Mihai-Silviu Chirilă: octombrie 2015

O activitate intensă se desfăşoară în spaţiul public românesc de ceva vreme încoace, având ca ţintă tot ce înseamnă mod de viaţă şi valori morale tradiţionale româneşti. Un grupuscul de ONG-uri, care nu reprezintă aproape pe nimeni în societate (unele dintre ele fiind susţinute într-o formă sau alta de George Soros şi reflectând ideile acestuia), beneficiind însă de titulatura pompoasă de “societate civilă” şi de sprijinul generos al unei prese centrale anticreştine şi chiar antinaţionale, şi-a asumat rolul “civilizator” de a aduce în România “valorile democratice” ale Uniunii Europene. La acestea se mai adaugă diverse iniţiative legislative venite chiar din partea unor instituţii ale statului.

Pentru ca peisajul să fie complet, au întâlnit şi un parlament al României cu adevărat “al ruşinii”, cel mai slab, mai incompetent şi mai antinaţional legislativ din 1989 încoace, dispus să transforme aceste visuri liberaliste ale ongiştilor şi iniţiative controversate ale unor instituţii de stat în legi, unele dintre ele cu o tentă discreţionară.

În dezbatere publică există, de exemplu, un proiect de lege (propus chiar de ministerul de resort) care îşi propune să arunce în închisoare părinţii care refuză să-şi vaccineze copiii, în condiţiile în care tot mai multe voci din sistemul sanitar atrag atenţia că vaccinurile pot să le facă mai mult rău decât bine micuţilor[1]. Propunerea legislativă cu pricina ar putea trece prin parlament, aşa cum au trecut şi altele, iar părintele care îşi protejează copilul de pericolul acestor vaccinuri ar putea fi asociat celor care aplică rele tratamente minorilor. O astfel de gândire “juridică” reprezintă un atentat la principiile statului de drept şi la libertăţile cetăţeneşti, aşa cum sunt ele prevăzute în lege, deoarece este inacceptabil să decizi cu de la sine putere să impui sancţiuni penale care nu au nicio acoperire în realitate, doar pentru a înspăimânta o categorie de cetăţeni sau o populaţie întreagă. Ca de obicei, “dezbaterea publică” nu este altceva decât o campanie de manipulare grosolană a populaţiei de către partea care a iniţiat proiectul, audiatur et altera pars fiind irelevantă în democraţia originală din ţara noastră, în care “înţelepţii” care ne conduc ştiu tot, fac tot, nu trebuie să dea nimănui explicaţii.

De Senat a trecut un proiect de lege (propus de un membru al guvernului) care prevede amenzi uriaşe, de sute de milioane de lei vechi, pentru ceea ce se numeşte “discriminare socială”, deşi discriminarea şi amenzile pentru ea sunt deja hotărâte prin alte legi, cu nişte sume de bun-simţ, care să îi restaureze şi celui discriminat demnitatea înjosită şi să nu-l ruineze nici pe cel pe care l-a luat gura pe dinainte.

O lege controversată, trecută de parlament în acest an, este şi Legea 217/2015. Deşi în Constituţie (art. 4, 2; 16, 1; 30, 7), şi în legile ce decurg din principiul constituţional (OUG 31/2002), existau prevederi cu privire la propaganda xenofobă, antisemită şi profascistă, organizaţiile de profil (instituţii de stat) au simţit, la rândul lor, nevoia să le completeze, deşi antisemitismul şi fascismul în România au cote derizorii, după cum s-a văzut şi în ultimele cicluri electorale, în care niciun partid extremist nu a mai intrat în parlament. Aşa a apărut şi este deja în vigoare o lege contestată încă înainte de votarea ei, pentru faptul că, neavând trasate şi nişte limite clare pentru cei ce o vor aplica, interpretarea ei cu rea-voinţă poate duce la impunerea unui nou index al scriitorilor şi oamenilor de cultură români interzişi, la stigmatizarea unora dintre sfinţii închisorilor comuniste şi la abuzuri de genul afirmaţiei că "cine îmbracă ia românească, dar nu este ţăran, este... fascist şi legionar"[2].

Pe lângă acestea, se desfăşoară acţiuni de eliminarea orei de religie în şcoli, în contextul în care prin diverse oraşe ale ţării primăriile aprobă cu veselie şi admiraţie tot felul de proiecte de instalare a unor statui ale zeităţilor păgâne de pe la noi sau de prin alte părţi, iar statul susţine fervent tot felul de manifestaţii new-agiste, de genul Ora Pământului, Ziua Pământului-Mamă, în ciuda faptului că New Age nu este un cult recunoscut oficial, deci nu beneficiază de sprijinul statului.

Victimizarea

În acest iureş, în urmă cu vreo săptămână pe străzile capitalei au apărut câţiva cetăţeni care au protestat în favoarea introducerii unor ore de educaţie sexuală, cu caracter obligatoriu, în programele şcolare din învăţământul preuniversitar. Ideea este mai veche, este intens susţinută de către presa de limbă, dar nu şi de simţire, română şi se erijează într-un răspuns eficient la probleme precum sarcinile nedorite, rata mare a avorturilor sau îmbolnăvirile cu boli prin transmitere sexuală. Un grup de 69 de ONG-uri a lansat o cerere oficială de cuprindere în programul şcolar a acestei ore de educaţie sexuală obligatorie, ideea fiind susţinută şi printr-un protest de stradă, desfăşurat sub sloganuri de genul “O facem dar cum”, “Corpul meu, educaţia mea”, “Vrem educaţie sexuală în şcoli, nu scuze că sunt minori”, care a părut inspirat din “revoluţiile sexuale” occidentale. Manifestaţia nu a fost autorizată de primăria oraşului, deoarece, aşa cum spune un jandarm prezent la faţa locului, a fost “nedeclarată şi neînregistrată”. Se poate presupune că cei ce au participat la ea au mizat pe acest efect, al aplicării legii, pentru a se putea victimiza şi a spune “jandarmeria consideră că suntem un pericol public, că nu mai există libertate de exprimare la noi în ţară”[3].

“Dreptul”

Nu încape nicio o îndoială că educaţia este un drept al oricărui cetăţean, chiar şi educaţia sanitară, care se face în toate şcolile. Oricine este de acord că, la o vârstă la care tânărul poate înţelege aceste lucruri, i se pot prezenta pericolele unei vieţi sexuale dezorganizate. Însă dreptul la educaţie sexuală, aşa cum este formulat de proiectul “Sexul vs barza”, care se autointitulează “prima platformă de educaţie sexuală în format video pentru adolescenţi” nu există. Proiectul “Sexul vs barza”[4] a fost lansat la Palatul Parlamentului în 23 aprilie şi este 1. o invitaţie la masturbare “Sexualitatea înseamnă multă, multă autocunoaştere. Ne descoperim pe noi înşine, corpurile noastre şi transformările prin care ele trec din punct de vedere fizic şi sexual, descoperim că avem anumite zone ale corpului unde ne place să ne atingem sau să fim atinşi, aşa-numitele zone sau puncte erogene, printre care se numără gâtul, buzele, sânii, abdomenul, penisul, testiculele, fundul, spatele, ceafa, loburile urechilor şi lista poate continua. Cu alte cuvinte, observi că unele atingeri sau gesturi te excită.”; 2. propagandă LGBT: „…e important să reţinem că unora le plac fetele, altora băieţii, altora ambele sau persoane transgender, unora le plac fetele cu părul scurt, altora, nu. Cu alte cuvinte, suntem diferiţi şi avem preferinţe diferite, o caracteristică super tare a oamenilor, zic eu”; 3. stimularea concupiscenţei: „Poate că ţie şi prietenei tale vă place să va sărutaţi corpurile, dar tu nu eşti pregătit să mergi mai departe. Nu vrei să faceţi sex încă. Asta e o limită a ta pe care o comunici şi o negociezi cu ea. Pentru că sexualitatea înseamnă şi comunicare, înseamnă să-i spui celuilalt ce-ţi place şi ce nu, ce eşti pregătit/ă să faci şi ce nu. Este OK să-i spui prietenului tău că îţi place cum îţi atinge sânii, dar nu vrei să îţi atingă vulva, nu acum. Iar el trebuie să te înţeleagă şi să-ţi respecte decizia”; 4. propagandă în favoarea teoriilor de gen: “OK, la ce vă gândiţi când vă gândiţi la sex? Mă refer acum strict ca definiţii? La ce se referă sexul? Pariu că vi se duce gândul la o bilă de billiard bine lovită, fix la relaţii sexuale, la penis în vagin. Mai puţin la sexul dintre două fete şi doi bărbaţi, nu? Mda, aflaţi că asta e cam nedrept. Pe mine mă mai duce gândul la categoriile în care sunt împărţite speciile. …Cum ştii dacă ai sex „F” sau „M” ? Păi ţi s-a tot spus de când erai mic, şi ai tăi au ştiut-o de la medicul care s-a uitat între picioarele tale când te-ai născut, a văzut un penis sau o vulvă şi a spus: „E băiat!” sau „E fată!”. În plus, tehnologia le permite în ziua de azi doctorilor să spună astfel de lucruri încă de când eşti în uterul mamei şi mai ai ceva luni de stat la copt”; 5. Invitaţie adresată minorilor de a consuma filme pornografice: „Felul în care actorii şi actriţele din filmele porno reacţionează în timp ce fac sex nu e adevărat, ci este, de multe ori, exagerat. De exemplu, cele mai multe femei nu au orgasm atât de repede sau (şi) se întâmplă mai degraba rar ca două persoane care fac sex să aibă orgasm în acelaşi timp. …Ceea ce în filmele porno pare a fi absolut normal nu e mereu aşa în viaţa reală: sexul anal e în realitate mai puţin popular decât în filmele porno, iar a ejacula pe cineva nu e un lucru care face plăcere neapărat majorităţii oamenilor”.

Am luat în discuţie proiectul “Sexul vs barza” pentru că este un model de gândire al celor ce vor să implementeze această oră de educaţie sexuală în şcoală. Până în acest moment, acesta este singurul „material didactic” al acestei ore, care, dacă se va desfăşura după un astfel de pattern, va fi, în realitate, o oră de depravare sexuală, în care tânărului i se va deschide apetitul pentru actul sexual şi pentru tot felul de perversiuni sexuale.

În consecinţă, informarea sanitară cu privire la pericolul unei vieţi sexuale dezorganizate este un drept, educaţia sexuală, aşa cum e percepută de susţinătorii ei, nu. De altfel, pe siteul persoanei care promovează acest proiect “Sexul vs barza” există o postare care se numeşte: “Cine nu vrea să ştii despre masturbare? Parlamentul României”.

Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011, spune în art. 7: “În unităţile, în instituţiile de învăţământ şi în toate spaţiile destinate educaţiei şi formării profesionale sunt interzise activităţile care încalcă normele de moralitate şi orice activităţi care pot pune în pericol sănătatea şi integritatea fizică sau psihică a copiilor şi a tinerilor, respectiv a personalului didactic, didactic auxiliar şi nedidactic, precum şi activităţile de natură politică şi prozelitismul religios” (s.n.). Toate „principiile educaţionale” din proiectul “Sexul vs barza” se înscriu în prevederile acestui articol de lege.

Idealul educaţional

O problemă majoră o constituie denumirea de “educaţie” aplicată acestei activităţi de pervertire a minţilor tinerilor. Este adevărat că Legea 1/2011 are un ideal inspirat mai mult din ideologia New Age şi din umanism decât din statutul pe care ar trebui să şi-l asume şcoala în societate, de formare de caractere morale puternice: “Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetăţenească activă în societate, pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii”[5]. Este la fel de adevărat că prevederea din Legea Învăţământului din 1995: “învăţămîntul asigură cultivarea dragostei faţă de ţară, faţă de trecutul istoric şi de tradiţiile poporului român” (art. 4, lit. g, 2) a fost pur şi simplu înlăturată, fiind înlocuită cu tot felul de viziuni globaliste, că art. 4, litera d) a legii în vigoare are o prevedere: “formarea unei concepţii de viaţă, bazate pe valorile umaniste şi ştiinţifice, pe cultura naţională şi universală şi pe stimularea dialogului intercultural”, care intră în profundă coliziune cu obligaţia statului de neutralitate faţă de orice concepţie religioasă sau ateistă, întrucât şi umanismul şi ştiinţismul sunt forme de ateism.

Chiar şi aşa, art. 3, lit. r) a legii prevede: “principiul promovării educaţiei pentru sănătate, inclusiv prin educaţia fizică şi prin practicarea activităţilor sportive”. Este evident că prin educaţia pentru sănătate aici nu se avea în vedere tipul de educaţie sexuală de genul “Sexul vs barza”.

Oricât ar fi de impregnat idealul educaţional al şcolii româneşti actuale cu umanism, ştiinţism, new-agism şi alte ideologii globaliste, litera f) a articolului 4 al legii face totuşi referire la “cultivarea sensibilităţii faţă de problematica umană, faţă de valorile moral-civice” (s. n.). Este inacceptabil ca şcoala să devină locul unde se distribuie prezervative (după cum se exprima cineva, cu admiraţie faţă de modelul din alte ţări, în flashmobul dedicat acestui eveniment), iar elevii să fie învăţaţi… cum să facă sex. Şcoala trebuie să creeze caractere morale, să educe tânăra persoană în spiritul corectării unor apucături ale omului primitiv, needucat. Principiul protestatarilor din capitală, “O facem, dar cum” reduce actul educaţiei la o activitate medicală de prevenţie a îmbolnăvirii prin activitatea sexuală, nevorbind nicidecum despre valorile morale ale castităţii, abstinenţei, iubirii ca bază a actului sexual etc. În paralel cu acest rol de cabinet de boli venerice care i se atribuie şcolii, se duce o luptă acerbă pentru eliminarea din şcoală a religiei, care ar putea să contribuie de mii de ori mai bine la educarea în spiritul sănătăţii sexuale a tinerei generaţii. În unele şcoli nemţene de prestigiu, elevilor li s-a propus deja ora de educaţie sexuală ca alternativă la ora de religie, printr-un mecanism de o perversitate de neacceptat, pentru că goleşte de conţinut obligaţia statului de a garanta educaţia religioasă în şcoli. Degeaba organizezi ora de religie în şcoli, dacă, exploatând curiozitatea oarecum firească a tinerilor puberţi, le faci o contraofertă pe care mulţi nu o vor refuza.

Obligativitatea

În privinţa obligativităţii orei de educaţie/depravare sexuală în şcoli nu sunt multe de spus. Constituţia României spune că “părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror responsabilitate le revine” (art 29, 6), iar art. 48, 1) vorbeşte despre “îndatorirea părinţilor de a asigura, creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”, drept şi îndatorire reluate şi de către Noul Cod Civil. Din acest punct de vedere, orice părinte care nu doreşte să-şi trimită copilul minor la ora de educaţie sexuală poate să îşi exercite dreptul constituţional de a nu-l trimite, fără să poată fi obligat să o facă. Aşa cum am arătat şi în alt articol[6], părintele are ultimul cuvânt de spus în privinţa educaţiei minorului, neexistând niciun drept al minorului de 14 ani de a decide el dacă vrea sau nu să participe la ora de educaţie sexuală. Există exemple funeste, ca cel german, în care un părinte a fost arestat pentru că nu şi-a dus copilul la educaţie sexuală, dar există, în contrabalanţă, exemplul polonez, în care mii de părinţi au mărşăluit împotriva educaţiei sexuale în şcoli, sub deviza “Educaţie pentru familie, nu pentru depravare”[7],forţând guvernul să bată în retragere, sau exemplul canadian în care părinţii îşi retrag copiii din şcoli, ca urmare a introducerii orelor de educaţie sexuală. Este adevărat că principiul interesului superior al copilului, consacrat prin Recomandarea 874/1979 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, statuează că: “copiii nu trebuie să mai fie consideraţi proprietatea părinţilor”, însă acest principiu trebuie neapărat completat cu precizarea că ei nu pot fi consideraţi nici proprietatea statului, aşa cum se întâmplă în ţări ca Germania. Statul nu poate să treacă peste responsabilitatea pe care părinţii o au faţă de copiii lor, ca cei ce îi reprezintă în generaţia următoare şi le duc neamul mai departe, o responsabilitate mult mai profundă decât cea juridică, de factură religioasă, morală, socială. Poate că această recomandare ar trebui să ghideze şi politica de avorturi din statele UE, de vreme ce multe mame se comportă faţă de pruncii lor nenăscuţi ca şi când ei ar fi o simplă parte din trupul lor, pe care o pot înlătura când doresc. Toată legislaţia care decurge din această recomandare UE are ca obiect ingerinţa statului în relaţiile dintre părinte şi copil, de cele mai multe ori pornind de la premisa inacceptabilă de vinovăţie, potrivit căreia părintele ar fi un duşman al propriului copil, iar statul un apărător al acestuia.

Ipocrizia

Sfidează logica bunul-simţ elementar să spui că deschiderea apetitului sexual al unui tânăr contribuie la reducerea sarcinilor nedorite, sau a avorturilor, sau a bolilor cu transmitere sexuală. Statisticile au arătat că în toată lumea unde s-au aplicat aceste programe de “conştientizare” sexuală numărul sarcinilor nedorite a crescut în proporţii de câteva sute la sută. Cum îşi poate cineva închipui că îi înveţi pe tineri dezmăţul sexual de toate felurile, iar acest lucru va reduce sarcinile nedorite.

Conţinutul

O întrebare foarte legitimă este: Ce se poate studia la o oră de educaţie sexuală pe parcursul a ani întregi de studiu? Este de presupus că igiena sexuală se poate preda în câteva lecţii. La urma urmei, ce e atât de mult de spus? În aceste condiţii, prelungirea pe durata a ani şi ani de zile a acestui curs de educaţie sexuală nu poate avea decât o explicaţie: el este folosit pentru a fi vehiculul propagandei LGBT în şcoli şi pentru a-i obişnui pe tineri cu carnalitatea şi cu perversiunile sexuale de tot felul, care le sunt prezentate ca normalitate, forme de exprimare şi comunicare şi mijloace de împlinire a personalităţii. Insistenţa pe acest tip de educaţie nu poate decât să închidă tânărului orice sensibilitate umană, reducându-l doar la o formă de animalitate „informată şi educată”, ca să folosesc o altă ţupurătură de la flashmobul din Bucureşti.

Bunele moravuri

Am lăsat pentru sfârşit o decizie (de fapt două) a(ale) Curţii Constituţionale care arată că formatul gândit pentru ora de educaţie sexuală în şcoli este ilegal din faşă.

În anul 2013 partidele aflate la guvernare în acel moment au propus un proiect de modificare a Constituţiei României, probabil cel mai prost şi mai neprofesionist din istoria constituţionalităţii româneşti. Atunci când a fost verificat de către Curtea Constituţională, proiectul a avut nu mai puţin de 80 de modificări care au fost declarate neconstituţionale.

Una dintre modificările efectuate a fost la articolul 26, care se referă la dreptul persoanei fizice de a dispune de ea însăşi. Articolul actual al Constituţiei spune: „Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”. Iniţiatorii modificării, cei mai mulţi aflaţi şi în spatele acestui proiect de impunere a educaţiei sexuale în învăţământul românesc, au eliminat expresia “bunele moravuri”, lucru ce ar fi deschis calea oricărui comportament imoral din societatea noastră.

În Decizia 80/2014 a CCR, se spune cu privire la acest articol că: “libertatea de acţiune a acesteia [persoanei – n.n.] în privinţa vieţii sale intime, familiale şi private nu poate fi şi nu este absolută, ea trebuie să se integreze şi să respecte valorile societăţii, ale colectivităţii; de aceea, persoana fizică nu poate folosi abuziv şi antisocial dreptul său de a dispune de ea însăşi, ceea ce justifică stabilirea anumitor limite în privinţa acestui drept, printre care şi bunele moravuri”[8] (s.n.). Curtea merge mai departe şi spune: “Din jurisprudenţa Curţii cu privire la sintagmele «bunele moravuri» sau «morală publică» se desprinde ideea că acestea sunt concepte evolutive, care vizează de principiu norme de conviețuire si de comportare în societate. Acestea se identifică şi trebuie înţelese «sub aspectul normelor de comportare socială a individului în manifestările şi în exprimările sale sub orice formă»”. Citând Decizia nr. 108/1995 a CCR, Curtea reafirmă că bunele moravuri îşi găsesc expresie în “sentimentul public de pudoare şi decenţă, a cărui nesocotire nu poate fi tolerată de colectivitatea respectivă. Manifestările contrare moralei publice sunt social periculoase, pentru că neagă una dintre condiţiile de existenţă a societăţii şi pentru că împiedică educaţia tinerelor generaţii în respectul faţă de valorile morale ale societăţii” (s.n.). „Morala publică şi bunele moravuri sunt valori fundamentale, consacrate de Constituţie”, iar drepturile şi libertăţile fundamentale pe care Constituţia le prevede nu se pot exercita într-un mod contrar bunelor moravuri sau care ar aduce atingere moralei publice, se mai spune în Decizia 108/1995, reafirmată în Decizia 80/2014.

Explicând din punctul de vedere al doctrinei juridice, CCR afirmă că libertatea unei persoane are un aspect activ, manifestarea propriu-zisă a acestei libertăţi, şi unul pasiv, dreptul persoanei de a fi ocrotită de ingerinţele altor subiecţi de drept. Constituţia trebuie să protejeze ambele aspecte ale libertăţii, iar modificarea propusă de a exclude bunele moravuri din art. 26 ar suprima o garanţie a aspectului pasiv al acestui drept. “Cu alte cuvinte, s-ar ajunge la situaţia ca libertatea de acţiune de care dispune persoana fizică să afecteze drepturile şi libertăţile inerente celorlalte persoane cu care aceasta interacţionează în mod implicit”[9], conchide decizia CCR. În consecinţă, Curtea a constatat, în unanimitate de voturi, neconstituţionalitatea modificării la art. 26, considerând că ea încalcă limitele revizuirii Constituţiei, prevăzute de art. 152 (2) din Constituţie. Putem să spunem fără să greşim că prin această decizie CCR a invalidat şi conţinutul orelor de educaţie sexuală, bazate pe principii de genul “vaginul meu, alegerea mea”, “corpul meu, decizia mea”[10].

Decizia 108/1995 se referă la o excepţie de neconstituţionalitate faţă de art. 325 din vechiul Cod Penal, care interzice difuzarea de materiale obscene. În Decizia sa CCR reţine punctul de vedere al Guvernului României, care susţine că: “dispoziţiile art. 325 din Codul penal nu fac decât să dea eficienţă prevederilor constituţionale, interzicând, sub sancţiune penală, răspândirea materialelor cu caracter obscen care aduc atingere moralei publice, sentimentului comun de pudoare şi decenţă, incitând la imoralitate în domeniul vieţii sexuale, cu consecinţe grave asupra conduitei şi echilibrului moral al tineretului. Datorită acestor consecinţe, fapta de răspândire de materiale obscene prezintă pericol pentru societate, fiind necesare incriminarea şi sancţionarea ei penală”[11]. De asemenea, Ministerul Public a argumentat pe fond în favoarea constituţionalităţii articolului din Codul Penal, spunând: “pe fond, excepţia invocată trebuie respinsă ca neîntemeiată, deoarece art. 30, alin. (7) din Constituţie stipulează că "sunt interzise de lege ... manifestările obscene, contrare bunelor moravuri". Art. 325 din Codul penal este constituţional, deoarece protejează morala publică, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, convieţuirea socială, bazate pe bunele moravuri”.

În argumentarea sa, CCR denumeşte morala publică valoare socială: “Valoarea socială, care constituie obiectul infracţiunii şi, totodată, obiectul ocrotirii juridice pe care legiuitorul urmăreşte să o realizeze prin incriminarea şi sancţionarea penală a răspândirii de materiale obscene, este morala publică, înţeleasă sub aspectul normelor de comportare socială a individului în manifestările şi în exprimările sale sub orice formă, cu privire la viaţa sexuală”[12]. Ne întrebăm, de asemenea, câte dintre materialele expuse în proiectul “Sexul şi barza” nu cad sub incidenţa acestui articol din Codul Penal.

Curtea face o apologie a moralei publice ca valoare fundamentală a societăţii, pe care o reproduc, cu riscul de a prelungi prea mult expunerea.

Reglementările din dreptul nostru intern cu privire la recunoaşterea moralei publice ca valoare socială fundamentală, la necesitatea şi la modul de apărare a acesteia prin mijloace de drept penal sunt în concordanţă cu reglementările cuprinse în tratatele şi convenţiile internaţionale privitoare la drepturile omului. Toate aceste documente prevăd că drepturile şi libertăţile omului nu pot fi îngrădite, în exercitarea lor, decât de necesitatea apărării altor valori fundamentale, între care şi morala publică. Astfel, în art. 29 alin. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se prevede că "în exercitarea drepturilor şi a libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectare a drepturilor şi libertăţilor altora şi ca să fie satisfăcute justele cerinţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică".

La rândul său, Convenţia europeană a drepturilor omului, în art. 10 privitor la libertatea de exprimare, în diversele ei forme, prevede, în alin. 2, că "exerciţiul acestor libertăţi, care comportă datorii şi responsabilităţi, poate fi supus anumitor formalităţi, restricţii sau sancţiuni, prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau securitatea publică, pentru apărarea sănătăţii sau a moralei, pentru apărarea reputaţiei sau a drepturilor altuia, pentru a împiedica divulgarea de informaţii secrete sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare". Se recunoaşte deci implicit dreptul statelor de a asigura apărarea moralei publice, inclusiv prin mijloace de drept penal.

Dreptul internaţional cuprinde şi reglementări ce au ca obiect reprimarea manifestărilor contrare bunelor moravuri, în special reprimarea traficului internaţional de publicaţii obscene, manifestare infracţională inclusă printre aşa-numitele delicta juris gentium.

Recunoaşterea internaţională a combaterii acestui fenomen a condus la adoptarea, sub egida Societăţii Naţiunilor, a Convenţiei de la Geneva din 1923 pentru împiedicarea răspândirii traficului de publicaţii obscene. Această convenţie a fost ratificată de România prin Legea nr. 147, promulgată la 2 iunie 1926 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 188 din 24 august 1926.

Convenţia din 1923 de la Geneva, ratificată de statul român, este şi acum în vigoare, textul art. 325 din Codul penal reprezentând îndeplinirea unei obligaţii internaţionale asumate în deplină concordanţă cu prevederile Constituţiei României.

Noţiunile morală publică şi bune moravuri, precum şi noţiunile obscen şi pornografic au un conţinut variabil de la o colectivitate la alta, de la o epocă la alta. În toate cazurile însă există o limită a toleranţei manifestărilor, a cărei încălcare este inadmisibilă şi la această accepţiune a termenilor se referă legea penală.

Trebuie făcută precizarea că “atunci când Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate, decizia respectivă va juca rolul unui izvor de drept, deoarece în soluţionarea unor litigii ulterioare judecătorii nu vor mai putea aplica textul declarat neconstituţional”[13] şi că, chiar dacă nu i se recunoaşte calitatea de izvor de drept, “jurisprudenţa, în special cea a Curţii Constituţionale şi cea a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prezintă o importanţă deosebită pentru aplicarea unitară a legii şi, totodată, constituie un semnal de atenţie pentru legiuitor”[14].

Sperăm că acest excurs juridic lămureşte mai concret cât de mult poate fi considerată educaţia sexuală un “drept”, care sunt limitele până la care materialele didactice pot fi considerate ca atare şi de unde încep să aibă conotaţia de materiale cu caracter obscen difuzate minorilor, şi mai ales cum trebuie concepută această filozofie a educaţiei sexuale în aşa fel încât să nu încarce aspectul pasiv al dreptului de a dispune de propria persoană, prin ultraj la adresa bunelor moravuri şi a moralei publice.

Asumându-ne oprobriul tuturor bizonilor din spaţiul public, care, intoxicaţi de manipularea neîncetată a mass-media cred că educaţia în şcoală e “ceva bun” şi chiar “ceva necesar”, repetăm îndemnul familiilor poloneze: educaţia trebuie făcută pentru familie, nu pentru depravare.