DREPT LA REPLICĂ
privind Comunicatul de presă al Mitropoliei Moldovei și
Bucovinei, în legătură cu reacțiile unor credincioși față de Sinodul din Creta[1]
Biroul de presă al Mitropoliei Moldovei şi
Bucovinei a remis, în data de 13 august 2016, un „Comunicat de presă în
legătură cu reacţii ale unor credincioşi din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei
faţă de Sinodul din Creta” (numit în continuarea textului Comunicat) prin care se aduce la cunoştinţă “celor
interesaţi”
punctul de vedere al Mitropoliei faţă de “Scrisoarea deschisă către ierarhii
care au semnat în Creta”[2]
(numită în continuarea textului Scrisoarea),
document redactat de un grup de monahi, preoţi şi mireni,
în care i se cerea Înaltpreasfinţiei Sale să-şi retragă semnătura de pe
documentele sinodului din Creta şi să militeze pentru neaprobarea acelor
documente în cadrul unei sesiuni a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române.
Comunicatul a fost dat publicităţii în mai
puţin de 48 de ore de la momentul primirii la Mitropolie a documentaţiei noastre,
o promptitudine destul de neobişnuită, motivată probabil de dorinţa de a reduce
impactul Scrisorii în rândul credincioşilor ortodocşi. Mesajul central al
Comunicatului se axează pe ideea că Înaltpreasfinţia Sa, Mitropolitul Teofan al
Moldovei şi Bucovinei, are convingeri şi mărturisire de credinţă ortodoxe,
motiv pentru care încetarea pomenirii Înaltpreasfinţiei Sale la Sfintele Altare
nu s-ar justifica. Prin concentrarea
atenţiei pe aspectul nepomenirii ierarhului, s-a eludat răspunsul la întrebarea
fundamentală pusă de aceasta: se dezice sau nu, în mod oficial şi public, Mitropolitul
Moldovei şi Bucovinei de deciziile neortodoxe adoptate în Creta?
Strategia de comunicare adoptată de către
Biroul de presă al MMB a vizat trei registre, disproporţionate ca atenţie
acordată:
1. Recunoaşterea ca parteneri de dialog a celor care se exprimă “onest[3],
în duh de pace[4] şi de unitate[5]”;
2. Stigmatizarea autorilor Scrisorii ca adepţii
unei “poziţii extreme”, fără a se
comenta în ce anume constă caracterul extrem al poziţiei, având în vedere
că tonul scrisorii a fost perfect civilizat, fără niciun derapaj, iar Anexele
au un caracter ştiinţific, obiectiv, impersonal, fără a culpabiliza sau
incrimina pe cineva;
3. Încercarea de discreditarea a demersului, prin acreditarea ideii că “cel puţin o parte din
semnături au fost colectate într-o manieră nepotrivită”.
Întreaga manieră de răspuns la Scrisoare este o transpunere în practică a principiului
enunţat de îndelung contestatul articol 22 al documentului sinodal despre
relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi ansamblul lumii creştine: “Biserica Ortodoxă
condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, din partea unor
persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul păstrării sau a unei
presupuse apărări a Ortodoxiei autentice. După cum mărturiseşte întreaga viaţă
a Bisericii Ortodoxe, păstrarea credinţei ortodoxe autentice este asigurată
numai prin sistemul sinodal, care constituie dintotdeauna, în sânul Bisericii,
cea mai înaltă autoritate în aspecte de credinţă şi reguli canonice[6] (canonul 6 al Sinodului II
Ecumenic)”, prin care pliroma Bisericii este eliminată complet[7]
de la actul receptării hotărârilor unui sinod şi al validării inspiraţiei
acestuia de către Duhul Sfânt, prin reflectarea în viaţa liturgică şi morală a Bisericii a
hotărârilor ortodoxe, atribuind acest rol exclusiv sistemului sinodal,
contrar prevederilor canonice consfinţite de către sinoadele ecumenice sau
locale, de către cugetarea Sfinţilor Părinţi şi chiar de către deciziile luate
în fazele pregătitoare ale acestui sinod (vezi Anexa 1 ataşată Scrisorii). Prin
această decizie sinodală se deschide şi calea
unei represiuni inchizitoriale faţă de oricine apără de invenţii şi
interpretări doctrinare neortodoxe credinţa ortodoxă deja stabilită de
către Sfânta Scriptură, cele şapte sinoade ecumenice „clasice”, la care se adaugă sinodul Sfântului Fotie, al VIII-lea ecumenic, şi
cel al Sfântului Grigore Palama, al IX-lea ecumenic, sinoadele locale şi cugetarea
Sfinţilor Părinţi, şi pe care Biserica o ţine şi o propovăduieşte de două
milenii. Pe
această linie se înscriu “demonstraţia” de la sfârşitul
documentului, avându-l în prim-plan pe bătrânul ieroschimonah Simeon Zaharia,
presiunile făcute în teritoriu asupra celor care au semnat listele de susţinere
a Scrisorii sau ar avea intenţia să le semneze de acum încolo (există relatări
din teritoriu despre abuzuri ale unor zeloşi care îi “anchetează” şi intimidează pe cei
ce au semnat listele de susţinere a Scrisorii; se aude că se va face o campanie de semnături de susţinere faţă de sinodul din
Creta, ceea ce ar fi o premieră în istoria Ortodoxiei, în care credincioşii
unei eparhii sunt invitaţi să subscrie sub semnătură privată la hotărârile unui
sinod eretic, precedent existând faţă de astfel de practică în Evul Mediu
protestant) sau atitudinile şi declaraţiile câtorva persoane din administraţia
bisericească (preoţi, inspectori bisericeşti, exarhi etc.), care au aruncat
anateme asupra autorilor Scrisorii, i-au denumit schismatici, transformând,
prin asemenea “poziţii extreme” (împrumutând expresia cu care este etichetată poziţia autorilor Scrisorii) un dialog firesc între credincioşi şi
Întâistătătorul lor în procesul de receptare a hotărârilor unui sinod
panortodox într-un circ mediatic naţional, pentru care nu ne asumăm în
niciun fel răspunderea, de vreme ce am refuzat să discutăm această temă atât de
sensibilă cu presa[8],
adresându-ne strict autorităţilor bisericeşti şi poporului credincios.
Inspirată din acelaşi document este şi viziunea, devenită deja oficială, că
prin contestarea sinodului din Creta se produce o rupere a unităţii Bisericii,
iar cei ce fac această contestare ar fi vinovaţi de… schismă, afirmaţie total
contrară spiritului canonului 15 al sinodului din Constantinopol din 861, care
reglementează practica întreruperii pomenirii.
Afirmații contradictorii și echivoce
Comunicatul menţionează doar un singur
document sinodal care ar fi fost în vizorul criticilor la adresa sinodului,
celebrul de acum document “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine”, ignorând faptul că Scrisoarea contestă aspecte din toate documentele semnate, pe care
le consideră şi le şi demonstrează printr-o solidă argumentare în cele şapte Anexe
ca fiind în acelaşi duh neortodox cu documentul privind relaţiile cu lumea
creştină.
În sprijinul
afirmaţiei că Înaltpreasfinţia Sa Părintele nostru Mitropolit are un cuget şi o
mărturisire ortodoxă se aduc două argumente:
1.
Aprecierea
ierarhului grec Ierotheos Vlachos;
2.
Câteva
pasaje ce cuprind idei exprimate de către Înaltpreasfinţia Sa Teofan “în faţa preoţilor din parohii, a vieţuitorilor sfintelor mănăstiri şi a
creştinilor mireni din Arhiepiscopia Iaşilor”.
Atunci când este analizată
poziţia ierarhului grec Ierotheos Vlachos[9],
care a spus că Înaltpreasfinţia Sa Mitropolitul Teofan a avut mai multe
intervenţii “în cuget bisericesc ortodox, bazat pe
învăţăturile Bisericii”, trebuie
luate în calcul două aspecte:
1. Cele mai
multe dintre intervenţiile şi amendamentele româneşti, despre care ierarhul
grec spune că au fost făcute chiar pe acest contestat document, nu par a fi
fost reţinute de către forma finală a documentelor sinodale, în care nu se
regăseşte cugetul bisericesc ortodox şi, cu atât mai puţin, învăţătura
Bisericii. Acest lucru în sine ar fi
trebuit să-i determine pe ierarhii noştri să îşi apere poziţia până la capăt cu
demnitate, refuzând semnarea documentului care ignoră contribuţia valoroasă a delegaţiei
române, aşa cum au făcut alţi ierarhi, ale căror amendamente au fost trecute cu
vederea. Un exemplu în acest sens este IPS Ierotheos însuşi, care, printre
motivele refuzului de a semna, îl enumeră în primul rând pe acela că “nu au
fost acceptate toate hotărârile unanime ale Sinodului
Bisericii Greciei...”[10].
2. Mitropolitul
Ierotheos Vlachos a refuzat să semneze documentul despre relaţia Bisericii
Ortodoxe cu lumea creştină, deci nu şi-a
însuşit sub semnătură intervenţiile delegaţiei române acceptate în acel
document, probabil pentru că, indiferent cât de valoroase le considera a fi, nu reuşeau să
rezolve problema impunerii ecumenismului ca linie de gândire a Bisericii. Avem
motive să credem că IPS Ierotheos a refuzat să semneze pentru că sinodul a
ignorat, printre altele, şi
intervenţiile delegaţiei române, în timp ce delegaţia română a semnat
chiar şi în aceste condiţii[11].
În ceea ce priveşte cuvintele
rostite de către Înaltpreasfinţia Sa preoţilor, monahilor şi credincioşilor
Arhiepiscopiei Iaşilor se cuvine să facem următoarele precizări:
1. Scrisoarea nu a pus la îndoială caracterul
ortodox al cugetării personale şi mărturisirii generale făcute în interiorul
Mitropoliei de către Înaltpreasfinţia Sa, ci doar participarea şi mai ales angajarea semnăturii pe nişte
documente cu un caracter vădit neortodox.
2. Discrepanţa
dintre linia ortodoxă a majorităţii afirmaţiilor făcute şi consemnate în
Comunicat şi semnătura pe un document neortodox ne lasă să credem că Înaltpreasfinţia Sa şi-a angajat
semnătura şi ne-a angajat şi pe noi, Biserica din Moldova şi Bucovina, pe nişte
documente diametral opuse conştiinţei şi mărturisirii Înaltpreasfinţiei Sale,
printr-o forţare a propriei conştiinţe greu de înţeles.
3. În loc să fie tratată ca un act de nesupunere faţă
de ierarh sau ca o ameninţare la adresa “unităţii Bisericii”, Scrisoarea
ar trebui tratată ca un sprijin din partea poporului binecredincios pentru
situaţia în care Înaltpreasfinţia Sa ar intenţiona să-şi pună de acord
conştiinţa şi mărturisirea ortodoxe cu participarea la acest sinod eretic,
printr-un gest de delimitare publică de acest sinod şi de hotărârile sale.
Analizând citatele
atribuite Înaltpreasfinţiei Sale, se pot face câteva observaţii cu privire la
modul în care cugetarea ortodoxă este nevoită să convieţuiască cu idei
ecumeniste, pusă în situaţia de a fi influenţată de acestea chiar şi involuntar:
- În toate aceste citate se foloseşte expresia “comunităţile şi confesiunile eterodoxe”, în ciuda faptului că în sinodul din Creta s-a decis acceptarea denumirii istorice de “biserici şi comunităţi eterodoxe”. De ce nu este asumată în acest Comunicat denumirea la care s-a consimţit sub semnătură?
- Se apreciază că “confesiunile şi comunităţile eterodoxe s-au îndepărtat în elemente fundamentale de la credinţa adevărată...”. Termenul edulcorant “s-au îndepărtat” nu reflectă realitatea, deoarece aceste comunităţi nu s-au îndepărtat de la credinţa adevărată, ci s-au rupt complet de aceasta. Poate cineva spune că doctrinele protestante sau romano-catolice mai seamănă în vreun fel cu doctrina ortodoxă? Chiar în condiţiile în care unele vestigia Ecclesiae (“urme de Biserică”) s-ar păstra la aceste confesiuni (existenţa unor Taine, a unor servicii liturgice, a unor forme de pietate sau a unor idei teologice sau norme de conduită morală etc.), ele sunt forme goale de conţinut, deoarece nu mai transmit harul lucrător al Duhului Sfânt, singurul care le-ar da sens şi acestor vestigii, şi rostului confesiunilor respective.
- Explicarea acceptării “denumirii istorice a altor biserici şi confesiuni” întreţine, din păcate, aceeaşi confuzie pe care au provocat-o toate încercările participanţilor la sinod de lămurire a acestui paradox teologic. Se afirmă că acceptarea denumirii nu înseamnă şi acceptarea erorilor doctrinare şi eclesiologice ale acestor confesiuni şi “biserici”[12]. Nici măcar afirmaţia corectă “învăţăturile şi practicile greşite ale eterodocşilor sunt erezii şi le consider ca atare” nu lămureşte lucrurile, deoarece din această formulare rezultă că există comunităţi care au învăţături şi practici eretice, dar pot fi acceptate totuşi ca biserici, lucru absolut inacceptabil pentru teologia eclesiologică ortodoxă. Practicile şi învăţăturile eretice fac ca grupările care le mărturisesc să cadă din statutul de Biserică şi să devină pur şi simplu erezii şi schisme, nimic mai mult. Din acest motiv nu se poate accepta nici măcar denumirea istorică de “biserici”, pentru că “denumirea istorică” reprezintă acceptarea faptului că aceste erezii s-au autointitulat sau au fost numite de-a lungul timpului “biserici” pentru nişte motive pe care le considerăm, la rândul lor, întemeiate. Denumirea este rezultatul unui proces cognitiv prin care este surprinsă esenţa lucrului denumit. Acceptarea denumirii unui lucru înseamnă acceptarea caracteristicilor esenţiale ale acestuia. Dacă acceptăm denumirea de “biserică”, dată unei comunităţi eretice, acceptăm implicit că învăţăturile şi practicile eretice sunt însuşiri accidentale ale acesteia, nu esenţiale şi definitorii[13], şi că ele nu sunt de natură a ştirbi calitatea de „biserică” a comunităţii respective[14]. Or, această idee contravine complet eclesiologiei patristice şi referatelor biblice, potrivit cărora căderea din ortodoxie într-o chestiune de doctrină cât de mică atrage cu sine căderea totală din har a Bisericii respective, transformarea sa în erezie şi încetarea caracterului său bisericesc, adică încetarea capacităţii de a mântui, dat fiind că, în ultimă instanţă, în măsura în care îşi păstrează ortodoxia, Biserica (şi numai ea[15]) este depozitara harului mântuitor şi are un rost şi o raţiune de a fi: mântuirea credincioşilor săi. Această explicaţie a acceptării definiţiei este mai uşor de înţeles prin prisma gândirii ecumeniste, determinate de un principiu enunţat într-un text consemnat în Comunicat mai sus, citat din art. 19 al documentului despre relaţia cu lumea creştină: “Din includerea în Consiliu [Mondial al Bisericilor] nu rezultă că fiecare Biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul sens al cuvântului”. Numai din perspectiva relativizantă a eclesiologiei Mişcării Ecumenice, adoptată de sinod ca linie de gândire oficială, se poate accepta denumirea istorică a unei “biserici” care are învăţături şi practici eretice. Vorbind despre îmbrăţişarea ereziilor, Părintele Sofronie Saharov spunea, încă din timpul când se afla lângă Sfântul Siluan: „În vremea de acum o mare parte a creştinismului din lume înclină spre una din cele mai primejdioase erezii. Această erezie constă în pretenţia că în zilele noastre nu mai este o singură Biserică ce să fi păstrat deplin adevărul învăţăturii lui Hristos, care stăpâneşte deplin cunoaşterea tainei sfintei vieţi harice în privinţa moralei-nevoinţei; se consideră că multe din Bisericile ce se numesc ale lui Hristos au har egal, şi deci trebuie să facă o unire a bisericilor într-un oarecare program de obşte al tuturor... Să fii adânc convins în inimă şi în minte că există pe pământ acea una adevărată Biserică pe care Domnul a întemeiat-o, că acea Biserică păstrează nestricată învăţătura lui Hristos, că ea în întregul ei (iar nu în vreunul din mădularele ei) deţine deplinătatea cunoaşterii şi a harului şi este negreşalnică. ... Cele rostite în Soboarele a toată lumea, ca formă finală a învăţăturii Bisericii, nu pot fi supuse nici unei schimbări, toată elaborarea ştiinţifică ce urmează trebuie neapărat să se acorde cu ceea ce a fost deja dat de dumnezeiasca descoperire şi de învăţătura Bisericii soborniceşti a toată lumea. ... Acestea toate sunt adevărul. Cel ce se va îndepărta de la o astfel de credinţă, acela nu va putea sta."[16]
- Se pune întrebarea dacă în relaţiile cu eterodocşii teologii ortodocşi reuşesc să transmită partenerilor lor de dialog ecumenic convingerea enunţată emfatic în documentul sinodal că Biserica Ortodoxă este singura Biserică şi că ereticii au învăţături şi practici greşite, aşa cum se enunţă la punctul d) al florilegiului de citate cuprinse în Comunicat. Dacă nu, tot demersul participării la dialogul ecumenic este inutil şi se situează sub incidenţa canoanelor care interzic comuniunea de orice fel cu ereticii. Nu are importanţă dacă, atunci când se angajează în dialogul ecumenic, teologii ortodocşi păstrează conştiinţa că Biserica Ortodoxă e Biserica una, sfânta, deoarece, dacă citim Declaraţia de la Toronto, vedem că le este imposibil să-i convingă pe partenerii lor protestanţi şi catolici că Biserica Ortodoxă este aceeaşi cu cea din Crez, de vreme ce Declaraţia exprimă contrariul, iar sinodul din Creta o consideră de o importanţă capitală pentru dialogul ecumenic. Prin urmare, afirmarea unicităţii Bisericii Ortodoxe este făcută doar pentru poporul ortodox, care o ştie din 381 d.Hr., de la sinodul al II-lea ecumenic.
- Cea mai flagrantă discrepanţă între convingerile personale ortodoxe ale Înaltpreasfinţiei Sale şi textele sinodului cretan este aceea surprinsă în punctul e) al colecţiei de citate, în care se spune: “concepţii precum teoria ramurilor, teoria pierderii unităţii Bisericii, rugăciunea în comun cu eterodocşii şi alte practici necanonice nu pot fi acceptate în viaţa Bisericii Ortodoxe”. În ciuda determinării de a nu face loc în viaţa Bisericii unor astfel de invenţii protestante, teoria ramurilor şi teoria pierderii unităţii Bisericii apar, din păcate, peste tot în documentul sinodal referitor la relaţia cu lumea creştină: “căilor şi mijloacelor de restaurare a unităţii celor ce cred în Hristos” (art. 4); “refacerea unităţii creştine” (art. 4); “cu scopul de a căuta... unitatea pierdută a creştinilor” (art. 5); “scopul comun al tuturor este restabilirea finală a unităţii în credinţă” (art. 12); “promovarea unităţii creştine” (art. 16); “restaurarea unităţii creştine în forme noi” (art. 24); “fiecare Biserică este obligată să vadă în celelalte biserici” (art. 19); “în pofida faptului că nu reuneşte toate bisericile şi confesiunile creştine” (art. 16); “lucru ce-l pot face numai bisericile însele” (art. 19); “nicio biserică nu este obligată să-şi modifice eclesiologia” (art. 19); “bisericile şi confesiunile non-ortodoxe s-au abătut de la credinţă” (art. 21). La rândul său, practica rugăciunii ecumenice este deja un eveniment ajuns banal în spaţiul ortodox românesc, recurgându-se la ea şi în preambulul sinodului din Creta. Minimalismul dogmatic acceptat de către sinodul din Creta ca un compromis dogmatic grav se vădeşte în pasajul: “Bisericile Ortodoxe membre consideră drept o condiţie sine qua non pentru participarea la CMB respectarea articolului fundamental al Constituţiei CMB, potrivit căruia pot fi membri numai cei care cred în Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, potrivit Scripturilor, şi mărturisesc pe Dumnezeu cel în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, potrivit Simbolului Niceo-constantinopolitan. Ele (Bisericile Ortodoxe membre ale CMB n. tr.) au convingerea profundă că premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto (1950), intitulată Biserica, bisericile şi Consiliul Mondial al Bisericilor, sunt de o importanţă capitală pentru participarea ortodoxă la acest Consiliu” (Despre teoria ramurilor, teoria unităţii pierdute, Declaraţia de la Toronto, vezi Anexele 2 şi 4).
- Aflăm, pentru prima oară dintr-o sursă atât de autorizată, că se pune în discuţie oportunitatea păstrării calităţii de membru CMB a Bisericilor Ortodoxe. Această imformaţie este însă puternic contrazisă de afirmaţiile documentului despre relaţia cu lumea creştină: “dialogurile teologice bilaterale ale Bisericii Ortodoxe şi participarea sa la Mişcarea Ecumenică se sprijină pe însăşi conştiinţa Ortodoxiei şi pe spiritul ei ecumenic... cu scopul de a căuta unitatea pierdută a creştinilor” (art. 5); “în spiritul celor de mai sus, toate Sfintele Biserici Ortodoxe participă activ la dialogurile teologice oficiale..., în pofida crizei prin care trece Mişcarea Ecumenică” (art. 7); “retragerea din dialog a vreunei Biserici trebuie evitată...” (art. 10); “Bisericile Ortodoxe locale, membre ale CMB, participă pe deplin şi în mod egal la organismul Consiliului Mondial al Bisericilor şi contribuie, prin toate mijloacele care le stau la dispoziţie, la promovarea coexistenţei paşnice şi a colaborării cu privire la principalele provocări socio-politice” (art. 17); “Biserica Ortodoxă doreşte să susţină lucrarea Comisiei pentru Credinţă şi Constituţie...” (art. 21); “Biserica Ortodoxă are o conştiinţă comună a necesităţii dialogului teologic intercreştin” (art. 23); “este imperios ca Biserica Ortodoxă să continue să aducă mărturia ei în lumea creştină divizată” (art. 24). Există în aceste citate vreo urmă de aluzie la posibilitatea retragerii din CMB? Nu.
Această simplă comparaţie
între textele sinodale şi convingerile ortodoxe ale Înaltpreasfinţiei Sale,
consemnate în Comunicat, arată cât se poate de clar contrastul creat între ceea ce Înaltpreasfinţia
Sa crede şi mărturiseşte şi ceea ce a acceptat sub semnătură şi, prin aceasta, a
şi mărturisit, în cadrul sinodului din Creta.
În concluzie, încercarea Comunicatului de a demonstra că
demersul Scrisorii nu este justificat, deoarece ierarhul moldav are o cugetare
ortodoxă, este viciată de faptul că ortodoxia indisputabilă a gândirii şi mărturiei interne ale Înaltpreasfinţiei
Sale este puternic eclipsată de implicaţiile teologice ale documentului pe care
Înaltpreasfinţia Sa şi l-a asumat sub semnătură în Creta, un document
profund contrar convingerilor personale exprimate de către Înaltpreasfinţia Sa.
Pentru a completa
acest tablou, vom încheia cu o analiză a pasajelor citate în Comunicat, care ar
trebui să susţină caracterul ortodox al documentului referitor la relaţia
dintre Biserica Ortodoxă şi lumea creştină.
O mare victorie a
Ortodoxiei este considerată afirmaţia corectă “Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească” (art. 1). Această afirmaţie ar putea fi
considerată o victorie, dacă ar fi propusă şi acceptată la Conciliul II Vatican
sau ca doctrină a Consiliului Mondial al Bisericilor. Dacă a afirma că acest
principiu consemnat în Crez şi cunoscut de orice credincios ortodox este o
victorie, atunci ne putem face o imagine despre duhul antiortodox care a animat
acea adunare, motiv pentru care ierarhii
nici nu ar fi trebuit să participe la ea.
Se citează, scos din context[17], pasajul care spune că “există o criză profundă
prin care trece mişcarea ecumenică”,
fără a se mai preciza că pasajul dinainte vorbea despre participarea activă a
Bisericilor Ortodoxe la dialogul intercreştin, în pofida crizei mişcării
ecumenice.
Afirmaţia că Biserica
nu acceptă egalitatea confesiunilor (art. 18) se referă adesea la frustrarea
Bisericilor Ortodoxe că în aşa-zisul Consiliu Mondial al Bisericilor votul unei
Biserici Ortodoxe cu zeci de milioane de credincioşi este egal cu cel al diverselor
comunităţi protestante care au o pondere extrem de redusă. Cât despre
neacceptarea egalităţii eclesiologice pretinse “între
confesiuni”, aceasta este
infirmată de acceptarea principiului ecumenist enunţat în continuare, la care
Bisericile Ortodoxe au subscris: “Din includerea în
Consiliu, nu rezultă că fiecare Biserică este obligată să vadă celelalte
biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (art. 19). Toţi ceilalţi participanţi
la “CMB” sunt
cuprinşi în denumirea “celelalte
biserici”, pe care Bisericile Ortodoxe nu sunt obligate să
le recunoască în sensul de biserici în deplinul sens al cuvântului (le poate
recunoaşte însă sub aspectul denumirii istorice, cum a făcut-o), însă, în Declaraţia
de la Toronto, pe care sinodul din Creta o consideră de importanţă capitală
pentru participarea sa la “CMB”, “Bisericile
membre ale Consiliului mondial recunosc în celelalte biserici elemente ale
Bisericii celei adevărate”,
această Biserică adevărată fiind “sfânta Biserică sobornicească pe care o mărturiseşte Crezul”, nu
Biserica Ortodoxă (Vezi Anexa 2, p. 10)[18].
“Biserica adevărată, mărturisită de Crez” ar fi, în opinia documentului de la Toronto
şi a altor documente de acest fel, emise de “CMB”, o Biserică inexistentă în
acest moment, pe care doreşte să o redescopere Mişcarea Ecumenistă prin
procesul de refacere a “unităţii pierdute a creştinilor”. Dar dacă Biserica Ortodoxă nu este obligată
să vadă celelalte “biserici” ca biserici în adevăratul
sens al cuvântului, este de la sine înţeles că nici celelalte membre ale „CMB” nu sunt obligate să vadă Biserica
Ortodoxă ca Biserică în adevăratul sens al cuvântului, mai ales că ea nu
este identificată de documentele „CMB” cu Biserica Crezului. Ca să nu mai
vorbim despre faptul că acelaşi document de la Toronto nu obligă participanţii
să îşi modifice eclesiologia ca urmare a aderării la această organizaţie.
Comunicatul ne spune că, în ciuda acestor
afirmaţii cuprinse în documentul sinodal, pe care Biroul de presă MMB le
consideră ortodoxe, documentul se află
în dezbaterea Bisericii (probabil a acelei părţi a Bisericii care nu are “poziţii extreme”) şi “putem
considera acest document în stare de analiză,
nedefinitivat”. Însuşindu-şi opinia
Patriarhiei Antiohiei în această privinţă, comunicatul afirmă că, datorită
lipsei consensului ortodox, documentul
se află într-un proces de revizuire totală sau parţială, fiind necesare
discuţii, amendamente sau completări în cadrul unei viitoare întruniri a
Sfântului şi Marelui Sinod. Însă în niciun document al sinodului nu s-a pus
această problemă şi nu s-a luat o decizie în acest sens.
Se impun câteva
întrebări:
1. Dacă
documentul este nedefinitivat, pentru ce a fost semnat de către participanţii
la sinod? Cine a mai văzut vreodată un document semnat înainte de a fi
definitivat?
2. Dacă
documentul este în stare de revizie parţială sau totală, atunci semnăturile
date pe acest document sunt inutile. Prin urmare, Înaltpreasfinţia Sa ne poate face bucuria duhovnicească de a retrage
semnătura de pe un document care nici măcar nu se află în forma finală.
Eventual, declararea celorlalte documente în acelaşi stadiu şi retractarea lor.
Acest gest ar închide instantaneu discuţia
contestării sinodului şi ar readuce în sânul Bisericii pacea adevărată (aceea
în care preţul nu este sacrificarea adevărului de credinţă) şi liniştea în
conştiinţele noastre, ale credincioşilor.
3. Dacă
documentele sinodului sunt provizorii, pentru ce Comunicatul îl numeşte încă
“Sfântul şi Marele Sinod”? Unde s-a mai pomenit în istoria sinoadelor ecumenice ca un sinod să
lase hotărâri pentru a fi rezolvate de către sinodul următor[19]?
4. Putem
considera acest document oficial al Mitropoliei ca pe o retractare pe jumătate
a documentului despre relaţia cu lumea creştină? Există un document cu forţă
juridică superioară, semnat de Înaltpreasfinţia Sa, care să ateste că cele
scrise în Comunicat despre statutul canonic al documentului respectiv
reprezintă punctul de vedere oficial al Mitropoliei? Comunicatul foloseşte
expresia evazivă “putem considera”, care nu ne lasă certitudinea
că Mitropolia chiar consideră acest lucru despre documentul respectiv.
Se impun şi două luări de poziţie:
1. Dacă documentele emise de acest sinod sunt
imperfecte, atunci este imperioasă
declararea acestui sinod ca neinspirat de Duhul Sfânt şi, pe cale de
consecinţă, fără nicio valoare pentru Biserica Ortodoxă din întreaga lume.
Ar fi păcat împotriva Duhului Sfânt să afirmăm că Acesta a inspirat hotărâri
susceptibile de a fi revizuite, adăugite şi completate.
2. Comunicatul ne dă vestea că se ia în
calcul întrunirea unui nou sinod de acest fel, lucru pe care noi îl considerăm
încă de pe acum nepotrivit, date fiind tulburările pe care le-a creat în
Ortodoxie acest sinod şi duhul în care el s-a desfăşurat.
Precizări pe marginea punctelor
de vedere semnate de părintele Simeon Zaharia
O altă chestiune care
trebuie lămurită, în mod inevitabil, este încercarea de denigrare a demersului
Scrisorii, prin acreditarea ideii că semnăturile strânse în sprijinul acesteia
s-au colectat fără consimţământul informat al celor care le-au dat. Accentul
cade în Comunicat exclusiv pe partea legată de nepomenirea ierarhilor, care
pare a preocupa Mitropolia mai mult decât orice altceva legat de această temă.
Într-un puternic
contrast cu Scrisoarea, însoţită de şapte Anexe ce cuprind demonstraţii
teologice elaborate ale afirmaţiilor din Scrisoare, Comunicatul are două anexe
ce cuprind o retractare a semnăturii părintelui ieroschimonah Simeon Zaharia,
de la Mănăstirea Sihăstria, precum și un apel către fiii duhovnicești ai
acestui.
În legătură cu aceste
anexe, precizăm că noi îl cunoaştem foarte bine pe părintele Simeon, ştiind
care sunt convingerile sale legate de ecumenism şi de sinodul din Creta, ca
unii ce am discutat în repetate rânduri cu Preacuvioşia Sa despre aceste
lucruri. În niciun caz Părintele Simeon nu ar fi formulat şi transmis fiilor
duhovniceşti un astfel de mesaj din propria iniţiativă. Ţinând seama că în
Comunicat se aminteşte că părintelui i s-au cerut “precizări”, luând în calcul şi
vârsta înaintată a Preacuvioşiei Sale, nu
putem exclude posibilitatea ca textele celor două scrisori să nu fi fost
redactate personal de către Părintele Simeon, ci de altcineva, care să i le fi
adus la cunoştinţă şi să i le fi înaintat spre semnare. De altfel, textele susţin integral punctul de vedere al
MMB.
Ne îndreptăţeşte să
credem acest lucru mai ales confuzia care se face între nepomenirea ierarhului
pentru susţinerea ereziei şi ieşirea din Biserică a celor care practică această
nepomenire din motiv de cădere şi persistenţă în erezie a ierarhului. Această
“doctrină” a fost însuşită şi propovăduită în ultimele
zile de către personalul clerical prosinodal, care deplânge pericolul schismei
ca urmare a acestei atitudini de negare a sinodului din Creta şi se află
strecurată şi în paginile Comunicatului, în expresia finală “în vederea păstrării unităţii în Adevăr şi a
comuniunii de iubire dintre mădularele acesteia”, inspirată din articolul 22 al
documentului despre relaţiile cu ansamblul lumii creştine. Părintele Simeon exprimă
această idee în fraza: “Doresc să rămân în Biserica
Ortodoxă Română până la sfârşitul vieţii şi Îl rog pe Dumnezeu să păzească
Biserica Sa de orice dezbinare”,
din care rezultă convingerea că încetarea pomenirii ierarhului ar aduce cu sine
ieşirea din Biserică. Tâlcuirea din Pidalion
la canonul 15 al Sinodului din Constantinopol din 861 spune clar: “Unii ca aceştia [care întrerup pomenirea – sublinierea noastră]
despărţindu-se de aceia nu numai nu se osândesc, ci şi de cinstea cea cuvenită
ca nişte dreptslăvitori, sunt vrednici. Că nu au pricinuit schismă Bisericii cu
osândirea aceasta, ci mai ales o au slobozit de schisma şi eresul
minciuno-episcopilor acelora”
(vezi Anexa 7, p. 2).
Regretăm modalitatea prin care s-a încercat
forţarea sensibilităţii acestui deosebit Părinte duhovnicesc. Suntem convinşi
că la o posibilă discuţie deschisă, părintele Simeon se va pronunţa prin
termeni de o cu totul altă natură decât cea în care a fost nevoit să se
exprime. În discuţiile purtate, părintele ne-a dat binecuvântare pentru acest
demers, inclusiv pentru nepomenirea ierarhului, îndemnându-ne: “Semnaţi, că în asta stă mântuirea voastră!”. De asemenea, Cuvioşia Sa a precizat că i-a propus personal IPS Mitropolitului
Teofan să retracteze semnătura de pe documentele din Creta.
Având
în vedere cele relatate mai sus, considerăm că:
1. Scopul principal al demersului Scrisorii este
convingerea ierarhului nostru să renunţe la ideile promovate de sinodul din
Creta, să se dezică de toate documentele aprobate acolo, pe care le considerăm
eretice şi periculoase pentru caracterul ortodox al învăţăturii şi practicii
Bisericii noastre. Nu ne-am
propus să ameninţăm pe ierarh sau pe altcineva, nu dorim să provocăm vreo
schismă în Biserică, nu suntem neascultători, nu suntem duşmani, nu merităm să
fim trataţi aşa cum suntem trataţi de câteva zile încoace.
2. Întreruperea
pomenirii ierarhului care îmbrăţişează idei eretice şi persistă în promovarea
lor nu este o ameninţare inventată
de autorii Scrisorii, ci o măsură de precauţie dictată de canoanele Bisericii
şi practicată de sute de ani;
3. Cei ce
ne-au şi proclamat schismatici dau impresia că au citit numai prima parte a canonului 15 al
sinodului I-II Constantinopol, cea care îi condamnă pe cei ce nu pomenesc
ierarhul pentru orice alt motiv decât erezia (ură personală, comportament
imoral, prejudiciere de vreun fel etc.), înainte ca faptele să fie cercetate de
sinod. Or, canonul 15 are şi o a doua
parte, cea referitoare la cei ce întrerup pomenirea pe motiv de erezie condamnată
de către Sfintele Sinoade şi de către Sfinţii Părinţi. Deciziile sinodului
din Creta de a recunoaşte ca “biserici” comunităţile
eretice sunt contrare Sfintelor Sinoade, iar decizia de a proclama ecumenismul
ca linie de gândire în Biserică este contrară atât Sfintelor Sinoade, cât şi
gândirii Sfinţilor Părinţi.
Canonul permite acţiunea de
îngrădire înainte ca un alt sinod să se pronunţe asupra caracterului eretic al
deciziilor din Creta.
4. Acuzaţiile
de “lipsă de discernământ duhovnicesc” şi “grabă” sunt invalidate de pasajul din
canonul 15 care spune “îngrădindu-se pe sine despre
împărtăşirea numitului Episcop mai înainte de Sinodiceasca cercetare” şi de interpretarea din Pidalion (făcută de canonişti celebri ai Ortodoxiei) care arată că
întreruperea se poate face înaintea cercetării stării de eres de către un
sinod.
5. Cei ce
recurg la măsura foarte dificilă a întreruperii pomenirii pentru erezie nu trebuie prigoniţi şi stigmatizaţi ca schismatici
şi duşmani ai unităţii Bisericii, ci respectaţi ca apărători ai Ortodoxiei. Patriarhul
Athenagora (1886-1972) nu a fost pomenit timp de 20 de ani de către o parte
dintre mănăstirile şi chiliile Sfântului Munte, fără ca acestea să intre în
schismă prin această decizie.
6. Măsura nepomenirii ierarhului la sfintele
slujbe se ia atunci când există abateri legate de Dreapta Credinţă. Originea
sinodului din Creta este Mişcarea ecumenistă care constituie, deopotrivă, o
erezie şi o inovaţie în sânul Bisericii Ortodoxe. Dacă originea sinodului este
eretică, atât pregătirile, cât şi documentele semnate au aceeaşi natură.
Părtăşia cu abaterile de la Dreapta Credinţă produc căderi succesive din Har,
prin care am devenit atât de vulnerabili și neputincioşi în fața valului de
răsturnări grave înregistrate, în ultimii ani, atât la nivel spiritual și
existenţial, cât și la nivel legislativ. Cum pot convieţui Biserica şi Dreapta
Credinţă cu toate aceste prăbuşiri de o gravitate maximă, faţă de care nu
manifestăm nicio împotrivire şi nu luăm nicio atitudine? De unde învoiala
tacită cu duhul distructiv al acestei lumi, în care apostazia a devenit un mod
obişnuit de viaţă? Dacă cele petrecute deja în viața Bisericii și în întreaga
lume nu ne sunt de ajuns pentru a ne trezi, atunci ne va trezi Dumnezeu cu
catastrofele ce vor veni peste noi toţi.
Comitetul de redactare
[1]http://www.doxologia.ro/arhiepiscopia-iasilor/comunicat-de-presa-legatura-cu-reactii-ale-unor-credinciosi-din-mitropolia
[2]
http://aparam-ortodoxia.ro/2016/08/11/reactia-pliromei-fata-de-sinodul-din-creta-2016/
[3] Prin
interpretare per a contrario, rezultă
că autorii Scrisorii au fost lipsiţi de onestitate, implicaţie nedemonstrată în
niciun fel de text, nici măcar de „precizarea” cerută Părintelui Simeon,
deoarece nu ştim în ce manieră a fost abordat părintele.
[4]
Presupunem, per a contrario, că „duhul
de război” care i se impută implicit Scrisorii se referă la războiul pe care îl
declarăm ereziei, întrucât pacea obţinută cu preţul sacrificării Adevărului
este o neagră sclavie. Nimeni nu a declarat intenţii belicoase faţă de ierarhul
nostru sau faţă de Mitropolie.
[5]
Această expresie, preluată direct din art. 22 al documentului sinodal cretan, a
stat la baza “doctrinei” schismei
pe care se presupune că am provoca-o prin poziţia noastră.
[6]
Nimeni nu contestă calitatea sinodului ecumenic de autoritate supremă în
Biserica Ortodoxă în materie de stabilire a doctrinei şi regulilor canonice
ortodoxe, dar această autoritate impune şi recunoaşterea ortodoxiei deciziilor
dogmatice respective prin receptarea lor de către pliroma (vezi Anexele 1 şi
3). Locul în care este plasat articolul 22, în plin discurs de acceptare a
ecumenismului ca linie de gândire în Biserică, arată că el se referă precis la suprimarea oricărei opoziţii faţă de linia
ecumenistă adoptată la acest sinod.
[7] Sau
este acceptată doar “pliroma de
bine”, care, “onest,
în duh de pace şi de unitate”, îşi exprimă adeziunea faţă de deciziile
sinodale.
[8] În
ziarul Adevărul a fost citată o frază
scrisă de către Mihai-Silviu Chirilă unei jurnaliste pe Facebook, în care îi
explica motivul pentru care nu doreşte
să îi acorde un interviu. Iată textul integral al acestei conversaţii
private: “Distinsă domnişoară, Vă mulţumesc
pentru interesul acordat demersului autorilor Scrisorii adresate
Înaltpreasfinţiei Sale Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Întrucât
Scrisoarea se constituie într-o formă firească de dialog, purtat în interiorul
Bisericii între credincioşi şi Întâistătătorul lor, în spiritul respectului
desăvârşit faţă de ierarhi şi al preocupării permanente de a păstra nestrămutat caracterul ortodox al învăţăturii Bisericii
noastre, şi nu s-a prevăzut că presa naţională ar putea manifesta un interes
pentru o chestiune teologică internă a Bisericii, noi, autorii Scrisorii, nu am
desemnat, până în acest moment, în strategia de comunicare cu publicul, un
purtător de cuvânt care să transmită mesaje presei, limitându-ne la a publica
punctele noastre de vedere pe siteul www.aparam-ortodoxia.ro
şi la a ne însuşi decizia ca toate luările publice de poziţie să se facă în
deplină coordonare între membrii grupului, pentru a nu apărea, în transmiterea
mesajului nostru, confuzii sau erori de natură a prejudicia în vreun fel
percepţia publică asupra Bisericii Ortodoxe Române şi a împreună-vieţuirii, în
deplina armonie a dragostei creştine, între credincioşi şi păstorii noştri
sufleteşti. Dată fiind invitaţia pe care ne-o adresaţi de a explica publicului
larg poziţia pe care am adoptat-o, vă rog să aveţi certitudinea că, cu ocazia
proximei întruniri a membrilor grupului, voi aduce la cunoştinţă propunerea
dumneavoastră şi vă voi comunica decizia luată în această privinţă. Cu stimă,
Mihai-Silviu Chirilă”. Articolul
din ziar lasă impresia că domnul Chirilă i-ar fi acordat
un interviu, ceea ce este fals.
[9] Merită speculat, chiar şi neavând vreo dovadă
în acest sens, că există posibilitatea ca simpatia IPS Ierotheos Vlachos faţă
de delegaţia română să se explice şi
prin prisma numelui “Vlachos” al Înaltpreasfinţiei Sale, care în traducere din
limba greacă înseamnă “vlah”, adică aromân.
[11] Al
doilea motiv pe care părintele Ierotheos îl invocă pentru nesemnarea celor două
documente finale este: “Încă de la început mă problematiza întreaga
structură și modul de gândire al textului, pentru că acesta a rezultat din
combinarea a două texte diferite, dar până la sfârșit am tot sperat că va fi
corectat și prin propunerile altor Biserici. Însă în cele din urmă am observat că amendamentele care au fost
propuse de Biserici nu au fost toate acceptate în text din diferite motive” (https://graiulortodox.wordpress.com/2016/07/01/de-ce-nu-am-semnat-textul-legaturile-dintre-biserica-ortodoxa-cu-restul-lumii-crestine-mitropolitul-ierotheos-vlahos/).
[12]
Folosirea termenului cu literă mică nu rezolvă problema atribuirii acestui
termen, ci dă doar sentimentul că există o Biserică cu literă mare şi alte
biserici cu literă mică, când în realitate există o Biserică (şi aceea este
obligatoriu Biserica Ortodoxă, care este „Biserica Crezului”) şi alte comuniuni
eretice.
[13]
Aristotel, părintele logicii formale, ne spune că definiţia este o “demonstrare a esenţei”, iar primul ei fel “exprimă înţelesul unui nume”
(definiţia nominală). Dacă vrem să stabilim definiţia unui
lucru, ne spune Aristotel, trebuie
să scoatem la lumină numai note esenţiale. Definiţia unui lucru ne învaţă două lucruri:
“ce este” lucrul respectiv, şi “de ce” este aşa cum este
şi nu altfel (Aristotel, Organon, vol. 2, Editura IRI,
Bucureşti, 1998, pp. 200, 213, 218). Motivele care determină denumirile
“bisericilor” din afara Ortodoxiei sunt tocmai cele care
descriu învăţăturile şi practicile lor eretice, invalidând caracterul lor de “biserică” (cele mai multe poartă denumirea ereticilor
care le-au creat sau a ideilor eretice pe care le susţin ca doctrină oficială).
[14] Prin
această interpretare, aceste practici şi învăţături eretice sunt reduse la
nivelul unor cutume teologice locale, care nu împietează în niciun fel asupra
catolicităţii (caracterului deplin şi universal) al “bisericii” respective,
ceea ce e cu totul inacceptabil din punctul de vedere al eclesiologiei ortodoxe.
[15] Harul nu operează extra
muros Ecclesiae. Extra Ecclesiam
nulla salus, “în afara Bisericii nu există mântuire”, afirmă cu tărie sfântul
Ciprian al Cartaginei. Acceptarea acestui text sinodal implică faptul că
mântuirea există oriunde există “biserică”, cu B
mare sau cu b mic, contestând spusele sfântului Ciprian, pentru care Biserica
era doar cea ortodoxă, nu şi cea cu practici şi învăţături eretice: “Oricine
s-a separat de Biserică se uneşte cu adultera, se separă de făgăduinţele
Bisericii” (Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii, EIMBOR, Bucureşti, 2013, pp. 45-47).
[16] „Zeul toleranţei” şi
descreştinarea creştinismului - o perspectivă ortodoxă, Ed. Christiana, 2009, p. 270
[17]
Toate afirmaţiile citate din documentul 6 sunt scoase din contest.
[18]
Acest principiu ecumenist a fost deja însuşit de unii ierarhi ortodocşi încă
înainte de sinodul din Creta, după cum rezultă din contestatele cuvinte ale
episcopului Chiril Catarellos, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice: “în Tradiţia ortodoxă nu
se spune nicăieri că Biserica Ortodoxă este cea Una, Sfântă şi Apostolească,
despre care se vorbeşte în Crez” (http://ortodoxos.ro/2016/06/23/biserica-marturisita-crez-nu-este-cea-ortodoxa-afirma-episcopul-chiril-catarellos/).
[19]
Sinodul quinisext din 690-691 a completat doar cu dispoziţii canonice sinodul
al VI-lea ecumenic, din 681, nu a rezolvat problemele dogmatice dezbătute de
acel sinod.
