Preafericite
Părinte Patriarh,
Înaltpreasfinţiţi
Părinţi Mitropoliţi,
Înaltpreasfinţiţi
şi Preasfinţiţi
Părinţi
Arhiepiscopi şi Episcopi,
Cu
deosebită durere în suflet am luat la cunoştinţă comunicatul de presă Orice lămurire privind credinţa trebuie
făcută în comuniune bisericească, nu în dezbinare, dat publicităţii de
către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la data de 21 decembrie 2016.
În acest comunicat, Sfântul Sinod îşi
mărturiseşte ataşamentul faţă de valorile ecumenismului şi faţă de “dialogul şi colaborarea
între creştini”, manifestându-şi,
în acelaşi timp, determinarea de a suprima opoziţia faţă de ecumenism a unor creştini ortodocşi,
fără a iniţia un
dialog şi o colaborare reale cu aceştia pentru “o lămurire privind credinţa”, care să
readucă pacea în Sfânta noastră Biserică, încercată după sinodul din Creta, din
vara acestui an.
Comunicatul sinodal reafirmă faptul că la sinodul din Creta “Biserica
Ortodoxă nu a
formulat dogme noi, ci a mărturisit că Biserica Ortodoxă este una, sfântă,
sobornicească şi apostolească”, acuzând “unele persoane răzvrătite” că “au indus în eroare pe unii clerici şi credincioşi” prin
afirmaţiile false, potrivit cărora sinodul din Creta ar fi “proclamat
ecumenismul ca dogmă
de credinţă”[1].
Ignorând
vocea multor mari sfinţi ai secolului XX: sfântul Iustin Popovici, sfântul
Nicolae Velimirovici, sfântul Ignatie Brancianinov, sfântul Serafim Sobolev,
sfântul Paisie Aghioritul, sfântul Ioan Iacov de la Neamţ, a unor mari părinţi
duhovnici români: părintele Iustin Pârvu, părintele Ilie Cleopa, părintele
Arsenie Papacioc, a unor mari teologi ai secolului XX: părintele Dumitru
Stăniloae, părintele Seraphim Rose şi mulţi alţii, care, împreună, alcătuiesc
un adevărat consensus Patrum al
secolului XX, contemporan acestei erezii,
în a afirma la unison că ecumenismul este erezie eclesiologică şi chiar erezie
a tuturor ereziilor, comunicatul încearcă demonstrarea contrariului, prin
afirmaţia că în Creta ecumenismul nu a fost declarat “dogmă de credinţă” şi că niciunul
dintre sinoadele locale canonice ale Bisericii Ortodoxe, cele mai multe dintre
ele angrenate din plin în procesul ecumenist, nu a condamnat ecumenismul ca panerezie.
În cele mai multe dintre luările de poziţie cărora le dă răspuns acest
comunicat, s-a afirmat că sinodul din Creta a legiferat participarea Bisericii Ortodoxe la panerezia ecumenistă
şi a introdus ecumenismul ca mod de
gândire eclesiologică şi acţiune misionară, lucru care se probează printr-o
simplă lectură a documentului Relaţiile
Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine. S-a afirmat şi s-a şi
demonstrat în nenumărate rânduri că, deşi nu a proclamat dogme noi, sinodul din
Creta a adus atingere unor dogme mai vechi, prin acceptarea unor idei eclesiologice ecumeniste
referitoare la “unitatea Bisericii” sau
“refacerea
unităţii creştinilor”. Vorbind despre
eclesiologia adoptată la adunarea ecumenistă de la Busan, din 2013, cinci
episcopi greci au denumit-o chiar dogmă:
“a fost formulată dogma protestantă despre unitatea
ecleziologică nevăzută a Bisericii”[2].
Afirmaţia că niciun sinod ortodox canonic nu a declarat vreodată
ecumenismul ca “panerezie” este combătută de anatema dată ecumenismului în 1983 de către Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei (care din 2007 a revenit în
componenţa Bisericii Ruse, neanulând acea anatemă), în care acesta a fost numit
“erezie”.
Se poate oare afirma că, deşi a dat titani ai teologiei ortodoxe a secolului XX,
precum arhiepiscopul Averchie Tauşev, mitropolitul sfânt Ioan Maximovici[3],
părintele Seraphim Rose sau mitropolitul Filaret şi s-a recunoscut mereu parte
a Bisericii Ortodoxe istorice ruseşti, ROCOR nu avea un sinod canonic în
momentul în care a condamnat ecumenismul şi că era în afara Ortodoxiei la acel
moment? Biserica Ortodoxă
Georgiană a ieşit din CMB, în 1997, la presiunea unor centre monahale puternice
din acea ţară, care au denunţat ecumenismul ca erezie şi “erezie a
ereziilor”[4]. În anul 1972, patriarhul
Alexandriei Nicolae al VI-lea a numit ecumenismul “erezie şi panerezie”[5],
considerându-l “îndreptat
împotriva Ortodoxiei”. Imediat după sinodul din Creta, mitropolitul Ieremia de Gortina, membru al
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei, participant nesemnatar al
documentului despre ecumenism al sinodului din Creta, a declarat că “noi, ca Biserică a Gortinei şi
Megalopolisului, episcop, cler şi popor al lui Dumnezeu, condamnăm
oficial ecumenismul ca panerezie”[6], numindu-l
“mişcare satanică perfidă, care vrea să amestece credinţa noastră dreaptă cu
alte ׂ«crezuri»mincinoase şi să o
falsifice”. În Duminica Ortodoxiei din 2012, Mitropolitul Serafim al Pireului a
rostit anatema asupra panereziei ecumeniste: “Celor care predică şi învaţă panerezia ecumenist
intercreştină şi interreligioasă, anatema!”[7]
(s.n.).
Potrivit chiar şi scurtei istorii a ecumenismului propuse în comunicatul
sinodal, Mişcarea Ecumenică s-a clădit
iniţial ca o federaţie protestantă, iar ecumenismul este un produs al său,
ceea ce face ca el să fie deja condamnat
de către Sfintele Sinoade Ecumenice ale Bisericii, de vreme ce cele mai multe
dintre doctrinele protestante sunt variante mai noi ale ereziilor din primul
mileniu (negarea Sfintei Treimi de către comunităţile unitariene, negarea
Sfântei Tradiţii, negarea statutului de Născătoare de Dumnezeu al Pururea
Fecioarei Maria, negarea cultului icoanelor, a cultului Sfintei Cruci, a
cultului sfinţilor, a cinstirii sfintelor moaşte etc.), condamnate şi anatemizate de către Sfintele Sinoade Ecumenice.
Conform teologiei sfântului apostol Pavel, ecumenismul s-a condamnat pe sine în ochii lui Dumnezeu încă din
momentul în care a apărut: “Ştiind
că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3,11; s.n.). Pe acelaşi fir al argumentării
pauline, sfintele sinoade locale canonice ale Bisericii Ortodoxe aveau
obligaţia ca “de omul eretic, după
întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3,10). În
aproape un secol de participare ortodoxă la ecumenism, întâia şi a doua
mustrare ar fi trebuit să se fi produs de mult.
Argumentul că ecumenismul nu este erezie pentru că nu a fost condamnat
de niciun sinod local încă lasă să se înţeleagă că nicio învăţătură greşită nu are
caracter eretic până în clipa în care este condamnată oficial de către un sinod
şi este scoasă în afara trupului Bisericii ca erezie. Într-o scrisoare adresată
de către episcopul Alexandru al Alexandriei către toate Bisericile cu privire
la Arie, înaintea sinodului de la Niceea, episcopul alexandrin spune: “Eusebiu,
acum în Nicomedia...
protejează pe aceşti apostaţi şi scrie peste tot pe unde a uneltit, lăudându-i,
dar în felul acesta atrag cumva pe unii neştiutori la această erezie nenorocită ridicată împotriva lui Hristos”[8].
Pentru că ereziile sunt erezii din
momentul propovăduirii lor de către
ereziarh, când corpul Bisericii constată că sunt în disonanţă cu tot ceea ce
Biserica învaţă dintotdeauna, pretutindeni şi pe toţi, iar sinoadele
le judecă şi le condamnă ca atare în mod oficial, curăţind Biserica de ele şi
restaurând Ortodoxia, ecumenismul este eretic ca orice erezie, iar participarea
la el nu este mai puţin periculoasă, doar pentru că multe dintre sinoadele
locale îl practică încă în loc să îl condamne. Sfântul Iustin Popovici, marele
dogmatist, a numit ecumenismul “panerezie” înaintea condamnării sale de către un
sinod (cartea sa a apărut în 1975).
Comunicatul emis de Sfântul Sinod precizează că “ecumenismul lucid… este
o atitudine spirituală
de dialog şi cooperare între creştini”[9].
Dacă această atitudine de dialog spiritual şi cooperare s-ar desfăşura între creştinii ortodocşi din lume, ar fi
acceptabilă. Din păcate însă, dialogul
şi cooperarea cu ortodocşii din propria Biserică interesează prea puţin pe
promotorii ecumenismului, întreaga atenţie fiind acordată “participării
la mişcarea de dialog între creştinii de confesiuni diferite”.
