Cum se schimbă ţara în bine prin îndemnuri la ură contra Bisericii Ortodoxe?

Serviciul de ştiri Yahoo are un articol în care ne spune că “preşedintele României, Klaus Johannis, a cerut duminică sprijinul protestatarilor pentru reformarea ţării". Această vizită a preşedintelui în "stradă" vine în condiţiile în care, în urmă cu câteva zile, protestatarii au scandat împotriva Bisericii Ortodoxe, a întâi-stătătorului acesteia şi a clerului ortodox. De aceea, nu ar fi rău dacă ni s-ar explica mai clar ce doreşte domnul preşedinte să facă împreună cu cei care au încălcat toată legislaţia ţării cu privire la regimul cultelor şi la convieţuirea religioasă în România: o reformare politică a ţării sau [/şi] o reformă religioasă? Pentru ca dacă în planurile sale de “reformă” se află acceptarea denigrării în stradă a Bisericii Ortodoxe, aşa cum a fost ea denigrată zilele acestea, sub ochii blajini ai autorităţilor, care nu iau încă nicio atitudine, noi, credincioşii ortodocşi din România nu vom permite acest lucru, iar demersurile revoluţionare ale susţinătorilor domniei sale din stradă se vor izbi de votul nostru contrar (desigur, dacă în statul reformat politic va mai exista vot, şi ţara nu se va conduce direct prin decrete din “stradă”).

Domnul preşedinte Iohannis a mai spus “că numai împreună putem face schimbarea”, un leitmotiv politic (dacă aş avea un cent pentru fiecare dată când politicienii români au spus asta, aş fi miliardar) care se referă, de această dată, la domnia sa şi la protestatarii din piaţă. Prin faptul că i-a luat ca împreună-lucrători la opera de “reformă”, putem înţelege că preşedintele s-a solidarizat cu cei ce protestează în stradă, deci, pe cale de consecinţă, şi cu încălcarea de către aceştia a art. 30, alin. 7 al Constituţiei, a Legii Cultelor, a Legii adunărilor publice, a Legii împotriva discriminării şi chiar a unui articol din Noul Cod Penal?

Oare dorinţa protestatarilor de desfiinţare a clasei politice, care contravine art. 3, art. 40, alin. (2) şi art. 152, alin. (1) din Constituţia României, face parte din aceste eforturi de reformare a ţării?

Dar visul unor cetăţeni din “stradă” de a impozita veniturile Bisericii, de a lua la buget patrimoniul Bisericii, contrar art. 74, alin. 2, care stipulează că "Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale"?

În mod surprinzător, această mulţime care protestează împotriva a toate şi a tot nu strigă împotriva preşedintelui ţării. Oare de ce? Între noi fie vorba, între prestaţia Guvernului demis şi cea a Administraţiei Prezidenţiale actuale există o diferenţă de calitate favorabilă guvernului demis. Guvernul, departe de a fi unul ideal, cu foarte multe atitudini controversate (felul în care a tratat cetăţenii de la Pungeşti nu poate fi uitat), a asigurat o stabilitate pe care ţara nu o avea în timpul guvernării Boc-Băsescu (una dintre calităţii guvernului proaspăt demis este şi aceea că a şters urmele traumatizante ale guvernării Băsescu-Boc). Preşedintele, pe de altă parte, fără a avea un an de mandat strălucitor, s-a remarcat mai mult prin semnarea unor legi nepopulare şi antidemocratice, precum Legea 217/2015, împotriva căreia a existat o vie reacţie în spaţiul public, Legea Dragnea, la rândul său, intens contestată, şi alte acte normative destul de discutabile. Nu se cuvenea oare să împartă aceeaşi nepopularitate de care “se bucură” politicienii care au conceput aceste legi sau care le-au primit gata concepute şi le-au votat fără prea multă reflecţie asupra lor?

Articolul 80 al Constituţiei spune că preşedintele este mediator între stat şi societate. Sunt convins că, dacă va fi întrebat vreodată de Parlament de ce a adus “strada” la consultările pentru formarea guvernului, domnul preşedinte va spune că şi-a exercitat calitatea din art. 80, deşi această calitate trebuia să o exercite înaintea căderii guvernului, sau în alt cadrul decât consultarea pentru formarea noului guvern, unde art. 103, alin. 1 invită numai partidele parlamentare.

Nedumerirea mea este legată de faptul ca domnul preşedinte al României s-a întâlnit de două ori cu cetăţenii revoltaţi, dar nu le-a spus niciodată să pună capăt acestei revolte şi să se ducă acasa. Nu asta trebuia să facă, în primul rând, un mediator? Să încheie conflictul? Mărturisesc că nu am urmărit toate intervenţiile domnului preşedinte, e posibil să fi spus şi asta, ar fi de aşteptat să o fi făcut. Dar daca nu, oare de ce nu a făcut-o?