau auzi reclame care te invită să cunoști „adevărați” și „adevărate”. Vezi pe la tv sau prin reviste femei „adevărate”, frumoase, dar mintea îți izvodește următoarea întrebare: „Dacă acestea sunt femei «adevărate», alea care poartă haine pe ele ce fel de femei sunt? Or fi false?”.
În urmă cu ceva vreme s-a desfășurat, pe marea arenă de la OTV (televiziunea poporului, unde lucrează, ca realizator, însuși președintele României, care prezintă, în paralel cu Pavel Coruț, învățături tainice, ezoterice și mai ales morale, foarte folositoare sufletului), bătălia (numită pe youtube „epică”) dintre diva intergalactică Magda Ciumac și mai putin cunoscutul challanger Luis Lazarus (care nu a scăpat prilejul de a se face de cacao, coborând ca un adevărat Hyperion din înălțimile sale la „cătălina”, pentru a o lua de moațe și a mătura cu ea prin bătătură). La un moment dat, madam Ciumac îi spune lui Lazarus: „Ți-e ciudă, Lazarus, că nu fură femeile pentru tine? Dacă ai fi un bărbat adevărat, ar fura și pentru tine femeile”. Lazarus a fost prins... la furat, ca să zic așa, de remarca asta. Și eu la fel. Mi-am amintit că nici pentru mine nu au furat femeile niciodată. Înseamnă că, de fapt, nici eu nu sunt un bărbat „adevărat”.

Te duci în lumea puștilor cărora abia le cade cașul de la gură și observi că, și acolo, ca să fii „adevărat”, trebuie să îndeplinești anumite condiții: trebuie să fii cât se poate de ciudat, să vorbești o limbă română inspirată din engleza de baltă, să ai creierul odihnit, sau cel puțin plin cu tot felul de cultural junk, și așa mai departe. Când vorbești cu un puști „adevărat” (sau true, cum i se mai zice), dacă nu înțelegi nimic din păsăreasca lui, nu trebuie să disperi. Tot ce trebuie să faci este să îi găsești soap-ul sau desenul animat din care și-a luat forma mentis, și gata, ai cheia spre marele mister.

Cum poți să devii „adevărat” în România europeană a anului 2010? Ai fost la furat în Germania sau în Italia în anii ’90, după care, reîntors în patrie cu Mertzan și cu parale? Ești un „adevărat”! Dacă ai făcut asta când trebuia, probabil acum ești mare patron, membru în vreun partid politic, poate și într-o lojă masonică, dacă ești invitat, și imediat devii stâlp al societății. Justiția română îți susură mămoasă la ureche: NUP, NUP, NUP... Și așa, mângâiat părintește pe creștet de justiție și împăcat cu cele sfinte (obligatoriu ți-ai cumpărat un cavou penthouse, cu mezanin și cu piscină, pentru că și după moarte, un „adevărat” ca tine nu va putrezi ca ceilalți și, atunci, trebuie să îți asiguri confortul necesar unei întregi eternități) ți se umple sufletul când auzi vorbindu-se despre tine: „E «adevărat» tipu’!”.

Nu ai apucat vremurile romantice ale acumulării de capital (preluat în cel mai leninist-capitalist mod de la cetățenii germani care oricum aveau un excedent)? Nu trebuie să-ți pară rău! Nici să te apuci de furat în Italia. Dar ce, la noi nu se poate fura? Furi aici. Faci afaceri cu statul. După care, urmezi același cursus honorum. Devii, astfel, „adevărat”, cu șanse mari ca la 80 de ani să întâlnești un suflet feciorelnic care să te iubească sincer și dezinteresat. Și, după ce mori, dacă ai avut grijă în timpul ilustrei și „adevăratei” tale vieți să îți plătești un număr suficient de articole în tabloidele care spală morții, ai asigurat un loc în istorie.
Ești un politician cu „experiență”, care nu dai doi bani pe alegătorii tăi (sau pe țara în care locuiești și care te ține în mod parazitar în spinare) și o ții dintr-un chiolhan într-altul, după care ieși cu o față întristată și falsă și vorbești poporului de „criză”, de măsuri de „austeritate”? Poporul te va iubi și te va considera „adevărat(ă)” și te va vota încă un secol după ce tu ți-ai ocupat binemeritatul loc în penthouse-ul de care te-ai îngrijit din timp.
Vrei să fii „cu adevărat adevărat”? Nimic mai simplu. Te poți face vedetă tv. Cititor bâlbâit de prompter sau realizator de talk-show-uri lacrimogene, îți încasezi 50.000 de euro pe lună din banii „scutiți” de impozite ai patronului, pentru a plânge pe umărul pensionarilor, săracilor, muncitorilor, în genere al celor „neadevărați”, după care, în weekend, deprimat de atâta nedreptate, dai o fugă până în Copacabana, să te refaci și să-ti reîncarci bateriile pentru încă o repriză de luptă cu răutatea cotidiană. Sau te faci „vedetă”, „star”, „divă”, te lași în fundul gol, vorbești în limba engleză cu cuvinte românești, ești superficial, scoțând totuși replici monumentale pentru ăia de la „Cronica cârcotașilor”, care îți și asigură PR-ul.

Buuuun. Trăim într-o țară plină de „adevărați”. Dar cum rămâne cu noi, „banalii”, „falșii”, „neînvingătorii” sau de-a dreptul „ratații”, „amărăștenii” sau cum zicea un clasic în viață... Nu, fără clasici în viață. Deci cum rămâne cu noi, cei care nu suntem „adevărați”, „învingători”, „cool”, „trendy” sau „true”? Ce suntem noi atunci? Ne este nouă permis să ne ducem și noi viețile noastre de larve la umbra marilor goruni „adevărați”, răsăriți cu miile din glia patriei, după revoluție?
Pentru că eu tare aș vrea să rămân ceea ce sunt: nu vreau să fiu „adevărat”. Vreau sa duc o viață în care să fiu, pe cât se poate, onest, corect, priceput în ce fac, credincios. Am eu dreptul, oare, să fac umbră pământului de pomană, ducând o existență „neadevărată”, banală?

Farisei mai vechi, farisei mai noi…

„Iar fariseul stând [drept] se ruga: Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni” (Lc. 18,11).
Lucian Blaga argumentează la un moment dat că raportarea individului la comunitate de-a lungul timpului în istorie alternează între o mentalitate corporatistă, specifică mai ales epocilor vechi, și una atomistă, individualistă, caracteristică epocilor mai apropiate de cea modernă. Idealul omului cu mentalitate corporatistă era să se identifice cât mai mult cu colectivitatea și, mai ales, cu idealul acesteia. Nu e de mirare, din acest punct de vedere, că în aceste epoci existau oameni dispuși să moară atât de ușor pentru ceea ce un om modern nu ar înțelege niciodată. Epoca marilor religii, Antichitatea și, în genere, toată perioada în care omenirea a avut o concepție despre om și destin puțin (sau eronat) dezvoltată a fost dominată de mentalitatea corporatistă.
Odată cu conturarea conștiinței personale și cu stabilirea unor legi exterioare referitoare la raporturile dintre oameni și la drepturile acestora se petrece și o accentuare a unui oarecare individualism social. Omul nu se mai simte legat de ceilalți oameni și se concentrează doar asupra propriei realizări (deși, în mod paradoxal, conceptul de persoană în creștinism este obligatoriu legat de ideea de comuniune cu ceilalți, dat fiind că numai împărtășirea reciprocă a iubirii interumane face ca persoana să fie împlinită cu adevărat). Individualismul absolut, în care „celălalt” devine o piedică în calea propriei realizări sau chiar infernul (ca la Sartre), aduce cu sine și decăderea absolută ca ființă umană. Adâncirea în individualism și ruperea de comuniune implică o anumită canibalizare a celorlalți: așa se naște dorința de a fi diferit, deosebit, original, liber (exploatată și întreținută de o întreagă industrie de creare de „vedete”, „staruri”, „oameni politici”, de ce nu, „intelectuali de geniu”).

Omul aflat în necesitatea de a-și afirma propria individualitate (nu propria personalitate) simte nevoia acută „de a nu fi ca ceilalți”. Exact ca fariseul evanghelic, care mulțumea lui Dumnezeu pentru că „nu e ca ceilalți oameni”. Făcea acest lucru „stând [în picioare]”, cu „demnitate” ar zice unii, cu insolență ar zice alții, și se lăuda în fața lui Dumnezeu pentru faptul că este exact așa cum este normal ca un om să fie: nerăpitor, nedesfrânat, nebețiv, neucigaș etc. Pentru aceste lucruri nu primești aprecieri și recunoaștere decât într-o societate atât de profund coruptă, încât cel ce se comportă normal trece drept un fel de sfânt în viață. Atunci când Iisus se întâlnește cu tânărul bogat, acesta Îl întreabă ce să facă pentru mântuire. Iisus îl întreabă dacă ține poruncile (adică dacă este ceea ce numim noi un om moral). Acela răspunde: „Respect legea de când mă știu”. Iisus nu îi dă o medalie pentru că respecta Decalogul, așa cum nici agentul de circulație nu ne dă o medalie când circulăm cu mașina regulamentar, ci îi spune: „Îți mai lipsește una. Vinde tot ce ai, împarte săracilor și urmează Mie” (Lc. 18,22). Abia de acolo încep lucrurile demne de laudă. Abia acum încep virtuțile. Din acest motiv, în Biserică se consideră că orice faptă bună care nu e săvârșită în numele lui Hristos nu are nici o valoare morală. Dintr-o morală naturală nu se pot naște decât fapte naturale pentru săvârșirea cărora nu trebuie să primim vreo recompensă. Ele ne fac să fim și să rămânem oameni, și asta e suficientă plată. Dintr-o morală transcendentă abia se nasc adevăratele fapte care depășesc firescul. Dar despre acestea fariseul din evanghelie nu știe nimic.

Ca și strămoșul său biblic, fariseul contemporan, indiferent cu ce se ocupă în viața de zi cu zi, de nivelul de cultură, de rasă sau de gen, stă drept înaintea lui Dumnezeu, cu Care se simte aproape egal, și se autojustifică, comparându-se cu ceilalți, față de care este, invariabil, net superior. Pentru fariseul contemporan Dumnezeu este un partener de speculații filozofice și pseudofilozofice, iar uneori este doar un sparring partner. De dragul fariseului contemporan și în recunoașterea memorabilelor sale fapte de virtute, Dumnezeu abrogă cerințele morale absolut mandatorii pentru „ceilalți”. El, fariseul, este dincolo de orice morală și de respectarea oricărei discipline a credinței. Pe el Dumnezeu îl întâlnește oriunde dorește el și stă cuminte în așteptare, ca un îndrăgostit licean, ori de câte ori el, fariseul, care este în general un om important, quo de causa foarte ocupat, întârzie la întâlnire sau nu mai vine deloc, trimițând eventual un înlocuitor (câte un preot sau călugăr căruia el, fariseul, îi plătește să se roage, dar nu „pentru el”, ci „în locul său”). Trăim în secol(ele) vitezei, iar fariseul nostru e foarte ocupat.
În vremea lui Iisus, fariseul biblic făcea caz de buna sa purtare, de postul și „smerita” sa rugăciune, de „cuviința” sa, în așa fel încât lumea să îl laude și să îl admire. Fariseul contemporan nu mai e nici măcar nevoit să mimeze postul și înfrânarea. Cu cât e mai „modern” în gândire și mai „dezabuzat”, cu atât lumea („celorlalți”, care încep să se asemene periculos de tare cu descrierea pe care le-o face fariseul biblic) îl va iubi mai mult. Cu cât nepostește mai vârtos și desfrânează mai abitir se va face cunoscut și va face ca ceilalți (mereu ceilalți) să discute despre el. Și fiți siguri că așa va fi, pentru că fariseul este de departe un experimentat self-promoter.
Fariseul biblic „lega sarcini grele și cu anevoie de purtat și le punea pe umerii oamenilor, iar el nici cu degetul nu voia să le miște” (cf. Mt. 23,4). Fariseul contemporan nu mai face acest lucru, pentru că el „dezvrăjește religia”, atunci când nu o extermină. El reinterpretează istoria în așa fel încât lumea să ia chipul și asemănarea sa (despre reinterpretarea istoriei, recomand cu căldură un editorial de pe gsp, http://blogsport.gsp.ro/geambasu/2010/01/24/agora-anticrestina-a-lui-amenabar despre reinterpretarea unui episod tulbure din istoria Bisericii alexandrine: asasinarea filozoafei Hypatia și presupusele legături ale patriarhului Chiril al Alexandriei cu acest eveniment). Odată destructurate morala și religia, nimeni nu mai trebuie să poarte sarcini și să își deterioreze calitatea vieții fiind preocupat de felul în care se reflectă faptele sale în oglinda legii morale a lui Dumnezeu. Ei și, arată rău! Și? Ce o să se întâmple? O să ardă păcătoșii în iadul veșnic aruncați de dreapta judecată a lui Dumnezeu? Să nu uităm că Dumnezeul fariseului contemporan nu are voie să se mânie și să împartă vinovății. El poate să existe numai și numai dacă nu contravine argumentării științifice referitoare la univers, la extratereștri, la noua morală, la noua ordine mondială și așa mai departe.

Dar ce se întâmplă în tot acest timp cu vameșul? Mai stă el oare departe de locul sfințeniei, ca un lepros, cu inima frântă, strigând cu durere în suflet: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”? Îl mai dor oare pe el păcatele multe și grele în așa fel încât e gata să dea împătrit ce a furat înapoi de la cei pe care i-a asuprit? Nici vameșii nu mai sunt ce-au fost odinioară.

De fapt, grație cuceririlor de pe tărâmul moralei, al științei și mai ales al tehnologiei, este pe cale să apară o specie morală nouă, obținută din încrucișarea celor două categorii reprezentate de personajele subiecte ale studiului scripturistic de caz: o putem numi, for lack of a better word, „farisameșul”, un om nou, „recent”, care îmbină în mod armonios cazierul bogat al vameșului cu conștiința absolut liniștită a fariseului. Date fiind relațiile excepționale pe care fariseul le are cu Dumnezeu și capacitatea de a-și croi un drum bun în această viață a vameșului, nu mai încape nici o îndoială că, în viitor, toate dilemele morale care ne tulbură încă pe mulți dintre noi, vor fi pentru omul nou doar subiecte de curiozitate...

Batjocorirea „voievodului român absolut”

În urmă cu aproape un an, doamna Elena Udrea, și atunci, ca și acum ministru al Turismului, a declarat la o întrunire internațională pe la Berlin, unde reprezinta turismul românesc, că „va fi relansat mitul lui Dracula”. Iată ce spunea mai precis: „Este de mare interes să promovăm mitul Dracula. Este foarte important și trebuie să-l folosim pentru că el exista deja în mintea turistilor”. Mai mult, „Vrem să vindem Castelul lui Dracula, rămâne să vedem, însă, ce se va întâmpla din punctul de vedere al administrării castelului”. „Nu mi-am dorit ca brandul turistic al României să fie legat de Dracula, dar să nu folosești această legendă înseamnă să nu-ți cunoști interesul sau să nu ai deschidere către o politică de promovare eficientă. Trebuie să valorificăm acest mit. Grecii au pentru fiecare piatră câte o poveste, câte o legendă. De aceea trebuie să reinventăm și să aducem în actualitate toate legendele noastre” (sursa tuturor acestor bazaconii este ziarul Ziua din 12 martie 2009).
Această strategie genială a doamnei Udrea ridică o problemă mult mai profundă și mai veche a României postrevoluționare: satanizarea României și a poporului român prin alipirea acestei etichete de „popor de vampiri” ar fi un aspect, și abandonarea interpretării istorice in mana tuturor amatorilor e un alt aspect.
Ca să o luăm sistematic, în primul său mandat, încheiat cu o anchetă parlamentară și cu un NUP dintre cele mai dubioase din istorie, distinsa doamnă Udrea a propus ca strategii turistice două mari direcții: turismul ecumenic și turismul vampiric. Turismul ecumenic ar însemna vizitarea mănăstirilor din cuprinsul patriei și promovarea lor, indiferent de cultul religios al turiștilor care vin să le vadă. Ceea ce doamna Udrea nu a aflat încă este că în România turismul ecumenic există deja de 20 de ani și e foarte activ, fiind promovat de Patriarhul Daniel pe vremea când era mitropolit al Moldovei. Așadar, celor care o adoră pe doamna Nuți, dar nu sunt la curent cu realitățile teologice ale acestei țări, le spun că turismul ecumenic este cea mai înfloritoare formă de turism din această țară, iar pretenția că îl inventează acum Ministerul Turismului este o simplă gargară politicianistă.
Turismul vampiric, pe de altă parte, există și el, tot cam de vreo 20 de ani, fiind promovat de toți „cunoscătorii interesului” care au trecut prin guvernele României și care au considerat că, de dragul profitului, pot să facă acest rabat de la istorie. Gestul lor se numește prostituție culturală și trădare de țară, pentru că face parte dintr-un război nevăzut purtat împotriva României (acest razboi nevăzut se poartă împotriva oricărei țări, e jocul serviciilor secrete, numai că la noi el se poartă cu largă participare a unor autorități românești). Prin urmare, ceea ce propune doamna Udrea este o experiență între agonie și extaz, o călătorie între iad și rai, corespunzătoare mentalității românești schizoide din zilele noastre: cine vrea la rai, face turism ecumenic, cine vrea la dracu’, merge la „castelul lui Dracula”. România, „grădina Maicii Domnului”, devine așadar și rai, și iad. Bani să ai, că accesul e garantat.

Pentru informarea doamnei ministru Udrea, aș dori să fac câteva precizări:
1. „Vampir” nu este echivalentul masculin al „vampei”. Vampir e „unu’ care suge sângele poporului”. Istoria poporului român nu cunoaște nici un personaj de acest fel. Istoria în general nu cunoaște asemenea personaje. Vampirismul e, vorba aia, „ceva ce nu se există”.

2. „Vampirul Dracula” este un personaj ficțional, izvorât din mintea bolnavă a unui analfabet cu pretenții de scriitor. Localizarea lui în Transilvania demonstrează urechismul autorului „romanului” și faptul că acesta a citit numai cronicile delatorilor lui Vlad Țepes. Felul în care au procedat autoritățile române este rușinos: în loc să protesteze măcar față de hollywoodizarea acestui „mit”, au început să „draculizeze” anumite spații românești, construind sălașuri ale prostului gust, populate de draci și de sugători de sânge.


3. Așa cum spune și Petre Tutea, Vlad Țepes a fost de departe cel mai cinstit și mai intransigent dintre toți românii din istorie, fiind cel ce a „coborât pe pământ morala absolută”. În timpul lui, spune Țuțea, „dormeai cu punga sub cap și îți era frică să nu ți-o furi singur”. La rândul său, Eminescu îl elogiază pe marele voievod în celebra imprecație „Cum nu vii tu, Țepeș, doamne!...”. Sultanul Mahomed, cuceritorul Constantinopolului, a spus, și mărturia sa e consemnată de cronici, după ce a scăpat cu viață printr-o întâmplare din încercarea lui Vlad de a-l ucide, că „dacă acest om ar avea o țară mai mare, ar cuceri întreaga lume”. În mentalul colectiv, Vlad Țepeș a rămas ca cel ce poate să instaureze ordinea într-o țară măcinată de corupție și de obrăznicia neamului prost. Metodele lui Țepeș pot fi puse în discutie din perspectiva mentalității noastre contemporane, nimic de zis, dar cu ce e mai prejos Vlad decât Henric al VIII-lea care și-a trimis la moarte soțiile? De ce nu e Henric considerat vampir, beutor de sânge conjugal? De ce în filmele despre el nu se spune că stătea sub butucul călăului și bea din tigva fostei „iubite soții”? Să fie pentru că englezii, spre cinstea lor, nu ar permite niciodată așa ceva? De ce nu avem la Moscova un Ivan cel Groaznic umblând pe străzile lăturalnice cu cranii la cingătoare să le sară inima din piept turiștilor străini? Să fie pentru că rușii, spre cinstea lor, nu permit așa ceva? Cine, sănătos la cap și patriot, ar permite așa ceva în lumea civilizată? Cineeee? Haaaai, măăăăă, că sunteți răutăcioși! Și misogini. Și refulați. Și invidioși pe o wonderwoman. Și nu înțelegeți lucrurile astea profunde care vă depășesc pe voi, măăăă!

4. Denumirile „Dracula”, „Draculea”, sau „Dracul” nu au nimic de-a face cu vampirismul sau cu demonismul. Voievodul Vlad era fiul unui cavaler al Ordinului Dragonului (Dracon = Dragon). Punctum.

5. Pentru orice român Transilvania este un tărâm minunat, leagăn al civilizației românești, o provincie atât de frumoasă prin sine însăși și prin orașele, cultura, tradițiile și civilizația sa, încât nu are nevoie de vampiri și draci pentru a atrage turiști. O simplă asfaltare a drumurilor județene și naționale și construirea autostrăzilor acelora despre care se tot face vorbire (și se cheltuie bani care ajung la „cunoscători ai interesului”) ar fi de ajuns ca turiștii să se bulucească să o vadă. Consider că orice ardelean, fie el român, maghiar, țigan, evreu sau german, ar trebui sa protesteze vehement, de la Gheorghieni la Morisena (Cenad), de la Baia Mare la Brașov (fie el ardelean propriu-zis, sau bănățean, crișan, maramureșan), față de satanizarea provinciei sale, a casei sale, a familiei sale.

6. Dacă în Europa românii sunt percepuți ca o nație de hoți și criminali, în America românii sunt cunoscuți ca o națiune de vampiri și demoni. Pentru cine nu mă crede, îl invit să revadă filmul, foarte bun, de altfel, Fahrenheit 9/11, al lui Michael Moore. În momentul în care se vorbește despre aliații SUA din „războiul împotriva terorismului”, când se ajunge la România, țara noastră este ilustrată, în derâdere, de această imagine sinistră a lui Dracula. Aceasta face parte din ceea ce se numește „războiul axiologic”, care constă în subminarea valorilor naționale ale unui popor cu scopul de a neutraliza poporul respectiv. Spunând acest lucru, nu vreau să mă lansez în teorii conspiraționiste. Războiul axiologic se poartă între toate țările, discret, nevăzut, în contextul goanei după stăpânirea resurselor mondiale („armele de distrugere în masă ale lui Saddam”, „furturile provocate de armata rusă în timpul conflictului din Georgia”, „masacrele produse de sârbi în Bosnia” și multe altele sunt aspecte ale acestui război). Nu am pretenția să știu de ce se poartă un război axiologic asupra poporului român, dar „draculizarea” e parte a acestui război. Majoritatea statelor se apără, prin mijloace specifice, de aceste atacuri. România însă, participă, prin unii dintre conducătorii săi, la acest război împotriva propriului popor. Cred că motivul acestei atitudini este ignoranța crasă, impostura politică. Mă așteptam însă mai mult de la doamna Udrea, care este absolventă a Colegiului Național de Apărare. Nu pot crede că nu a auzit măcar de acest concept în timpul studiilor domniei sale. Cui vrea să afle mai multe despre principiile războiului psihologic, îi recomand respectuos cartea Arta războiului, a lui Sun Tzi, lucrare de referință pentru oricine se ocupă de acest domeniu.

7. Satanizarea României din punct de vedere imagologic contravine interesului național, chiar dacă aduce unii bani în turism (care oricum se duc la cine trebuie și cum trebuie, iar poporul român nu se include la categoria „la cine trebuie”). Cred că la ora actuală, occidentalii sunt suficient de înspăimântați de românii care îi fură, le violează femeile, îi ucid, ca să mai adauge la asta și frica de a se plimba sub clar de lună cu iubitele lor. Imaginați-vă un traseu turistic ce include mănăstirile nemțene și „castelul lui Dracula”. Ce va spune bietul turist? Că a ajuns în Divina Commedia a lui Dante? Că unii români sunt îngeri, în timp ce alții sunt demoni?

8. Cine i-a dat doamnei ministru mandat să lipească pe fruntea fiecărui român în parte eticheta de „bampir”? Oare nu trebuia consultat poporul într-o astfel de decizie majoră? Doamna Udrea argumentează că a nu valorifica „mitul Dracula” înseamnă a nu ne cunoaște interesul. Cum era? „Nu mai e moravuri, nu mai e prințipuri, enteresul și doar enteresul”? Mai mult, distinsa doamnă continuă savanta argumentație prin afirmația că grecii valorifică fiecare piatră cu valoare istorică. Corect. Ceea ce nu știe doamna în discuție este că pietrele grecilor nu te mușcă de gât să îți ia sângele când te așezi pe ele, în nopțile cu lună plină, și îi citezi iubitei din Sofocle și Euripide. În plus, pietrele grecești spun istorii adevărate, nu bazaconii pseudoliterare. Dacă tot vorbim de valorificarea pietrelor, poate nu ar fi rău să se aloce niște bani pentru restaurarea unor situri istorice de pe care curg pietrele, cum ar fi de exemplu, Cetatea Regilor Daci, Sarmizegetusa.

Mulți dintre concetățeni vor spune că nu înțeleg că acesta e un proiect de marketing și că nu există nici un pericol la adresa memoriei istoriei naționale, că exagerez, că sunt protocronist sau direct conspiraționist... Acestora le răspund că, dacă am ajuns să transformăm în demon un voievod român pentru a câștiga bani din turism, ce ne împiedică să ne trimitem într-o zi soțiile/mamele/iubitele/surorile „la produs”? Sau tații/frații/iubiții/fiii „la ciordit”? De fapt, stai, unii au făcut deja asta! De ani buni.
Dacă am votat pe Ștefan cel Mare și Sfânt ca cel mai mare român din toate timpurile, de ce îl transformăm pe cel care l-a pus pe tron în diavol? Am votat ca cel mai mare român pe unul care „s-a făcut frate cu dracu’”? Eu zic că nu. La urma urmei, același Țuțea spune că cel mai mare merit al lui Țepeș e că l-a pus pe tron pe Ștefan. Când îi vom recunoaște acest merit și îi vom reface imaginea? Cum este posibil ca o minciună spusă de dușmanii domnitorului acum 600 de ani să ajungă dogmă în zilele noastre, iar faptele sale reale să fie ignorate? Unde sunt istoricii acestei țări?
În calitate de cetățean al României, protestez vehement împotriva strategiei doamnei ministru Udrea. De asemenea, sugerez tuturor celor ce citesc aceste rânduri să protesteze alături de mine. (Nu poți să spui că ești român verde, să ți se umple ochii de lacrimi când cânți „Deșteaptă-te, române!” și, în același timp, să porti o insignă cu Dracula. Nu așa funcționează lucrurile). Mai mult, cer Ministerului de Externe să creeze un program de „dedraculizare” a țării, de scoatere a sa „din mintea tuturor turiștilor”, care să includă prezentarea în întreaga lume și în toate limbile pământului a adevărului istoric despre voievodul muntean Vlad Țepeș. Toate țările fac astfel de demersuri când imaginea le este compromisă. Altfel, degeaba avem și plătim un minister care să se ocupe cu afacerile externe.

Antihristul românesc

M-am gândit să reiau o temă mai veche, care pe mine mă tot preocupă, se pare mult mai mult decât pe cei care primesc bani de la acest stat să se preocupe numai de ea – satanizarea României și a românilor la nivel de percepție media. În timp ce geniile naționale abia fac primii pași în lumea războiului nevăzut al energiilor, România este făcută terci pe un front mult mai dur, cel al războiului imagologic.

Voi începe prin a spune că la ora actuală lumea e de așa manieră construită și ființa umană e atât de decăzută încât omul nu mai e pur și simplu în stare să aibă o idee personală, să descopere pe cont propriu ceva. Pentru a deveni puțin biblic, voi spune că omul are nevoie, vorba lui Pavel apostolul, ca „să i se dea mâncare pentru prunci [la minte]”, să i se dea totul mestecat și prefabricat. Cei ce se ocupă cu manipularea maselor au înțeles acest lucru și au creat mass-media, cu corolarul său televiziunea. Așa încât cine mai spune: „Lasă, dom’le, e doar un film, nu trebuie luat în serios!” ori nu înțelege nimic din ceea ce se întâmplă în lume, ori o face pe prostul pentru că nu știe ce să facă altceva.

Acestea fiind spune și reamintite, voi prezenta succint câteva momente-cheie în care imaginea României a fost târâtă în noroi în spațiul mass-media, toate acestea fiind lovituri imagologice date României fără ca cineva să fi reacționat în vreun fel.
1. Asasinarea soților Ceaușescu. După revoluțiile pașnice din Europa, a venit Revoluția Română care a culminat cu imaginile grotești ale soților Ceaușescu uciși. Indiferent cât de multă simpatia a câștigat lupta românilor în Europa, cred că toți cei ce au văzut procesul soților Ceaușescu, cu avocatul care își acuza clienții, cu un rechizitoriu ridicol și cu o execuție rapidă fără posibilitatea de a face recurs, au înțeles că românii au o problemă. Una foarte mare.
2. Mineriadele. O lovitură imagologică teribilă, care i-a arătat pe români ca un popor sălbatic, care și-au ucis președintele în zi sfântă de Crăciun, capabili să spună „Noi muncim, noi nu gândim!”.
3. Primele imagini din comunitățile sărace din România. Primele imagini cu copii subnutriți, cu vrăjitoare, cu copii vânduți nu au făcut decât să adâncească impresia deja creată.
4. Bram Stoker și primele ecranizări ale lui „Dracula”. Prima mare lovitură imagologică la scară planetară a venit o dată cu primele ecranizări ale imbecilității pseudoliterare a lui Bram Stoker, Dracula, scrisă în 1897 și ecranizată în 1931, 1958 și 1992. Dacă în anii ’31 și ’58, filmul trecea ca un fel de poveste „romantică” despre un personaj ciudat, lipită de imaginea descrisă în punctele anterioare, povestea lui Dracula, reluată în 1992, a devenit încetul cu încetul o etichetă a României. La aceasta a contribuit și o propagandă stupidă a autorităților române, culminând cu ideea cucoanei Udrea, pe care a avut-o ea anul trecut, de a-l declara pe Dracula… brand național (despre această „idee” într-un articol separat). Trebuie precizat că și oameni serioși, precum Michael Moore, au folosit imaginea vampirică pentru a ironiza România (în filmul Fahrenheit 9/11).
5. Imagini cu cohortele de hoți, violatori și cerșetori români care au invadat Europa. Pentru această lovitură de imagine sunt vinovate guvernele României care au permis plecarea din țară a acestor indivizi.
6. Spoturile promoționale ale Ministerului Turismului, aflate în centrul unui scandal de corupție anul trecut. În unul dintre aceste spoturi, Elena Udrea încurcă probabil viața privată personală cu realitatea socială și pune în gura Nadiei Comăneci următoarea aberație: This is Romania. This is the only country in the world where women have the legal right to marry for men at the same time („Aceasta e România. Aceasta e singura țară din lume în care femeile au dreptul legal să se căsătorească cu patru bărbați deodată”). Ilie Năstase spune străinilor că oamenii călăresc în România… zebre (să fie o sugestie a faptului că România e o țară africană?), iar Hagi arată cum cresc peștii în copaci în România. Ce minte genială a putut debita asemenea spot? Ce minte bolnavă a putut aproba asemenea spot? Așa-zisul clip de publicitate ar vrea să sugereze că de obicei străinii au păreri preconcepute despre țara noastră. Dar e atât de prost făcut încât îl putem trece liniștiți la loviturile de imagine date României. Pe banii cetățenilor români. Își imaginează Elena Udrea că privitorul de tv din lume se prinde de poanta clipului ei, când nici cel român nu e sigur cam câți soți au unele „compatrioate” voie să aibă prin lege?


Exemplele despre asemenea lovituri de imagine ar putea continua. România este pictată în cele mai sumbre culori și a devenit încetul cu încetul un tărâm al răului. Așa că nu e de mirare dacă aflăm de pe internet că de fapt și… Antihrist este tot român. Se putea altfel?
În 1998 a început editarea unei serii de patru romane numite Left Behind („Abandonații”), avându-i ca autori pe Tim LaHaye și Jerry B. Jenkins. Lucrarea prezintă un punct de vedere al protestantismului dispensaționalist, care pune accent deosebit pe evenimentele de dinaintea venirii a doua a lui Hristos. Urmând această viziune, cei doi autori, care se iau destul de în serios, croiesc o imagine despre sfârșitul lumii (destul de siropoasă și de americanizantă) în care pe noi ne interesează, în mod destul de ciudat, personajul Antihrist.
Antihristul din Left Behind este unul cu totul și cu totul special. El se numește Nicolae Carpathia, este român, născut la Cluj, din părinți Marilena și Sorin, ajunge președinte al României, urmându-i lui Gheorghe Vasile, ajunge apoi secretarul general al ONU.

Pentru cine nu mă crede poate accesa pagina de internet http://en.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Carpathia, unde Carpathia are o descriere cu tot dichisul. Acolo se spune că e născut pe 16 februarie, în România (este pus și steagul României), că moare tot pe 16 februarie în Israel (e pus și acolo steagul Israelului). Să fie asta un fel de urcuș „de la Ierihon la Ierusalim”? Omul rău care se naște în țara răului și moare în „Țara Sfântă” (chestia asta cu „țara sfântă” e cea mai mare țeapă imagologică pe care lobbyul sionist a dat-o creștinilor needucați, suprapunând ideii de „locuri sfinte” conceptul fals de „țară sfântă” și obținând astfel o maiestate pe care țara lor nu a avut-o nici în vremea teocrației veterotestamentare, când poporul era condus de Dumnezeu direct și denumirea de „țară sfântă” ar fi fost mult mai adecvată)...
Carpathia debutează în politica românească ca deputat (wikipedia ne dă de înțeles că vrăjeala unicamerală a lui Băsescu rămâne doar gargară – lucru pe care ni-l confirmă cumva și politicienii PD-L, care au dat-o cotită cu parlamentul unicameral de când s-au prins că i-ar afecta și pe ei dispariția Senatului, nu doar pe „ticăloșii”, „mogulii” și „vânduții” din opoziție – pentru că numește Camera Deputaților „camera inferioară” a Parlamentului). Oricum, ceva se schimbă în relațiile președinte-parlament până în „epoca Carpathia”. Dacă pe Băsescu Parlamentul l-a suspendat o dată și sigur îl va mai suspenda și a doua oară, pe Carpathia Parlamentul îl alege direct, fără acordul poporului. Să înțelegem că în viitor România va deveni o republică parlamentară?

De ce s-a ajuns până aici? Să fie prestația lamentabilă a președinților României de după 1989 care i-a inspirat pe cei doi autori (este deja confirmat oficial că Băsescu se consultă cu un vrăjitor, ceea ce este o mare rușine într-o țară creștină)? Să fie imaginea lui Ceaușescu? Sau o fi întregul curent satanic în care e învăluit numele României?
Orice ar fi, ideea că Antihristul e român este o încununare a acestei campanii de satanizare a unui întreg popor. Unii vor spune că nu contează. Oare așa să fie? Filmul acestei cărți a fost lansat în anul 2000 (nu întâmplător). Se află pe Internet în totalitate, iar comparația între Obama și Carpathia vorbește de la sine despre notorietatea antihristului „român”.

Pe măsură ce curentul apocaliptic cuprinde din ce în ce mai mulți creștini, popularitatea eroului nostru nu poate decât crește vertiginos.

Este o adevărată modă în România să ne bucurăm de realizările „alor noștri”. Ne bucurăm când fotbaliștii „noștri” dau goluri în campionate străine în timp ce noi avem un campionat lamentabil. Ne bucurăm când „ai noștri” câștigă un premiu internațional la matematică sau informatică și să pregătesc să plece în străinătate, pentru că în România nu au nici o șansă. Ne bucurăm când „ai noștri” se integrează pe unde a înțărcat mutu' iapa. În fine, ne bucurăm când „ai noștri” își găsesc un viitor într-o țară străină, pentru că în țara noastră nu îl vor avea niciodată. Încercați să vă gândiți dacă nu ar trebui să ne bucurăm că unul „de-ai noștri” devine conducătorul lumii? Vă îngrozește gândul? Atunci înțelegeți de ce am dedicat acest articol unui personaj, până una alta, ficțional…

Uniunea Nord-Americană, classified information? De ce?

Cotidianul Ziua publica, la data de 10 noiembrie, un articol foarte interesant de politică externă, dedicat unei luări de poziție a cancelarului Angela Merkel, cu ocazia aniversării căderii Zidului Berlinului. La 20 de ani după ce a scăpat de prezența americană pe teritoriul național, cancelarul german dă unele sfaturi statului american. În principiu, asemenea cuvinte nu ar trebui să ne intereseze și am putea să le considerăm simplă poliloghie politic(ianist)ă. Însă doamna cancelar aduce în discuție o problemă foarte spinoasă pentru leadership-ul Statelor Unite: cedarea de către Statele Unite ale Americii a unor prerogative ale suveranității naționale către instituțiile mondiale. Mai precis, doamna Merkel le spune americanilor „să renunțe la unele din competențele lor cedându-le instanțelor internaționale, pentru a crea o «ordine mondială» capabilă să rezolve probleme actuale precum terorismul…”. Cu alte cuvinte, li se cere să participe la crearea unei structuri mondiale statale, „ordinea mondială”, la care de fapt americanii participă de mult, dacă ar fi să ne luăm măcar după cuvintele înscrise pe bancnota de 1 dolar: Annuit coeptis Novus Ordo Seclorum MDCCLXXVI („s-a hotărât începerea unei Noi Ordini Mondiale 1776”). Acest Mare Sigiliu apare pe bancnota americană începând din anul 1782 și ne sugerează că Noua Ordine Mondială a debutat odată cu fondarea Confederației celor 13 state americane (pentru conformitate, trebuie să spunem că doctrinarii oficiali americani consideră că expresia „novus ordo seclorum” este preluată de la poetul Virgiliu și înseamnă „noua ordine a epocilor”[?], iar traducerea întreagă a expresiei este „[providența divină] a decis o nouă înșiruire a epocilor”). Dacă ar fi să ne luăm după ce scrie pe dolarul american, ar însemna că Statele Unite sunt trup și suflet pentru această nouă ordine a lumii. Nu încape nici o îndoială însă că americanii se consideră îndreptățiti să creeze această ordine mondială în jurul și sub controlul țării lor. La câte sacrificii au făcut pentru „promovarea democrației”, cine ar putea să le reproșeze ceva? Prin urmare, doamna Merkel le aduce americanilor o veste destul de tristă: Noua Ordine Mondială se va face, dar nu va avea SUA în centrul său. Foarte important!
Cu tot respectul pentru doamna cancelar, fraza următoare pe care o spune e o minciună 100%: „Noi, europenii, avem relativ obiceiul (...) în orice caz, am cedat de bunăvoie multe dintre competențele noastre Bruxelles-ului și Uniunii Europene”. Așadar, noi europenii am cedat de bunăvoie multe dintre prerogativele suveranității către Uniunea Europeană. Să ne aducem aminte cum a fost adoptat Tratatul de la Lisabona. Se poate spune că irlandezii au „cedat de bunăvoie” suveranitatea lor UE? Nicidecum! Să nu uităm că ei au votat prima dată împotriva Tratatului. Să nu uităm că Vaclav Klaus a fost supus unor presiuni inimaginabile pentru a ratifica Tratatul. Să nu uităm nici că după ce proiectul de constituție europeană a fost respins în 2006 de Olanda și Franța, același document a fost machiat și fardat și repropus ca Tratatul de la Lisabona, nu înainte de a se decide ca în Franța și Olanda să nu mai fie nevoie de referendumuri, ci numai de aprobări în parlamentele naționale. Să nu uităm și de „referendumul rușinii” din 2003, din România, cel în care s-a furat cu urnele timp de două zile, referendum în care, printre aberații de genul majorării mandatului prezidențial de la 4 ani la 5 ani, s-a decis și transferul unor competențe ale suveranității statului român către UE. Câți dintre cetățenii români au votat în cunoștință de cauză atunci? Câți dintre cetățenii români au aflat despre faptul că s-a votat în Parlamentul României Tratatul de la Lisabona? Câți dintre cetățenii români au aflat despre conținutul acestuia? Câți dintre români ar fi de acord să renunțe la suveranitatea națională, după ce bunicii (sau tații) lor au murit pentru… suveranitatea României? De ce s-a mai murit în cele două războaie? Și atunci, cum ne spune doamna Merkel că europenii au transferat de bunăvoie multe dintre competențele țării lor către UE?
Mai departe, cancelarul german ne spune cu un aer de oarecare amenințare: „conviețuirea pașnică nu e posibilă decât cu o ordine mondială… această lume nu va fi pașnică și bună dacă nu vom reuși să obținem o ordine mondială și o cooperare multilaterală”. Vasăzică, fără ordine mondială suntem sortiți unei lumi rele și războinice. Doamna Merkel îmbracă toate aceste idei în ambalajul conflictului mocnit care există între UE și SUA. Ceea ce însă se poate citi printre rânduri nu e de natură a aduce pacea și bunătatea pe care ni le promite noua ordine mondială.
De ce? Să ne imaginăm că toată planeta ar deveni o uriașă Uniune Europeană, fără națiuni, în care o mână de oameni intangibili, aflați deasupra legii ne decid destinele de la mare distanță. Ce s-ar întâmpla atunci? Cine ar fi aceștia? Ce destin ar avea țări de genul României în astfel de ordine mondială?
Întrebarea cea mai interesantă însă este la ce fel de competențe e referă Angela Merkel când vorbește despre transferul către organizațiile multinaționale? Problema este după părerea mea puțin mai complicată. Oricât de straniu ar părea, se pare că mesajul politicianului german are o altă țintă.
Se știe că întreaga lume se unește în Uniuni de genul celei europene. Există astfel o Uniune a Statelor Africane (AU), una a Statelor din Asia de Sud-Est (ASEAN), una a Statelor din America Latină (UNASUR) și o Uniune a Americii de Nord (NAU). Moneda propusă pentru Uniunea Africană este, care alta decât afro, iar cea propusă pentru Uniunea Americii de Nord este evident amero.

Problema este că se pare că cetățenii americani habar nu au că țara lor ar putea fi înscrisă într-un proiect de genul celui european. Ca să ne dăm seama de cât de delicată este problema, iată definiția pe care o dă Wikipedia în varianta sa în limba engleză (sursa http://en.wikipedia.org/wiki/North_American_Union): „The North American Union (NAU) is a theoretical regional union of Canada, Mexico, and the United States possibly similar in structure to the European Union, sometimes including a common currency called the Amero or the North American Dollar. While the idea of regional integration has been discussed, proposed, or debated in academic, business and political circles for many decades, government officials from the nations say there are no plans to create such a union and no agreement to do so has been signed” („Uniunea Nord Americană [NAU] este o uniune regională teoretică între Canada, Mexic și Statele Unite, posibil asemănătoare ca structură Uniunii Europene, uneori incluzând o monedă comună numită amero sau dolarul nord-american. Deși ideea integrării regionale a fost discutată, propusă sau dezbătută în cercuri academice, de afaceri și politice timp de decenii, guvernele acestor țări afirmă că nu există planuri ce vizează o astfel de uniune și nu s-a semnat nici o înțelegere în acest sens”). Așadar, NAU este o uniune regională „teoretică”, este „posibil” asemănătoare UE și „uneori” se vorbește despre o monedă unică. Aceasta citește americanul pe Wikipedia. Numai că pe internet au și apărut bancnote amero (despre care se spune că ar fi fost interceptate de nu știu ce adept al teoriei conspirație sau că ar fi false).

Mai mult, în ultima vreme se cunoaște un val al emigrației dinspre Mexic înspre SUA, față de care unii susțin că autoritățile americane nu iau o atitudine tranșantă.
Dacă ne mutăm însă pe Wikipedia în limba spaniolă (http://es.wikipedia.org/wiki/Uni%C3%B3n_Norteamericana) aflăm, pe lângă negarea faptului că uniunea ar exista, că se vorbește despre ea de decenii. Numai că aici se menționează: „la idea ha sido propuesta y debatida entre ex funcionarios de gobierno y líderes empresariales en círculos académicos por varias décadas” („ideea a fost dezbătută și propusă de foști funcționari guvernamentali și lideri comerciali în cercuri academice timp de decenii”). Vasăzică, mexicanii spun că a fost dezbătută de „foști funcționari guvernamentali și lideri comerciali” nu de te miri ce flecari la o bere. Și ne mai spune siteul în spaniolă câteva lucruri: la 1 ianuarie 1994 s-a creat Tratatul de Liber Comerț al Americii de Nord, între Canada, SUA și Mexic (în 1951, la Paris se semna Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, deci tot un tratat comercial care s-a constituit în primul pas înspre UE). Iată unele dintre prevederile tratatului nord-american: eliminarea frontierelor pentru comerț și depășirea frontierelor în privința serviciilor în teritoriile țărilor membre, eliminarea barierelor comerciale între state etc. Pare cunoscut?

În 2005 G.W. Bush, Paul Martin, prim-ministru al Canadei și Vincente Fox, președintele Mexicului, au creat Alianța pentru Securitatea și Prosperitatea Americii de Nord. Pe același site aflăm că: „ Cuando la ASPAN fue fundada por el gobierno de Canadá, México y Estados Unidos en marzo de 2005, no informaron a los respectivos congresos de cada país; además, algunos críticos reclamaron que se trataba de un intento de alterar dramáticamente la economía y el status quo político entre las naciones fuera del escrutinio de las respectivas legislaturas nacionales” („Când ASPAN a fost fondat de guvernele Canadei, SUA și Mexic, în martie 2005, congresele statelor respective nu au fost informate: mai mult, unii critici au acuzat că este vorba despre de o intenție de a modifica substanțial economia și status-quo-ul politic între națiuni, fără a se supune votului legislativelor respective”). Și noi ne plângem că UE nu ne bagă în seamă pe noi, amărăștenii!
Mai mult, tot în 2005 o echipă de lucru a elaborat un document numit Creating a North American Community sponsorizată de asociația Consiliul Relațiilor Externe în care se propune o întărire a cooperării în domeniul securității și economiei.
În 1999 s-a vorbit pentru prima dată de amero, de către economistul canadian Herbert G. Grubel, confirmat de Robert Pastor vicepreședinte al echipei de lucru despre care am vorbit mai sus.

În concluzie, de ce există atât de mare taină referitoare la această uniune americană? De ce aflăm pe siteul în limba spaniolă ce nu aflăm pe cele americane e evident: cetățenii americani nu știu limba spaniolă.
Să zicem că e așa cum scrie pe Wikipedia în varianta ei americană. Asta înseamnă că cineva a creat toată povestea asta despre care se „discută în medii academice, politice de afaceri de decenii”. De ce ar face cineva așa ceva? Și dacă tot discută politicienii, afaceriștii și academicii, de ce oare nu este întrebat și poporul american? Sau cel canadian? Sau măcar cel mexican, care sigur ar fi de acord? De ce este așa de mare secretul?
Din ce scrie Wikipedia în limba spaniolă aflăm că de fapt Uniunea Americană e deja destul de departe pe calea realizării. Și mai aflăm și că urmează exact aceeași rețetă ca UE. Cu o singură diferență. Poporul american nu este informat despre problema respectivă. De ce? Este destul de clar.
În primul rând, americanii își iubesc țara și nu cred că s-ar bucura, ca unii de pe la noi, să intre într-o țară fără identitate cum e UE. Asta ar însemna că țara lor nu mai este decât un teritoriu într-un stat străin. În al doilea rând, americanii ar avea mari probleme cu ceea ce îi sfătuia doamna Merkel: transferul competențelor statale către organizații internaționale. În al treilea rând, nu cred că americanilor le-ar conveni tipul de „democrație” de care ne bucurăm noi în Europa (chiar dacă nici democrația lor nu mai e ce a fost). Nu în ultimul rând, e greu de crezut că americanii ar înțelege de ce ei trebuie să muncească, iar banii lor să meargă înspre instituții internaționaliste care să îi cheltuiască cum vor ele.
Și astfel, în mod paradoxal, SUA nu țin pasul cu Noua Ordine Mondială pe care o predică de două sute și ceva de ani. E adevărat că prin intermediul complexului militar-industrial pus în slujba unor aventurieri precum G. Bush, SUA reduc la tăcere orice încercare de afirmare a independenței față de această nouă ordine aflată în construcție. Dar ce loc vor ocupa în noua structură dacă nu admit cedarea competențelor suveranității statului unui suprastat mondial? Părerea mea e că aceasta e ținta indirectă a mesajului doamnei Merkel.
Deocamdată conducătorilor SUA le e frică să discute măcar problema cu poporul lor. E posibil ca poporul să mai aibă nevoie de un pic de... convingere. Din respect pentru poporul american, sper ca această convingere să se facă pe calea dialogului și a dezbaterii publice, și nu prin metodele utilizate în „războiul împotriva terorismului”…

P.S. Se pare că această reluctanță a americanilor pentru structuri suprastatale este contagioasă. Am citit că nici în America de Sud unificarea nu merge strălucit. Deși se vorbește totuși despre ea.

UE legiferează şi pentru vii, şi pentru morţi

Săptămâna aceasta Senatul României a adoptat ca lege o „recomandare” a UE existentă mai demult. Aceasta prevede felul în care vor se vor face inmormântările. Potrivit acestei legi se interzice păstrarea la domiciliu a corpului decedatului şi transportul său în ziua înmormântării. În schimb, se cere ca acesta să fie depus într-o capelă la biserică, prevăzută cu instalaţii frigorifice.

Această lege inimaginabilă impune câteva precizări de ordin teologic. Deşi ea a fost acceptată de mulţi concetăţeni de-ai noştri ca „măsură igienică” şi ca o rupere cu „tradiţiile învechite ale Bisericii”, nu este acceptabilă pentru că: 1. legiferează în probleme de ritual al Bisericii creştin-ortodoxe; 2. legiferează în probleme de arhitectură bisericească; 3. legiferează în materie de dogmatică ortodoxă, dând o nouă accepţie a conceptului de „trup” în cadrul teologiei soteriologice ortodoxe.
Să le luăm pe rând. Primul motiv pentru care unii dintre compatrioţii noştri ar fi tentaţi să fie de acord cu astfel de decizii, ar fi legat de caracterul oarecum dur (ca să nu spun brutal) al spectacolului morţii şi al stricăciunii trupeşti, pe care unii ar putea crede că ritualul ortodox îl are. Un alt motiv ar putea fi carenţele de igienă ce decurg din descompunerea naturală a trupului decedat. Pentru cei ce se preocupă de igienă trebuie să îi liniştim: înmormântarea la ortodocşi nu creează nici un fel de probleme antiseptice. În plus, cine pune mâna pe carte şi citeşte pe Dostoievski de exemplu, va vedea că marele scriitor spune undeva (în Idiotul, parcă) că oamenilor le e frică de sinucidere din cauza aspectului inestetic al morţii. Ei bine, da, moartea e inestetică. Însă tocmai acesta este şi sensul profund al ritualului înmormântării ortodoxe: întâlnirea cu moartea este un memento al faptului că toţi suntem muritori.

Tradiţia înmormântării, aşa cum este ea în Biserica Ortodoxă, are unele implicaţii foarte profunde, pe care voi încerca să le surprind în cele ce urmează. Mai întâi de toate, trebuie să spunem că motivul pentru care românii îşi ţin morţii în casă are legătură mai mult cu bunul-simţ decât cu teologia: este natural ca persoana decedată să rămână în casa în care a trăit o viaţă întreagă şi să nu fie scoasă afară precum gunoiul de dimineaţă şi trimisă la capela bisericii, aşa cum cere această lege. Este inconceptibil pentru mulţi oameni de bun-simţ să-şi dea pe cei dragi afară din casă după ce au decedat şi să îi arunce într-o anexă îngheţată a bisericii. Asta ca să nu mai vorbim de implicaţiile sentimentale pe care le are un deces şi de consolarea, slabă ce e drept, pe care o simt cei ce l-au pierdut pe cel drag, pe care vor să îl mai ştie alături de ei, chiar şi aşa neînsufleţit, pentru câteva zile.

Dincolo de aceste motive de bun-simţ intervin unele implicaţii teologice. Iată cum debutează indicaţiile aflate în Molitfelnicul ortodox legate de slujba înmormântării: „Adormind vreunul dintre creştini, îndată rudeniile să cheme un preot; acesta venind la casa unde este trupul celui răposat...” (Molitfelnicul, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 167). Peste doar două pagini se spune: „Și ridicând trupul celui răposat, îl duc la biserică, mergând înainte preoţii cu făclii, şi diaconul cu făclie şi cadelniţă, şi venind la biserică, pun trupul în pridvor...” (ibidem, p. 169). Ce se va întâmpla cu aceste prevederi tipiconale? Vor fi eliminate prin lege a statului? Unii vor spune că la oraş deja se practică această depunere a celor decedaţi la capelă. Este adevărat, dar la oraş Biserica a făcut un pogorământ pentru că oamenii s-au înghesuit în cutiile de chibrituri numite blocuri şi a devenit oarecum o necesitate să se facă acest lucru. Se poate să se fi recurs la acest pogorământ şi pentru că a slăbit credinţa şi a crescut comoditatea. Cine ştie? Important este însă că această decizie a venit din interiorul Bisericii, nu i s-a impus prin lege, la Senat. Şi dacă cineva la oraş doreşte să-şi îngroape morţii aşa cum se cuvine o poate face. Dar să impui această excepţie pe care o face Biserica tuturor ortodocşilor este fără îndoială un abuz incalificabil.

De ce a dezvoltat Biserica acest ritual referitor la înmormântare? În primul rând, pentru că decesul cuiva este un eveniment comunitar. Cine nu are viziunea demonico-egolatră despre lume poate să vadă că omului decedat i se aduc onoruri de către Biserică încă din clipa decesului, ca unui campion al luptei contra păcatului care păşeşte maiestuos în împărăţia lui Hristos unde îşi va primi cununa victoriei, conform cuvântului Apostolului Pavel: "Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit, de acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul mi-o va da în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui" (2Tim. 4,7-8). Astfel, imediat ce a adormit cineva în Domnul bat clopotele bisericii, anunţându-se astfel toată comunitatea. Ca o gazdă ce a fost până nu demult, cel decedat primeşte pe confraţii săi creştini acasă pentru a-şi lua rămas-bun de la el. Timp de trei zile, creştinul adormit se desparte de cei pe care i-a cunoscut din postura de gazdă. În ziua în care trebuie dus la groapă, nu pleacă precum rufele murdare, ci pleacă cu toată demnitatea, însoţit de toată comunitatea care îl petrece pe ultimul drum, cu toate onorurile pe care Biserica le acordă unui om: mortul este petrecut pe drumul spre biserică cu lumină şi cu steagurile biruinţei... celebrele labarum ale lui Constantin cel Mare, arătând că cel ce a trecut din viaţă a fost un atlet al lui Hristos, care se pregăteşte să îşi ia cununa de la Acesta: "Nu ştiţi voi că acei care aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi ca să îl luaţi" (1Cor. 9,24) şi un cuceritor al vieţii veşnice: "Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat şi pentru care ai dat mărturie înaintea multor martori" (1Tim. 6,12). Acele steaguri care sunt duse în faţa mortului în cortegiul mortuar sunt fostele steaguri ale Imperiului Bizantin şi reprezintă, în sens spiritual, biruinţa creştinului asupra netrebniciei lumii acesteia (şi asupra imbecilităţii unor legi impuse poporului român, aş adăuga eu puţin apocrif), biruinţa lui Hristos asupra morţii şi a Bisericii Ortodoxe asupra păcatului. E de menţionat că această defilare finală a celui trecut la Domnul este acordată oricărui creştin, fie bogat, fie sărac, fie virtuos, fie mai puţin virtuos, ca semn că înaintea morţii suntem egali şi că Judecătorul faptelor noastre mântuitoare este Hristos, fiind refuzată numai celor ce s-au despărţit de Hristos şi Biserica Sa prin apostazie sau sinucidere. Defilarea prin comunitate a Bisericii are trei sensuri spirituale majore: adună comunitatea, o uneşte şi o întăreşte în acest moment tragic, forţa comunităţii fiind resimţită şi de familia celui decedat; reaminteşte tuturor că toţi suntem muritori; afirmă credinţa ortodoxă în valoarea trupului în perspectiva Învierii. Din acest punct de vedere, depunerea mortului la capelă în mod obligatoriu îi răpeşte demnitatea de creştin care a luptat lupta cea bună şi a biruit, iar Bisericii îi îngrădeşte prezenţa în spaţiul public, într-o încercare mai cuprinzătoare de a "aresta pe Hristos la domiciliu", cum se exprima un teolog contemporan.

Ce am prezentat până aici este creştinismul cel după carte, creştinismul celor ce cred cu adevărat în Hristos şi practică religia ortodoxă cu adevărat şi în înţelesul ei luminos şi mântuitor. Dar aceste idei se regăsesc până în ultimul cătun al Ortodoxiei, chiar dacă cei ce practică ritualul habar nu mai au de mult la ce lucru măreţ şi profund participă. Dar chiar şi aşa, ne gândim că această lege îşi permită să lovească o tradiţie foarte profundă a Bisericii. Întrebarea e: De ce?

Răspunsul la această întrebare nu poate fi decât unul singur (cel puţin pentru mintea mea slabă): în spaţiul european se creează iluzia ateisto-milenaristo-distopică a făuririi unei societăţi perfecte pe pământ, raiul pe pământ. Europeanul este educat în zilele noastre că religia supremă este „calitatea vieții”, confortul, bunăstarea, câştigul, cultivându-i-se iluzia că va trăi la nesfârşit. Amintirea morţii îi deranjează pe cei ce cred că au descoperit secretul nemuririi. Motiv pentru care încearcă să ascundă prin lege consecinţa intrării păcatului în lume, moartea.

Legea respectivă mi se pare deosebit de gravă, pentru că Bisericii i se fixează norme de aplicare a tradiţiei sale, lucru inacceptabil. Ce se va întâmpla când la nivel european se va decide să nu mai sune clopotele bisericilor deoarece poluează fonic (lucru care în ţările occidentale este deja în vigoare)? Sau când vor decide că e neigienic ca să se împărtăşească creştinii din acelaşi potir? Sau că e neigienic să săruţi icoanele? Sau că bisericile nu se potrivesc profilului arhitectonic european? Ce va face Biserica atunci? Va trebui să îşi afirme cu tărie poziţia şi să înţeleagă că o concesie lasă uşa deschisă către a doua şi tot aşa.

În afară de atacarea tradiţiei, decizia adoptată de Senatul României stabileşte şi norme arhitectonice Bisericii: mai precis îi cere să construiască anexe, lucru care este la fel de inacceptabil pe cât ar fi dacă Biserica ar cere Parlamentului să dărâme două-trei etaje ale Casei Poporului.

În ultimul rând, dar nu în cele din urmă, legea loveşte în doctrina soteriologică a Bisericii. De ce? Popoarele majoritare ale Europei sunt catolice şi protestante şi nu mizează prea mult pe învierea trupurilor la Judecata de Apoi, postulând faptul că doar sufletul se va bucura de viaţa de veci. De aceea, pentru aceştia descotorosirea de trupurile celor decedaţi e de înțeles. Dar Ortodoxia afirmă clar învierea trupului şi supraviețuirea sufletului şi a trupului spiritualizat în viaţa de veci. De aceea, avem acest ritual al respectului faţă de trup. De aceea nu ne incinerăm morţii, de aceea nu îi aruncăm la gunoi.

Mulți vor spune că exagerez. Poate că au dreptate sub anumite aspecte. Dar într-un singur lucru nu exagerez: stabilirea prin legea Statului a doctrinei Bisericii este un precedent extrem de periculos şi un abuz inacceptabil. Creştinii care acum privesc de pe margine aceste evoluţii legislative şi se mulţumesc doar să clevetească pe seama lor când se întâlnesc, în spaţiul real sau în cel virtual, trebuie să ştie că astăzi le sunt batjocoriţi morţii lor, părinţi, rude, oameni dragi, dar că mâine le va veni lor rândul să fie luaţi din mijlocul celor dragi şi depuşi în capele frigorifice.

Iar europoizilor români care aplaudă această lege cu mare satisfacţie, dând curs unui puternic complex de inferioritate care îi face să creadă că astfel au intrat în rândul lumii "civilizate", le amintesc un adagiu european care spune: Pallida mors aequo pulsat pede pauperum tabernas regumque turres.