Despre cooperarea cu ereticii, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au
statornicit că ea trebuie să se reducă la mustrarea acestora şi la dialogul cu
ei doar în vedere revenirii la Ortodoxie. În anul 377, sfântul Vasile cel Mare
îi scrie călugărului Urbikios: “Te rog să faci în aşa fel încât aceste rătăciri să-şi primească de
la Biserică îndreptarea lor şi să stai
departe de comuniunea cu ereticii, căci, să ştii, în aceste privinţe nepăsarea
nimiceşte libertatea de vorbire pe care trebuie să o avem în Hristos”[10]
(s.n.). Avva Teodor din Fermi spune că trebuie să-i ajutăm pe cei căzuţi în
erezie să se întoarcă la dreapta credinţă, dar dacă nu reuşim, să tăiem
prieteşugul cu ei, pentru a nu ne trage şi pe noi în rătăcire[11].
Avva Isaia învaţă să nu stăm de vorbă cu ereticii, pentru ca nu cumva să ne
vatăme cu otrava lor cea de moarte purtătoare, nici să le citim cărţile pentru
a nu da morţii sufletele noastre[12]. După 60 de ani de ecumenism, în care
ereticii nu au făcut un niciun pas spre Ortodoxie, nu e timpul ca BOR să îi
asculte pe Sfinţii Părinţi
şi să se retragă din “dialogul iubirii” cu neortodocşii?
Despre “rugăciunile
comune pentru unitatea creştinilor”, sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe prevăd: canonul
45 apostolic: “Episcopul sau prezbiterul sau diaconul împreună cu ereticii rugându-se să se afurisească numai.
Iar de au dat lor voie ca unor clerici a
lucra ceva, să se caterisească” (s.n.)[13];
canonul 46 apostolic: “Episcopul sau prezbiterul ereticesc botez primind sau
jertfă a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos
cu veliar? Sau ce parte credinciosului cu necredinciosul?”. Despre acest canon sfântul Iustin Popovici spune: “Este
un lucru bătător la ochi chiar şi pentru cei ce nu au ochi: această poruncă
hotărăşte în mod imperativ că nu trebuie să recunoaştem ereticilor nicio Sfântă
Taină şi să socotim toate ale lor ca
nelucrătoare şi lipsite de har”[14]. O lectură a paginii
dedicate de siteul oficial www.basilica.ro “săptămânii de
rugăciune comună pentru unitatea creştinilor” de anul acesta ne arată că membri ai clerului ortodox român s-au rugat cu reformaţii, cu
evanghelicii luterani, cu greco-catolicii, cu armenii şi cu romano-catolicii[15].
Comunicatul Patriarhiei Române începe cu fraza: “Ca în
fiecare an, în a treia săptămână a lunii ianuarie (18-25 ianuarie 2016), Bisericile creştine din întreaga lume organizează
seri de rugăciune pentru unitatea creştină”[16]
(s.n.), din care vedem că denumirea de “biserici” acordată ereziilor este acceptată de către
Sfântul Sinod al Bisericii noastre înainte de sinodul cretan. În 2015, “săptămâna de rugăciune comună” a început la
Arad şi a avut ca parteneri pe romano-catolici, pe greco-catolici, pe
evanghelici, pe reformaţi şi pe mozaici[17].
În prezentarea săptămânii de rugăciune comună din 2012 găsim direct formula
aprobată de sinodul din Creta cu privire la denumirea de “biserici” a
ereziilor: “Alături
de credincioșii din Capitală şi delegaţi ai
instituţiilor Statului prezenţi la slujba Vecerniei, au asistat reprezentanţi
ai mai multor biserici şi confesiuni creştine”[18].
Din perspectiva acestei activităţi ecumeniste intense, se poate explica surprinderea
ierarhilor ortodocşi faţă de acuza că deciziile sinodului din Creta sunt
eretice!
Aflăm cu uimire de la Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române că la începutul secolului XX “misionarii creştini occidentali
predicau Evanghelia iubirii”. Că este vorba despre “creştinii neortodocşi” reiese şi din
comunicat şi din istoria întemeierii CMB, aceşti misionari fiind în mare parte
predicatori protestanţi, care predicau
popoarelor asiatice şi africane doctrinele protestante blasfematoare la adresa
Sfintei Fecioare Maria, a sfinţilor, a sfintelor icoane, a Sfintei Cruci, a Sfintei
Tradiţii, a Sfintelor Taine, a preoţiei sacramentale, a cinstirii moaştelor,
nicidecum Evanghelia iubirii. Această interpretare a începuturilor mişcării
ecumeniste poate fi înţeleasă doar prin prisma premisei eclesiologice eretice
IV.5 a Declaraţiei de la Toronto,
care spune: “Bisericile membre ale Consiliului Mondial recunosc în alte biserici elemente ale
adevăratei Biserici”… “Diferitele Biserici învaţă, în general, că alte biserici au
anumite elemente ale Bisericii adevărate... Astfel de elemente sunt: predicarea Cuvântului, învăţarea
Sfintei Scripturi şi administrarea Tainelor”[19]
(s.n.). Ereziile nu pot predica
niciodată Evanghelia iubirii, deoarece nu au adevărul de credinţă, fără de
care nu există iubire creştină, ci un iubirism lumesc. Numai misionarii
ortodocşi au predicat, în toate secolele, Evanghelia iubirii şi Adevărului.
Comunicatul sinodal afirmă că Biserica Ortodoxă s-a implicat în mişcarea
de dialog dintre diferite “confesiuni creştine” pentru a participa la
“refacerea”, pe baza credinţei Bisericii Ortodoxe, “a unităţii creştinilor neortodocşi dezbinaţi între ei
de-a lungul timpului”. După aproape un secol de ecumenism, se poate spune că diferitele confesiuni
protestante s-au împăcat între ele, dar nu pe baza credinţei celei adevărate a
Bisericii Ortodoxe, ci pe baza ideologiei
sincretismului de tip protestant. În 1998, la Tesalonic, teologii ortodocşi au emis o
declaraţie în care se dădea glas nemulţumirii că participarea ortodoxă la ecumenism este ineficientă: “Luările lor [ale Bisericilor
Ortodoxe – n.n.] de poziţie
pe aceste subiecte [limbajul inclusiv, hirotonirea femeilor, drepturile
minorităţilor homosexualilor
şi unele tendinţe referitoare la sincretismul religios – n.n.] au fost mereu
considerate declaraţii
ale minorităţii şi, din acest motiv, nu
au putut influenţa tendinţa generală şi etosul Consiliului Mondial al
Bisericilor. După un secol de participare
ortodoxă la mişcarea ecumenică şi ani petrecuţi în cadrul CMB, nu observăm suficient progres în discuţiile
teologice multilaterale dintre creştini. Dimpotrivă, prăpastia dintre ortodocşi
şi protestanţi devine din ce în ce mai mare, în timp ce tendinţele mai
sus-menţionate în cadrul anumitor denominaţiuni protestante devin tot mai
puternice”[20]
(s.n.). La 20 de ani de la momentul Declaraţiei
de la Tesalonic, sinodul din Creta recunoaşte că Mişcarea Ecumenică “trece
printr-o criză profundă”[21].
Există la ora actuală un
singur document oficial al Consiliului Mondial al Bisericilor în care să se
recunoască faptul că “Sfânta Biserică
Catolică a Crezurilor”, „adevărata Biserică”, „Biserica lui Hristos” descrisă
de Declaraţia de la Toronto este
Biserica Ortodoxă?
Dimpotrivă,
Declaraţia despre unitate a celei
de-a zecea Adunări Generale a Consiliului Mondial al Bisericilor, din Busan,
Coreea de Sud, din 2013 afirmă: “Credincioşi
chemării noastre comune, vom căuta împreună deplina unitate vizibilă a
Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică, când vom exprima unitatea
în jurul aceleiaşi Mese a Domnului. Căutând unitatea Bisericii, ne vom deschide pentru a primi
darurile tradiţiilor fiecăruia şi a oferi darurile noastre unul altuia...”[22]
(s.n.). Vorbind despre “Biserica una, sfântă,
sobornicească şi apostolească”, au precizat
autorii declaraţiei că aceasta este Sfânta Biserică Ortodoxă? Evident, nu.
Interesează oare realmente pe cineva, la nivelul CMB, faptul că Biserica
Ortodoxă mărturiseşte că este Biserica una, sfântă, sobornicească şi
apostolească, de vreme ce CMB propune un concept propriu de “Biserică una, sfântă,
sobornicească şi apostolească” şi, în
conformitate cu premisa IV.3[23]
din Declaraţia de la Toronto,
considerată de sinodul din Creta “de importanţă vitală pentru participarea ortodoxă la
CMB”,
“toate bisericile creştine,
inclusiv Biserica Romei [şi
Biserica Ortodoxă, care nu a abrogat această teză la sinodul din Creta – n.n.] afirmă că nu există identitate completă între
apartenenţa la Biserica Universală şi cea la propria biserică” (s.n.)?
Cinci episcopi greci au contestat adunarea de la Busan, spunând lumii
că, cu acea ocazie, Bisericii Ortodoxe i s-a pretins
să-şi ceară iertare pentru divizarea lumii creştine: “La Consiliul Mondial al Bisericilor
sau, mai bine zis, al Ereziilor, care s-a întrunit la Busan, în Coreea de Sud,
au fost formulate poziţii contrare ecleziologiei ortodoxe, s-a pretins şi Bisericii Ortodoxe să ceară iertare pentru starea de
divizarea în care se află lumea creştină, a fost pusă la îndoială
infailibilitatea Bisericii noastre, a fost formulată dogma protestantă despre
unitatea ecleziologică nevăzută a Bisericii care ar fi, chipurile,
«multi-dogmatică»...”[24].
Dacă
influenţa ortodoxă asupra mentalităţii ecumeniste se lasă aşteptată, constatăm,
în schimb, că se împlinesc avertismentele sfântului Vasile, ale avvei Teodor şi
ale avvei Isaia, iar învăţătura ortodoxă
este expusă unor influenţe eretice foarte periculoase. Iată câteva exemple
de practicare a “ecumenismului lucid” de către ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, aşa
cum apar ele în media religioase ortodoxe:
1.
În
cadrul celei de-a 10-a Adunări Generale CMB de la Busan, Coreea de Sud, Înaltpreasfinţitul
Nifon, arhiepiscop al Târgoviştei, a afirmat că unitatea Bisericii s-a pierdut în
forma sa actuală;
că Biserica este deficitară din punct de vedere al Sfintelor Taine; că nu mai
putem cunoaşte care este succesoarea Bisericii Primare a Ierusalimului; că toţi
oamenii sunt fraţi întru Hristos, Sfântul Botez fiind doar o etapă superioară,
în cadrul rudeniei spirituale existente între aceştia[25].
“Unitatea Bisericii a
fost pierdută,
scopul nostru nu este să creăm o nouă Biserică, ci să o restaurăm pe cea una
Biserică în neîntrerupta ei continuitate în plinătatea ei sacramentală. Timpul
când se va defini forma finală pe care Biserica cea una, odată reconstituită
(restaurată), o va lua, încă nu a sosit… Să trecem pentru graniţele confesionale, răbdare,
muncă grea”[26].
“Cea mai mare provocare
rămâne eclesiologia. Care este Adevărata Biserică născută la Ierusalim şi
împrăştiată în toată lumea? Cum am ajuns să avem atât de multe Biserici, care
au atât de multe, sau în anumite cazuri, atât de puţin în comun?…”[27].
2.
Într-o
emisiune televizată, înainte de a deveni mitropolit al Moldovei, ÎPS Teofan face
următoarea afirmaţie: “Biserica
Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, Sfânta Liturghie, Sfânta Jertfă
considerată Sfântă Taină şi argumentul, raţiunea, ar fi faptul că cele două Biserici cred că pe Sfânta
Masă, în Sfântul Altar, este prezent acelaşi
Cristos, care S-a născut în Betleem, care S-a jertfit pe Golgota, care S-a
înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui şi care va veni să mă judece pe
mine, pe noi, pe toată lumea. În mod real. Acelaşi
Cristos… Cel care are credinţă puternică simte că acolo pe Sfânta Masă este
Trupul şi Sângele lui Iisus Cristos… În Bisericile de natură protestantă şi mai
ales neoprotestantă este o pâine, pe
care o putem numi sfinţită, un vin sfinţit, care aminteşte de o cină care a
avut loc acum nu ştiu câte mii de ani în urmă…”[28]
(s.n.). Această explicare a diferenţelor referitoare la învăţătura despre
Sfânta Taină a Împărtăşaniei pare a fi o simplă enumerare a doctrinelor pe
această temă, însă viitorul înalt ierarh nu însoţeşte, cel puţin în imaginile
pe care internetul le pune la dispoziţie din acea emisiune, expunerea de un
comentariu critic, în care să arate că nu
există două Biserici, ci doar una, cea ortodoxă, şi că, indiferent de cât
de puternică este credinţa celor din “Biserica Romano-Catolică”, Biserica Ortodoxă nu crede că acolo, pe altarul roman, se află Trupul şi
Sângele Mântuitorului Hristos. Când vorbeşte despre “pâinea sfinţită şi
vinul sfinţit” ale protestanţilor, viitorul mitropolit face comentariul “pe care o putem
numi sfinţită”, deşi, în
realitate, nu putem numi nici pâinea,
nici vinul de la ritualurile protestante sfinţite în vreun fel.
3.
Întrebat
în urmă cu câteva zile dacă o persoană nominalizată pentru o funcţie publică în
stat ar putea să depună jurământul pe Coran,
în cazul în care va fi numită în acea funcţie, Înaltpreasfinţitul Teodosiei,
arhiepiscop al Constanţei, a afirmat: “Cred că
poate să jure şi pe Biblie, că şi
musulmanii cred în Hristos[29]”. În realitate, musulmanii nu cred că Hristos este Fiul lui
Dumnezeu, ci un profet oarecare, mai mic ca însemnătate decât profetul
Mohamed, întemeietorul religiei lor.
4.
Într-un interviu pentru Radio Vatican, ÎPS Serafim
Joantă face următoarele afirmaţii: “E o bucurie, înainte de toate, să-l întâlnesc pe Papa. El este foarte aproape de ortodocşi, în
primul rând prin teologia noastră, modul de organizare a Bisericii, Tainele,
totul este aproape comun... Bineînţeles că ecumenismul trebuie să meargă întotdeauna mai departe, pentru a-şi
atinge scopul, iar scopul este unirea Bisericilor creştine, ca toate Bisericile
să mărturisească aceeaşi credinţă. Acest lucru îl subliniem noi, catolicii şi
ortodocşii... Şi atunci noi subliniem mereu că trebuie să revenim la situaţia
din primul mileniu când Biserica era una”[30]. Reţine atenţia
afirmaţia că Biserica era una doar în
primul mileniu, acum nu mai este una, şi că ecumenismul trebuie să meargă
mai departe pentru a realiza unirea Bisericilor creştine.
5.
Manualul de
Religie de clasa a IV-a, apărut cu binecuvântarea Patriarhiei Române, prin
adresa nr. 2987 din 01.04.2016, are o pagină (pagina 10) în care se spune că diferenţele confesionale şi
interreligioase nu ne împiedică să fim “prieteni şi uniţi în faţa lui Dumnezeu”[31].
Cine ne uneşte în faţa lui Dumnezeu, de vreme ce necreştinii nu cred în Hristos,
Cel Care îi uneşte pe oameni înaintea lui Dumnezeu în Sfânta Sa Biserică, iar
eterodocşii au o credinţă profund viciată de ereziile pe care le împărtăşesc?
Într-o explicaţie a termenului “baptist”, se spune că baptiştii sunt “protestanţi, membri ai unei biserici
creştine care practică botezul la vârstă adultă”. Definiţia reprezintă o aplicare practică avant la lettre a articolului 6 al documentului
Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul
lumii creştine. În pagina 11 a manualului se face o legătură subtilă între
ecologie, armă ideologică a religiei panteist-idolatre New Age, îmbrăţisată de
sinodul din Creta prin instituirea unei sărbători anuale dedicate rugăciunii
pentru mediu, şi porunca dată de Dumnezeu omului de a avea grijă de creaţia Sa.
În pagina 13 găsim sloganul cu iz globalist “Lumea, casă pentru toţi oamenii” etc.
Exemplele ar putea continua, cu situaţia defunctului
mitropolit Nicolae Corneanu, care a săvârşit comuniune euharistică cu
eterodocşii, cu exemplul Preasfinţitului Sofronie Drincec, care a săvârşit
Sfinţirea Aghiazmei Mari împreună cu greco-catolicii, cu obişnuita de acum “săptămână de rugăciune comună
pentru unitatea creştinilor”, care încalcă sfintele canoane ale Bisericii, aşa
cum am văzut mai sus, şi cu multe altele.
Având în vedere că, aşa cum spune comunicatul, “niciun creştin nu este obligat să
dialogheze sau să coopereze cu alţi creştini dacă are teamă că-şi pierde
credinţa ortodoxă”, ar fi indicat ca ideea
întreruperii dialogului şi cooperării cu eterodocşii să fie analizată, înainte
ca practicanţii ecumenismului să-şi piardă credinţa ortodoxă.
Repetarea afirmaţiei potrivit căreia Biserica Ortodoxă aduce
„în dialogul cu ceilalţi creştini” mărturia că este Biserica una, sfântă,
sobornicească şi apostolească este contrazisă chiar de documentul sinodal Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul
lumii creştine, unde, prin invocarea şi acceptarea premisei IV.4 din Declaraţia de la Toronto, sinodul din Creta admite dreptul tuturor
membrelor CMB de a judeca Biserica Ortodoxă după propria eclesiologie şi a
decide dacă aceasta este “biserică
în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului”
sau nu: “Din includerea în Consiliu nu rezultă că fiecare Biserică este
obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens
al cuvântului” (premisa IV.4). Dacă Bisericile Ortodoxe se pot prevala de acest
principiu general din CMB, ce le împiedică pe celelalte membre ale CMB să
aplice acest principiu Bisericii Ortodoxe? Şi atunci, ce fel de mărturie aduce
Biserica Ortodoxă în CMB cu privire la faptul că ea este Biserica adevărată a
lui Hristos? Documentul de la Busan ne face să credem că niciuna.
Comparaţia între Sinodul al II-lea Ecumenic şi viitorul
“sfânt şi mare sinod” pe care
actualele Patriarhii îl plănuiesc este deplasată şi lasă să se înţeleagă că
sinodul al II-lea ar fi corectat erori ale primului sinod ecumenic, ceea ce nu
corespunde adevărului. “Cele trei
omisiuni şi 10 adăugiri” despre care vorbeşte comunicatul sunt dezvoltări
fireşti ale doctrinei corect expuse de către Sinodul I Ecumenic, nicidecum
corecturi aduse simbolului proclamat de către Părinţii de la Sinodul I Ecumenic. Acest lucru reiese din canonul
1 al Sinodului al II-lea Ecumenic: “Au hotărât
Sfinţii Părinţi cei adunaţi la Constantinopol a nu se strica Credinţa
Părinţilor celor trei sute optsprezece, ce s-au fost adunat în Niceea Vitiniei,
ci a rămâne aceea domnitoare”[32]. Viitorul “mare şi sfânt” sinod nu va
putea spune ceea ce a spus Sinodul al II-lea Ecumenic, deoarece, pentru a
reinstaura Ortodoxia în documentele actualului sinod, va trebui să anuleze
complet documentul Relaţiile Bisericii
Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine şi să amendeze serios celelalte
documente, care, la rândul lor, conţin prevederi neortodoxe.
Niciunul dintre preoţii şi ierarhii din cele două
Biserici surori vizate nu a întreprins vreo acţiune anticanonică pe teritoriul
Patriarhiei Române. Mesajele de încurajare faţă de cei ce se opun sinodului din
Creta au fost în deplin duh ortodox şi au ajutat la evitarea unor excese, care
s-ar fi putut produce în situaţia de faţă. Biserica
Ortodoxă Română ar trebui să le mulţumească pentru contribuţia la înţelegerea
modului canonic corect în care această situaţie poate fi gestionată, în duhul
creştin al dragostei şi respectului, pentru a se evita pericolul apariţiei schismelor
sau tulburărilor de orice fel în interiorul Sfintei Biserici.
Antepenultimul paragraf vorbeşte despre “chemare la îndreptare spre dialog paşnic” după ce mai
înainte partenerii acestui dialog au fost catalogaţi “clerici, monahi şi mireni implicaţi în acţiuni de
răzvrătire şi denigrare a Sinodului din Creta”, “persoane răzvrătite”, care, “în mod pătimaş şi dăunător au
indus în eroare pe unii clerici şi credincioşi, afirmând în mod fals şi
denigrator că Sinodul din Creta ar fi proclamat ecumenismul ca dogmă de
credinţă”. Cei ce se opun sinodului din
Creta s-au adunat pentru că i-a adus laolaltă dragostea pentru Ortodoxie, nu
pentru că i-a păcălit sau instigat cineva să se revolte contra Bisericii, lucru
pe care cei incriminaţi de comunicatul sinodal nu l-au făcut, nici nu îl vor
face vreodată.
Din acest paragraf se poate înţelege că vor fi chemaţi
la “îndreptare prin dialog” toţi cei implicaţi în “acţiuni de denigrare a Sinodului din Creta”, inclusiv cei ce au crezut că singura formă
de protest contra sinodului din Creta este dialogul, petiţionarea, conferinţele
etc., criticându-i şi desolidarizându-se de cei care au întrerupt pomenirea
ierarhilor participanţi la Creta, ca formă de atenţionare a ierarhilor
respectivi cu privire la erorile comise de către acel sinod, admisă de canonul
15 I-II Constantinopol şi de către canonul 31 apostolic. Transformarea criticilor
aduse sinodului din Creta în delict de “denigrare a sinodului din Creta” arată cât de diversioniste au fost
întotdeauna unele opinii ale apărătorilor sinodului, care încercau să
acrediteze ideea că sinodul din Creta nu are nicio valoare, că nu trebuie luat
în serios, că nu are nicio autoritate şi că nu se aplică (în ciuda art. 13,
alin. 2, al Regulamentului de organizare
şi funcţionare a Sfântului şi Marelui Sinod, care spune: “Aceste texte au
autoritate panortodoxă”).
Întregul paragraf este o aplicare a articolului 22 din
documentul sinodului cretan Relaţiile
Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine şi dă de înţeles că scopul
acestei lămuriri canonice a denigratorilor şi eventuala lor sancţionare pentru
persistenţă în “înşelare” este lichidarea oricărei forme de protest faţă
de sinodul din Creta, ceea ce contravine practicii Bisericii, în care vocea
pliromei a fost cea care a aprobat sau respins un sinod ecumenic sau
panortodox. Faptul că un alt sinod are dreptul să judece şi eventual să
îndrepte ce a greşit un sinod anterior nu
afectează cu nimic dreptul pliromei de a respinge deciziile unui sinod, atunci
când acestea sunt neortodoxe. Relaţia dintre Sfântul Sinod şi pliroma, din
acest punct de vedere, poate fi înţeleasă printr-o analogie, mutatis mutandis, cu relaţia dintre
Parlamentul statului şi Curtea Constituţională: aşa cum Curtea sesizează că o
anumită lege nu respectă principiile constituţionale, o anulează şi o retrimite
în Parlament pentru a fi refăcută, în acord cu Constituţia, fără a o reface
Curtea însăşi, pliroma Bisericii constată că o anumită învăţătură dogmatică nu
are caracter ortodox, o respinge şi o remite Sinodului, pentru ca acesta să o
refacă în aşa fel încât ea să fie cu desăvârşire ortodoxă.
Preoţii care au întrerupt pomenirea şi creştinii care i-au urmat nu au
săvârşit niciun act de dezbinare în Biserică, ci au acţionat exact în cadrele
stabilite de către canoanele 31 apostolic şi 15 I-II Constantinopol, care
prevăd că, atunci când preotul constată că episcopul său învaţă cu capul
descoperit o erezie (în speţă ecumenismul, lucid sau nu), acesta se poate
îngrădi de acea erezie, înainte de
sinodala cercetare, prin nemaipomenirea ierarhului respectiv la slujbe. În
conformitate cu prevederea canonului 15 I-II, preoţii şi laicii care nu acceptă hotărârile sinodului din Creta nu pot
fi supuşi niciunui fel de sancţiuni disciplinare canonice sau administrative, pentru
că ei apără Biserica de schismă şi erezie, nu o dezbină, iar dacă sunt supuşi totuşi unor astfel de sancţiuni, acelea nu au
nicio valoare.
Conştienţi de greutatea deciziei lor şi de spusele sfântului Ioan Gură
de Aur despre cât de gravă este dezbinarea în Biserică, părinţii nepomenitori şi creştinii care îi urmează au respectat strict
linia trasată de canonul 15 I-II, pe care au adoptat-o urmând un alt sfat
al sfântului Ioan Gură de Aur, care spune: “Dacă episcopul tău este eretic, fugi, fugi,
fugi ca de la foc şi ca de la un şarpe”. În legătură cu pericolul
dezbinării în Biserică, Părintele
ieroschimonah Iulian Prodromitul a oferit cea mai onestă soluţie posibilă: “Cei care au
aprins focul, aceia să-l
stingă!”[33],
cu referire la ierarhii semnatari ai documentelor sinodului din Creta.
Motivele pentru care Biserica Bulgară consideră că trebuie să rămână în
comuniune cu cei ce au participat la sinodul din Creta îi privesc pe membrii şi
conducătorii Bisericii bulgare şi pot fi discutate cu aceştia. Biserica Bulgară a părăsit CMB, nu a
participat la sinodul eretic din Creta, nu a semnat documentul din Chieti, care
a avut ca temă “dreptul de primat de onoare (presbeia tes times) al episcopului roman în întreaga Biserică”,
când mai firesc era poate ca acest dialog teologic cu romano-catolicii să aibă
ca punct de pornire o discuţie onestă despre ortodoxia şi catolicitatea
(sobornicitatea) Bisericii din primul mileniu. Biserica Bulgară şi-a făcut
datoria faţă de poporul său şi îşi poate permite să întreţină relaţii
diplomatice cu celelalte Biserici, în speranţa că exemplul ei va putea fi urmat
de Bisericile care împărtăşesc încă ideologia ecumenistă.
În consecinţă, Vă rugăm ca pe nişte părinţi ai
Bisericii noastre, să ne acordaţi măcar
o parte din dragostea creştină şi înţelegerea pe care le-o acordaţi
eterodocşilor, cu care sunteţi angajaţi în dialogul pentru “restaurarea unităţii
creştinilor”, şi să acceptaţi
că nu suntem schismatici, nu dorim să creăm dezbinare în Biserică, nu dorim să
părăsim Biserica, nu acuzăm pe nimeni de trădarea Ortodoxiei, dar, din motive
de conştiinţă, nu putem accepta
hotărârile sinodului din Creta, pe care le considerăm eretice.
Ne rugăm pentru ca bunul Dumnezeu să dăruiască pace sfintei Sale
Biserici Ortodoxe Române.
25 decembrie
2016 Cu
deosebit respect,
Membrilor Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române
[3] Recunoscut ca unul dintre cei
mai mari sfinţi ai secolului XX chiar şi de siteul mitropolitan Doxologia: http://www.doxologia.ro/sfantul-ierarh-ioan-maximovici.
[8] Cassiodor, Scrieri, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 58.
[10] Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 262, Editura Basilica a
Patriarhiei Române, Bucureşti, 2010, p. 428.
[11] Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei,
Editura Egumeniţa, 2015, p. 75.
[12] Ibidem.
[13]
Comentariul Sfântului Iustin Popovici la acest canon: “Porunca aceasta este limpede chiar şi
pentru o conştiinţă de ţânţar. Oare nu?” (Sfântul
Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi
ecumenismul, Fundaţia Iustin Pârvu, 2012, p. 193).
[14]
Sfântul Iustin Popovici, op. cit., p.
194.
[16] Ibidem.
[25] Sfântul Munte Athos, mărturie de veacuri a luptei pentru apărarea
dreptei credinţe, Editura “Părinţii
Aghioriţi”, Sfântul Munte Athos, 2014.
[31] Manual pentru clasa a IV-a, Religie. Cultul Ortodox, semestrul I, Editura
Corint Educaţional, Bucureşti, 2016, p. 10.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu