Una dintre cele mai interesante învățături ale lui Iisus este cea referitoare la abandonarea grijilor acestei lumi și la concentrarea asupra împărăției cerurilor. Pasajul biblic care vorbește despre această temă face parte din contextul mai larg al Predicii de pe Munte (Mt. 5-7,27).
Întreaga Predică de pe Munte este practic o revoluție spirituală, o schimbare completă a mentalității lumii acesteia. Aici se vede dumnezeirea lui Iisus, în capacitatea de a se desprinde de inerția gândirii comune pentru a o răsturna ca într-un fel de oglindă în care omul să se poată vedea prin ochii cu care îl vede Dumnezeu. Discursul lui Iisus începe cu promisiunea fericirii eterne (în care postulează că sursa fericirii este Dumnezeu, formele de „fericire” lumească fiind niște iluzii), continuă cu o interpretare profund spiritualizată a Decalogului și a Legii Talionului și cu alte sfaturi morale legate de viața spirituală. Apoi ne descoperă pe Tatăl, în Rugăciunea Domnească. Toate acestea poartă în sine ideea profundă a restaurării omului în raporturile cu Dumnezeu și cu lumea.
În aceeași cheie trebuie înțelese și cuvintele din capitolul 6,25-33 al Evangheliei după Matei. Dincolo de stabilirea unor noi priorități în viața credinciosului, pentru care Dumnezeu trebuie să fie o preocupare mai importantă decât agonisirea de bunuri lumești, pasajul indicat mai sus are și un mesaj mult mai profund.
Pentru a-l înțelege trebuie să vizităm Vechiul Testament cu relatarea despre căderea în păcat a lui Adam. În cartea Facerii 3,17-19, ni se spune că după ce a greșit și nu s-a pocăit Adam s-a autocondamnat la o viață grea și dură în mijlocul unei naturi care, suferind și ea consecințele căderii lui Adam, îi devenise dușman acestuia. Dumnezeu îi spune: „...blestemat să fie pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale! Spini și pălămidă îți va rodi și te vei hrăni cu ierburile câmpului. În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat”. Cumplit blestem. Părinții Bisericii ne spun că Adam muncise și în paradis, dar munca era pentru el un exercițiu spiritual, o formă de creație artistică, o împreună lucrare a lui cu rațiunile plasticizate (logoi spermatikoi) ale lui Dumnezeu. Acum însă, după ce refuzase darul lui Dumnezeu, omul era blestemat să își găsească o sursă de existență altundeva decât la Creatorul său. Era obligat să supraviețuiască prin resursele pe care avea să i le ofere o lume limitată și dușmană. În capitolul 4 al Facerii Dumnezeu îl blestemă pe fratricid ca pământul să îi refuze roadele sale.
De aceea, cuvintele lui Iisus din Evanghelia Matei apar ca o adevărată eliberare de acest cumplit blestem. Nu sunt o invitație la lene, așa cum consideră unii, ci o ridicare a unui blestem străvechi și anunțarea unei repuneri în starea prelapsiană: „De aceea zic vouă: nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca: au nu este sufletul mai mult decât hrană și trupul decât îmbrăcămintea? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl vostru cel Ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi mai presus decât ele? Și cine dintre voi, îngrijindu-se, să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiți? Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Și vă spun vouă că nici Solomon, în toată măreția lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre ei... Căutați mai întâi împărăția cerurilor și toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale” (Mt. 6, 25-29.33).
Ce ne învață Iisus în aceste cuvinte? În primul rând, rupe închiderea monistă a omului în realitatea materială a lumii, deschizându-ne orizontul spiritual către Dumnezeu. Acesta este și simbolul comparației cu păsările cerului. Iisus nu ne învață să visăm la lucruri deșarte, ci ne invită să ne ne schimbăm prioritățile. Într-o lume dominată de iluzia realității lumii acesteia, Fiul lui Dumnezeu ne învață să căutăm mai întâi împărăția cerurilor, iar cele de care avem nevoie se vor adăuga de la sine. Ne mai învață Mântuitorul lumii să trăim în prezent, nu în trecut, nu în viitor. Nu are sens să trăim nici în amintirea trecutului, dar nici să nu amânăm pentru mâine ceea ce putem face azi pentru mântuire. Pentru că ziua de mâine se îngrijește de ale ei. Ajunge zilei răutatea ei.
Întreaga Predică de pe Munte este practic o revoluție spirituală, o schimbare completă a mentalității lumii acesteia. Aici se vede dumnezeirea lui Iisus, în capacitatea de a se desprinde de inerția gândirii comune pentru a o răsturna ca într-un fel de oglindă în care omul să se poată vedea prin ochii cu care îl vede Dumnezeu. Discursul lui Iisus începe cu promisiunea fericirii eterne (în care postulează că sursa fericirii este Dumnezeu, formele de „fericire” lumească fiind niște iluzii), continuă cu o interpretare profund spiritualizată a Decalogului și a Legii Talionului și cu alte sfaturi morale legate de viața spirituală. Apoi ne descoperă pe Tatăl, în Rugăciunea Domnească. Toate acestea poartă în sine ideea profundă a restaurării omului în raporturile cu Dumnezeu și cu lumea.
În aceeași cheie trebuie înțelese și cuvintele din capitolul 6,25-33 al Evangheliei după Matei. Dincolo de stabilirea unor noi priorități în viața credinciosului, pentru care Dumnezeu trebuie să fie o preocupare mai importantă decât agonisirea de bunuri lumești, pasajul indicat mai sus are și un mesaj mult mai profund.
Pentru a-l înțelege trebuie să vizităm Vechiul Testament cu relatarea despre căderea în păcat a lui Adam. În cartea Facerii 3,17-19, ni se spune că după ce a greșit și nu s-a pocăit Adam s-a autocondamnat la o viață grea și dură în mijlocul unei naturi care, suferind și ea consecințele căderii lui Adam, îi devenise dușman acestuia. Dumnezeu îi spune: „...blestemat să fie pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale! Spini și pălămidă îți va rodi și te vei hrăni cu ierburile câmpului. În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat”. Cumplit blestem. Părinții Bisericii ne spun că Adam muncise și în paradis, dar munca era pentru el un exercițiu spiritual, o formă de creație artistică, o împreună lucrare a lui cu rațiunile plasticizate (logoi spermatikoi) ale lui Dumnezeu. Acum însă, după ce refuzase darul lui Dumnezeu, omul era blestemat să își găsească o sursă de existență altundeva decât la Creatorul său. Era obligat să supraviețuiască prin resursele pe care avea să i le ofere o lume limitată și dușmană. În capitolul 4 al Facerii Dumnezeu îl blestemă pe fratricid ca pământul să îi refuze roadele sale.
De aceea, cuvintele lui Iisus din Evanghelia Matei apar ca o adevărată eliberare de acest cumplit blestem. Nu sunt o invitație la lene, așa cum consideră unii, ci o ridicare a unui blestem străvechi și anunțarea unei repuneri în starea prelapsiană: „De aceea zic vouă: nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca: au nu este sufletul mai mult decât hrană și trupul decât îmbrăcămintea? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl vostru cel Ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi mai presus decât ele? Și cine dintre voi, îngrijindu-se, să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiți? Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Și vă spun vouă că nici Solomon, în toată măreția lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre ei... Căutați mai întâi împărăția cerurilor și toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale” (Mt. 6, 25-29.33).
Ce ne învață Iisus în aceste cuvinte? În primul rând, rupe închiderea monistă a omului în realitatea materială a lumii, deschizându-ne orizontul spiritual către Dumnezeu. Acesta este și simbolul comparației cu păsările cerului. Iisus nu ne învață să visăm la lucruri deșarte, ci ne invită să ne ne schimbăm prioritățile. Într-o lume dominată de iluzia realității lumii acesteia, Fiul lui Dumnezeu ne învață să căutăm mai întâi împărăția cerurilor, iar cele de care avem nevoie se vor adăuga de la sine. Ne mai învață Mântuitorul lumii să trăim în prezent, nu în trecut, nu în viitor. Nu are sens să trăim nici în amintirea trecutului, dar nici să nu amânăm pentru mâine ceea ce putem face azi pentru mântuire. Pentru că ziua de mâine se îngrijește de ale ei. Ajunge zilei răutatea ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu