Preafericite Părinte Patriarh,
Înaltpreasfinţiţi Părinţi Mitropoliţi şi Arhiepiscopi,
Preasfinţiţi Părinţi
Episcopi,
Respectuos Vă aduc la cunoştinţă câteva obiecţii faţă de
documentele sinodului din Creta, cu rugămintea de a le analiza în cadrul
şedinţei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române convocate pentru a
dezbate şi hotărî cu privire la aprobarea sau nu a acestor documente.
Cele mai multe obiecţii sunt faţă de documentul “Relaţia Bisericii Ortodoxe cu
ansamblul lumii creştine” (numit în continuare Documentul 6).
1. Acest sinod s-a deosebit de toate
celelalte prin faptul că nu a
statornicit un hotar clar între erezie şi ortodoxie, dimpotrivă, a şters
distincţii stabilite de sinoade anterioare. S-a spus de multe ori că acest
sinod nu a dat dogme noi, în schimb este evident că a adus atingere unor dogme vechi.
2. Spre deosebire de alte sinoade generale
ale Bisericii Ortodoxe (ecumenice sau panortodoxe), acest sinod nu a anatemizat nicio erezie apărută în lume
de la ultimul sinod ecumenic încoace, nici nu a întărit hotărârile sinoadelor anterioare
prin care diverse erezii şi schisme au fost anatemizate. Sinodul avea obligaţia
să dea unele răspunsuri concrete la preocupările şi provocările pe care au creştinii
ortodocşi contemporani, vieţuitori într-o lume profund ostilă lor şi Bisericii lui
Hristos.
3. Este
legiferată la cel mai înalt nivel participarea Bisericilor Ortodoxe la Mişcarea
Ecumenică, în
ciuda faptului că această organizaţie a fost catalogată de mai multe
personalităţi teologice (Sfântul Iustin Popovici, Sfântul Nicolae Velimirovici,
Sfântul Serafim Rose, Cuviosul Părinte Iustin Pârvu, Cuviosul Părinte Ilie
Cleopa, pr. acad. prof. univ. dr. Dumitru Stăniloae şi mulţi alţii) şi de
sinoade ale Bisericilor Ortodoxe locale (Biserica Ortodoxă Rusă din afara
Rusiei, Biserica Ortodoxă Georgiană) drept erezie
sau chiar panerezie eclesiologică,
iar la întâlnirea panortodoxă de la 1948, de la Moscova, s-a recomandat
neparticiparea la aceasta.
4. Relaţia
Bisericii Ortodoxe cu lumea creştină este concepută exclusiv prin participarea
la Mişcarea Ecumenică,
ceea ce anulează aspiraţiile Bisericii de readucere a celor “de aproape sau
de departe” la Biserica lui Hristos cea ortodoxă, întrucât, în cadrul Mişcării Ecumenice,
“nicio
Biserică nu este
obligată să-şi modifice eclesiologia după accederea în Consiliu... După
includerea în Consiliu nu rezultă că fiecare biserică este obligată să vadă celelalte
biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (art. 19 al
Documentului 6, citat din Declaraţia de
la Toronto II). Aceasta înseamnă că proclamarea în articolul 1 a Bisericii Ortodoxe ca “Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească” nu produce
niciun efect la nivelul dialogului ecumenic, de vreme ce niciuna dintre membrele CMB nu este obligată să recunoască faptul că
Biserica Ortodoxă este cu adevărat Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi
Apostolească şi nici să îşi modifice propria eclesiologie pentru a accepta
că Ortodoxia este adevărata Biserică. Mai mult, în cadrul CMB, vocea
Bisericilor Ortodoxe reprezintă o minoritate şi nu poate influenţa în mod clar
deciziile care se iau acolo. Acesta a fost şi unul dintre motivele de
nemulţumire ale participanţilor la întâlnirea interortodoxă de la Tesalonic,
din 1998, când s-a emis o Declaraţie
în care se afirmă: “Luările
lor [ale
Bisericilor Ortodoxe – n.n.] de poziţie pe aceste subiecte [limbajul inclusiv, hirotonirea femeilor, drepturile
minorităţilor
homosexualilor şi unele tendinţe referitoare la sincretismul religios – n.n.] au fost mereu
considerate declaraţii
ale minorităţii şi, din acest motiv, nu
au putut influenţa tendinţa generală şi etosul Consiliului Mondial al
Bisericilor” (s.n.).
5. În articolul 1 al
Documentului 6 se spune că “Biserica Ortodoxă ocupă un loc central în
promovarea unităţii creştine în lumea contemporană”. Ideea unităţii creştine promovate de
Mişcarea Ecumenică este extrem de controversată, deoarece din punct de vedere
ortodox unitatea creştină se manifestă
deplin în interiorul Bisericii Ortodoxe, între cei ce mărturisesc ortodox
pe Hristos, după cum o concepe Sfântul Simeon Noul Teolog: “Biserică sobornicească (universală) este
adunarea dreptslăvitorilor care mărturisesc credinţa ortodoxă”[1]; “adevărata
Biserică este unirea întru adunare a dreptslăvitorilor din toată lumea”[2]. Acest
articol al Documentului 6 indică o
acceptare la nivelul cel mai înalt al Bisericii Ortodoxe a unei doctrine de tip
occidental cu privire la catolicitatea (universalitatea, sobornicitatea)
Bisericii. Biserica Ortodoxă
concepe catolicitatea ca fiind deplinătatea prezenţei harului divin şi a
trăirii ortodoxe în unire şi libertate[3] a
tuturor membrilor săi oriunde s-ar afla în lume, pe când romano-catolicismul
concepe catolicitatea exclusiv ca pe o extensie spaţială a Bisericii peste
întreaga lume, iar protestanţii, ca pe o unire pur umană şi fragilă între cei
mărturisesc aceeaşi credinţă şi aceeaşi interpretare a Scripturilor[4].
În vreme ce în Ortodoxie catolicitatea este realizată prin natura comună a
Bisericilor locale (catolicitatea se manifestă prin sinodalitate),
catolicitatea de tip occidental este concepută ca o unire jurisdicţională a
tuturor sub aceeaşi conducere spirituală (papa roman sau, mai nou, CMB). În măsura
în care are ortodoxia doctrinei, a slujirii şi a vieţuirii, fiecare Biserică ortodoxă
locală din lume are deplinătatea harului, fiind, în virtutea catolicităţii
(universalităţii, sobornicităţii), Biserica Ortodoxă deplină, manifestată în acel loc,
nu o părticică a unui întreg care există ca întreg doar prin unirea cu
celelalte părticele. Or, articolul 1 ne vorbeşte despre o “unitate a
creştinilor din lumea contemporană”, incluzându-i pe cei ce nu au mărturisire,
slujire şi trăire ortodoxe, ceea ce ne face să credem că de fapt acest sinod
îşi însuşeşte concepţia occidentală despre catolicitate, renunţând la
catolicitatea (sobornicitatea) ortodoxă a comunităţilor deplin ortodoxe care se
unesc firesc în comunitatea (oicumene) ortodoxă, în favoarea unei
extensii a Bisericii la toţi cei ce se numesc creştini, indiferent că au
ortodoxia mărturisirii şi trăirii sau nu. Această idee este sprijinită şi de
alte formulări din acest document: “refacerea unităţii
pierdute a creştinilor”, “unitatea
pierdută a creştinilor” (art. 5).
6. Afirmaţia din articolul 4: “Biserica a cultivat întotdeauna
dialogul cu cei ce s-au separat de ea” nu are nicio
bază istorică, fiind contrară postulatului biblic enunţat de către Sfântul
Apostol Pavel, care spune: “De omul eretic, după
întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3,10).
Din această poruncă biblică vedem că modul
“dialogului” cu cei ce se separă
de Biserică este mustrarea, nicidecum negocierea teologică. Despre dialogul
ecumenic, sfântul Iustin Popovici afirmă că “«dialogul» contemporan al «dragostei», care se înfăptuieşte
în chipul unui sentimentalism găunos este în realitate refuzul, pornit din
puţinătatea de credinţă, sfinţirii
Duhului şi credinţei adevărului (2Tesaloniceni 2,18), adică refuzul
singurei iubiri de adevăr (2 Tes.
2,10) mântuitoare”[5].
Condamnând distincţia umanistă între dragoste şi adevăr, sfântul sârb canonizat
pe 29 aprilie 2010 şi serbat de către Biserica Sârbă pe 1 iunie, avertiza:
“există şi un «dialog al
minciunii», atunci când cei ce dialoghează se înşală, cu ştiinţă sau fără
ştiinţă unii pe alţii. Un astfel de dialog e propriu tatălui minciunii,
diavolului... Nu există «dialog al dragostei» fără dialogul adevărului.
Altminteri, un astfel de dialog este nefiresc şi mincinos”[6]. Relaţia dintre
Biserică şi schismatici şi eretici este descrisă şi de sfintele canoane ca o primire a celor rătăciţi la Biserica Ortodoxă,
nu ca o refacere în manieră sincretistă a unei unităţi creştine exterioare,
deoarece unitatea creştinilor dreptslăvitori există şi este garantată în
Biserica Ortodoxă aşa cum este ea acum. Astfel, canonul 45 apostolic spune: “Episcopul sau prezbiterul sau diaconul împreună
cu ereticii rugându-se să se afurisească numai. Iar de au dat lor voie ca unor
clerici a lucra ceva, să se caterisească”[7]. Acest
canon arată clar limitele “dialogului cu cei înstrăinaţi
de Biserică”. Canonul 46 apostolic prevede că
dreptcredinciosul şi ereticul nu pot avea niciun fel de conglăsuire: “episcopul
sau prezbiterul ereticesc botez primind sau jertfă
a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce
parte credinciosului cu necredinciosul?”. Canonul 7 al
Sinodului al II-lea Ecumenic este referenţial pentru modul în care trebuie
condusă revenirea la Ortodoxie a ereticilor. Prima parte a canonului spune: “Pe
cei ce din eretici se adaug la Ortodoxie (dreaptă
slăvire), şi la partea celor ce se
mântuiesc îi primim, după spusa urmare şi obicei. …îi primim dându-şi libele
(adică mărturisirea credinţei) şi anatematisind pe tot eresul care nu cugetă
cum cugetă Sfânta Soborniceasca şi Apostoleasca Biserica lui Dumnezeu. […]”[8]. Această
hotărâre sinodală este reluată, întărită şi completată de către canonul 95 al
Sinodului al VI-lea Ecumenic, care reia aproape verbatim textul sinodului al II-lea. Din aceste canoane desprindem
ideea de venire a ereticilor la Ortodoxie, de reprimire a lor în rândul
dreptslăvitorilor care ţin dreapta credinţă, nicidecum de împreună participare
a ortodocşilor cu ereticii la opera de redescoperire a unei unităţi creştine
care să însemne altceva decât venirea la Ortodoxie a celor ce au plecat din ea.
7. Există o confuzie indusă în expresia “unitatea creştinilor”, reluată şi sub alte forme în text “refacerea unităţii
pierdute a creştinilor” etc. Prin această expresie se încearcă transmiterea
ideii că Biserica Ortodoxă participă la refacerea unităţii creştinilor, nu a
“bisericilor” creştine. În felul acesta, se sugerează că mesajul Bisericii Ortodoxe se adresează
membrilor celorlalte comunităţi creştine, nu comunităţilor în sine sau
conducerii acestora. În realitate însă, relaţia
Bisericii Ortodoxe, aşa cum o concepe acest document, este între conducerea Bisericilor
Ortodoxe şi conducătorii acelor comunităţi eretice, nu între Biserica Ortodoxă
şi cei ce vieţuiesc în interiorul acelor comunităţi. Declaraţia de la Toronto şi Constituţia
CMB vorbesc despre dialoguri între “bisericile membre”, nicidecum între vreuna dintre
ele şi membrii direcţi ai acelor “biserici
membre”. Dialogul cu conducătorii acestor comunităţi eretice este zădărnicit de
modul în care sunt concepute relaţiile ecumenice în cadrul CMB, şansele ca
mesajul mântuitor al Biserici Ortodoxe să ajungă la credincioşii acelor
comunităţi fiind nule. Mai mult, relativizarea la care este supusă Biserica
Ortodoxă în cadrul Mişcării Ecumenice, unde este asimilată tuturor celorlalte
comunităţi creştine, face ca niciuna dintre comunităţile eretice să nu mai
poată să o vadă ca Biserică mântuitoare, ci doar ca pe încă o comunitate creştină
oarecare.
8. Articolele 3 şi 5 ale Documentului 6 introduc o
confuzie periculoasă între Sfintele Sinoade Ecumenice şi Mişcarea Ecumenică,
lăsând să se înţeleagă faptul că Mişcarea Ecumenică ar fi cumva continuatoarea
Sfintelor Sinoade Ecumenice, sau măcar că participarea ortodoxă la această mişcare
s-ar face în spiritul degajat de aceste sinoade, ceea ce este fals. Articolul 3 spune că “responsabilitatea
Bisericii Ortodoxe pentru unitate şi misiunea ei universală au fost exprimate
de Sinoadele Ecumenice”, ceea ce este adevărat,
aplicat la unitatea Bisericii Ortodoxe şi la misiunea ei universală de a ţine
Ortodoxia şi a o împărtăşi celor ce o caută. Când însă aceste cuvinte sunt
folosite pentru a justifica participarea ortodoxă la Mişcarea Ecumenică, atunci
ele sunt folosite într-un scop greşit.
9. Articolul 4 afirmă că “Biserica s-a străduit
întotdeauna pentru refacerea unităţii creştine”, lăsând să se înţeleagă că s-a străduit pentru refacerea unităţii
creştine aşa cum este ea concepută în general de Mişcarea Ecumenică, ceea ce este fals. Chiar şi cuvintele
ecteniei “pentru pacea de sus şi pentru bunăstarea sfintelor lui
Dumnezeu Biserici şi pentru unirea tuturor” par a fi
folosite de către acest document în sens ecumenist, deoarece Biserica nu se
roagă pentru unirea Bisericii Ortodoxe cu alte comunităţi eretice, ci pentru
unirea tuturor oamenilor în cadrul Bisericii Ortodoxe, prin (re)descoperirea de
către aceştia a adevărului de credinţă ortodox.
10. Există o confuzie în termeni în a doua parte a art. 4
şi în art. 5, unde se vorbeşte despre “participarea ortodoxă
la mişcarea pentru restaurarea unităţii cu ceilalţi creştini în Biserica Una,
Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”, care nu este
în contradicţie cu conştiinţa Bisericii Ortodoxe, şi respectiv despre “scopul
de a căuta, pe baza credinţei şi a tradiţiei Bisericii primare şi
a celor Şapte Sinoade Ecumenice, unitatea pierdută a creştinilor”. În aceste expresii se pare că asistăm la o dedublare
a conştiinţei ortodoxe a celor care le-au conceput, deoarece, fie textul afirmă
că mişcarea (Mişcarea Ecumenică) pentru restaurarea unităţii cu ceilalţi
creştini are ca scop readucerea tuturor comunităţilor eretice la Biserica
Ortodoxă, definită mai sus ca Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi
Apostolească, fie autorii folosesc aici subtil concepţia ecumenistă potrivit
căreia Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică (numită de Declaraţia de la Toronto “Sfânta Biserică Catolică pe care o
mărturisesc Crezurile”) este “Biserica primară”, care s-ar fi pierdut în
mileniul al II-lea şi pe care Mişcarea Ecumenică încearcă să o regăsească. Nu există nicio menţiune în
vreun document al Mişcării Ecumenice din care să rezulte că această mişcare ar considera
Biserica Ortodoxă drept Biserica lui Hristos, în care să se înfăptuiască “unitatea pierdută a creştinilor” prin
revenirea acelora la Ortodoxie. De asemenea, surprinde faptul că se vorbeşte cu
o stranie detaşare despre Biserica primară a celor Şapte Sinoade, de ca şi când
aceasta nu ar fi însăşi Biserica Ortodoxă actuală. Peste tot în documentul 6 apare un limbaj dublu, de ca şi când acesta
ar avea doi adresanţi: ortodocşii, pe de o parte, cărora li se adresează un
mesaj în aparenţă ortodox, şi partenerii din Mişcarea Ecumenică, pe de altă
parte, cărora li se transmite mesajul că Biserica Ortodoxă şi-a îndeplinit
obligaţiile asumate în CMB.
11. Articolul 6 al Documentului 6 a
stârnit cele mai multe controverse, deoarece în acest articol se face o
recunoaştere oficială a “denumirii istorice a bisericilor şi confesiunilor creştine
heterodoxe”, cu care Biserica Ortodoxă nu se află în comuniune. Cei ce au încercat
să explice acest document au afirmat că, deşi li se recunoaşte denumirea
istorică acestor comunităţi, nu li se recunoaşte statutul teologic de
“biserici”. Astfel de abordare este o transpunere în practică a premisei
eclesiologice a Declaraţiei de la Toronto care prevede că “nu rezultă că fiecare biserică este obligată să vadă
celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (Toronto II, citat în art. 19, Documentul
6)[9].
O asemenea doctrină este inexistentă în
cugetarea Sfinţilor Părinţi, în legiuirile bisericeşti şi în tradiţia Bisericii
Ortodoxe, care concepe existenţa unei singure Biserici a lui Hristos,
Biserica Ortodoxă, continuatoarea Bisericii Apostolilor, a Bisericii celor
Şapte Sfinte Sinoade Ecumenice. Recunoaşterea
statutului de “biserici” pentru confesiunile creştine eretice înseamnă recunoaşterea ca
întemeiate a motivelor pentru care acestea s-au autodenumit sau au fost
denumite în istorie “biserici”.
Formularea unei astfel de doctrine poate fi înţeleasă şi din
perspectiva altei premise eclesiologice a
Declaraţiei de la Toronto, care stipulează că „bisericile membre recunosc
în celelalte biserici elemente ale Bisericii adevărate” (Toronto IV.5).
Acceptarea faptului că aproape toate confesiunile creştine eretice se numesc “biserici” reprezintă
de fapt o acceptare a vestigia Ecclesiae,
pe care acestea le-ar avea. Recunoaşterea “denumirii istorice de biserică” ereticilor şi schismaticilor este contestată avant la lettre de către Sfântul Chiril
al Ierusalimului, în Cateheza XVIII, în care spune: “Cuvântul «biserică» are multe
sensuri... Cineva ar putea afirma că, propriu vorbind şi adevărat, şi adunarea
celor răi, a ereticilor... este tot biserică; împotriva acestei afirmaţii Simbolul credinţei te-a întărit şi ţi-a
predat acest articol de credinţă: Într-una sfântă, sobornicească şi
apostolească Biserică, ca să fugi de
adunările lor spurcate şi să rămâi pururea în sfânta, sobornicească Biserică în
care ai fost renăscut. Când te duci într-un oraş, nu întreba numai: «Unde este
casa Domnului?», pentru că şi celelalte erezii ale necredincioşilor îndrăznesc
să numească vizuinele lor case ale Domnului, nici nu întreba numai: «Unde este
biserica?», ci: «Unde este biserica cea sobornicească?»”[10]
(s.n.). Din acest text vedem că termenul “biserică” nu poate fi folosit pentru a numi ereziile, chiar şi
atunci când îl folosim “propriu vorbind şi adevărat”, adică în sensul său literal (din limba greacă) de
“adunare”. Faptul că trebuie să întrebăm de “biserica sobornicească” (ortodoxă) înseamnă că termenul nu
poate fi folosit nici măcar din eroare pentru erezii, pentru a nu induce în
eroare pe cei nefamiliarizaţi cu doctrina creştină.
12. În continuarea art. 6 se spune că
“relaţiile Bisericii Ortodoxe cu
acestea trebuie să se sprijine pe clarificarea, cât mai repede şi mai obiectiv
posibil, a întregii lor eclesiologii şi, în special, a învăţăturii lor generale
despre Taine, preoţie, har şi succesiune apostolică”. Ce înseamnă
mai precis “clarificarea” eclesiologiei, când celelalte membre participante la CMB
au impus deja propria eclesiologie mişcării ecumenice înseşi? Cum se poate face această clarificare când
niciuna dintre membrele CMB nu este ţinută de obligaţia de a-şi revizui propria
eclesiologie? Ce anume ar putea fi acceptabil în relaţia dintre Bisericile
Ortodoxe şi aceste comunităţi în privinţa eclesiologiei, când, în realitate, ele ar trebui să renunţe la propria
viziune eclesiologică şi să revină la eclesiologia ortodoxă, sau, ca să
folosim exprimarea documentului, ar trebui să îşi clarifice eclesiologia în aşa
măsură încât ea să devină deplin ortodoxă, pentru ca între ele şi Bisericile
Ortodoxe să existe o relaţie reală? Ce fel de clarificare poate exista în
privinţa Tainelor, harului, preoţiei şi succesiunii apostolice, când aceste
comunităţi au o învăţătură total opusă celei pe care o are despre aceste doctrine
Biserica Ortodoxă? Cum rămâne cu celelalte aspecte fundamentale ale învăţăturii
dogmatice a Bisericii, care despart Biserica Ortodoxă de toate aceste
confesiuni eretice (mariologia, cinstirea Sfintei Cruci, cinstirea moaştelor şi
a sfinţilor, acceptarea Tradiţiei, acceptarea faptelor bune ca necesare
mântuirii etc.)?
13. Articolul 8 lasă impresia că
acţiunea de participare la Mişcarea Ecumenică a Bisericilor Ortodoxe se află
sub directa binecuvântare a Duhului Sfânt. Ba mai mult, impresia este că Duhul
Sfânt este implicat direct în lucrarea de dialog din cadrul Mişcării Ecumenice:
“Duhul
Sfânt, Care
constituie întreagă instituţia Bisericii va plini cele cu lipsă”. Dat fiind
faptul că există un adevărat curent de gândire în interiorul Bisericii Ortodoxe,
susţinut de sfinţi canonizaţi, teologi de renume mondial, duhovnici de mare trăire
spirituală şi de foarte mulţi credincioşi de rând, care consideră ecumenismul
ca erezie, putem spune că această afirmaţie care sugerează participarea Duhului
Sfânt la procesul de dialog din cadrul ME
poate fi considerată o hulă împotriva Duhului Sfânt (cf. Mt. 12,28, 31-32).
14. În articolul 11
al Documentului se spune că metodologia dialogurilor ecumenice “presupune
informarea corespunzătoare
a întregii Biserici (plerome) despre evoluţia diferitelor dialoguri”. În realitate,
această informare nu a existat până acum la nivelul pleromei, ea fiind
restrânsă la un grup select de teologi, studenţi în teologie etc., cărora li
s-a făcut o prelucrare favorabilă a acestor evoluţii ale dialogurilor. Acest
lucru se verifică cel mai bine în răspunsul foarte hotărât pe care pleroma îl
dă în zilele acestea, pe măsură ce ia cunoştinţă de adevărul implicării
Bisericilor Ortodoxe în Mişcarea Ecumenică. Cea mai mare eroare tactică a acestui sinod a fost tocmai scoaterea la
suprafaţă a unei relaţii ecumeniste de decenii, care până acum a fost
ţinută departe de ochii poporului credincios. Documentul 6 este doar o “încununare”
a decenii de concesii doctrinare ortodoxe în cadrul acestor dialoguri
ecumenice, care nu au produs niciun rezultat pozitiv pentru Biserica Ortodoxă
şi mai ales pentru ereticii şi schismaticii din afara ei, cărora se presupune
că teologii ortodocşi proecumenişti se adresează. Iată cum analizează Declaraţia de la Tesalonic a teologilor ortodocşi, din mai 1998, participarea
ortodoxă la CMB: “După
un secol de participare ortodoxă la mişcarea ecumenică şi ani petrecuţi în
cadrul CMB, nu observăm suficient
progres în discuţiile teologice multilaterale dintre creştini. Dimpotrivă,
prăpastia dintre ortodocşi şi protestanţi devine din ce în ce mai mare, în timp
ce tendinţele mai sus-menţionate[11] în cadrul anumitor denominaţiuni
protestante devin tot mai puternice”[12]
(s.n.). Să se fi schimbat în ultimii douăzeci de ani ce nu s-a reuşit a se
schimba în primul secol de ecumenism?
15. Începând de la
art. 8 până la sfârşitul documentului se legiferează maniera de relaţie dintre
Biserica Ortodoxă universală şi Mişcarea Ecumenică. În art. 16 se spune că
“Biserica Ortodoxă a
Georgiei şi cea a Bulgariei s-au retras din Consiliul Mondial al Bisericilor...
fiindcă aveau o părere proprie despre activitatea CMB”. Biserica
Georgiei a părăsit CMB în urma unui memoriu al unor aşezăminte monahale care au
acuzat Mişcarea Ecumenică de erezie,
iar Biserica Bulgară a părăsit CMB din motivele sintetizate[13]
în Declaraţia de la Tesalonic. Prin
această formulare, Documentul 6 arată că se desolidarizează de motivele pentru
care Biserica Ortodoxă a Georgiei şi cea a Bulgariei au părăsit mişcarea, care
sunt de fapt perfect ortodoxe şi ar trebui însuşite de către toate Bisericile
Ortodoxe locale.
16. În art. 18 se afirmă că “Biserica Ortodoxă... nu acceptă
nicidecum ideea egalităţii confesiunilor şi în niciun caz nu poate concepe
unitatea Bisericii ca pe un compromis interconfesional. Unitatea Bisericii
căutată în CMB nu poate fi produsul exclusiv al acordurilor teologice, ci al
unităţii de credinţă păstrată în Sfintele Taine şi trăită în Biserica Ortodoxă”. Această afirmaţie va fi infirmată în
articolul 19, unde este ratificată Declaraţia
de la Toronto, în care se spune că unitatea Bisericii se realizează prin
simpla prezenţă a tuturor creştinilor în dialogul interconfesional impus de
către Mişcarea Ecumenică, nu prin împărtăşirea de către toţi a eclesiologiei
ortodoxe. În condiţiile impuse de cadrul documentului fundamental Declaraţia de la Toronto şi de către
alte documente ecumeniste, dorinţa Bisericii Ortodoxe de a realiza unitatea
Bisericii căutată în CMB prin “unitatea de credinţă păstrată în Sfintele Taine şi trăită
în Biserica Ortodoxă” este irealizabilă, mai ales că în premisa IV.3 din Declaraţie se spune că: “premisa
fundamentală a
Mişcării Ecumenice este că fiecare Biserică are un rol pozitiv de îndeplinit în
acest domeniu. Această sarcină este de a căuta prietenia cu toţi cei ce sunt
împreună membri ai Trupului mistic, chiar dacă nu sunt membri ai aceluiaşi Trup
vizibil”. Trupul mistic despre care se vorbeşte aici este evident altceva decât
Biserica Ortodoxă.
17. Articolul 19 transformă Constituţia CMB şi Declaraţia
de la Toronto în izvoare de drept bisericesc ortodox. Sinodul
panortodox este expresia autorităţii juridice eclesiale supreme în Biserica
Ortodoxă universală a acestui moment (după cum reiese şi din art. 22 al
documentului), în condiţiile lipsei unui sinod ecumenic. După ce sunt aprobate de către
Bisericile locale, hotărârile sinodului panortodox capătă valoare de lege
pentru întreaga lume ortodoxă. Citarea unor pasaje din cele două documente
ecumeniste menţionate mai sus face ca acestea să devină izvor de doctrină bisericească,
cu forţă juridică pentru viaţa Bisericii
Ortodoxe. Atât documentul Constituţia
CMB, cât şi mai ales Declaraţia de la
Toronto conţin principii inacceptabile pentru eclesiologia ortodoxă, care,
puse faţă în faţă cu cugetarea Sfinţilor Părinţi şi cu legislaţia canonică,
sunt eretice. Pasajul din Constituţia CMB este citat aproximativ
în documentul sinodal. El este numit în Constituţie baza, constituindu-se în articolul 1 al acesteia: “Consiliul
Mondial al Bisericilor este o asociere de Biserici, care Îl mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca
Dumnezeu şi Mântuitor, potrivit Scripturilor, şi caută, prin urmare, să îndeplinească
chemarea comună, spre slava Unuia Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”[14].
Textul constituţional vorbeşte despre o “asociere de biserici” şi despre o “chemare
comună a tuturor membrilor CMB”, concepte inacceptabile din punct de vedere
ortodox, deoarece înseamnă asocierea Bisericii Ortodoxe cu ereticii şi
afirmarea unei împreună-lucrări pentru un scop spiritual. Referitor la Sfânta Treime, textul Constituţiei
nu spune că aceasta este mărturisită în conformitate „cu sinodul
niceo-constantinopolitan”, aşa cum precizează documentul din Creta (dogma
Sfintei Treimi a suferit numeroase alterări în Occident, începând cu celebrul
adaos Filioque şi continuând cu modul
în care o expun diferite comunităţi protestante). Când vorbeşte despre scopul
CMB, Constituţia spune că: “Scopul
fundamental al asocierii de biserici în Consiliul Mondial al Bisericilor este de a se chema una pe alta la unitatea vizibilă
într-o singură credinţă şi o singură asociere euharistică, exprimată în cult şi
viaţă comună în Hristos, prin mărturisire şi slujire în lume, şi de a merge
înspre această unitate, pentru ca lumea să creadă”[15]
(s.n.). Chiar dacă în Declaraţia de la
Toronto se face precizarea că CMB nu se doreşte a fi “o superbiserică”, aceasta nu înseamnă că rezultatul
activităţii sale nu ar putea fi astfel de structură, dacă este să coroborăm
acest text cu scopul principal impus în Constituţie.
În ceea ce priveşte Declaraţia de la
Toronto, documentul consideră premisele
eclesiologice ale acesteia “de importanţă
capitală” pentru participarea Bisericilor
Ortodoxe la Mişcarea Ecumenică, ratificându-le
astfel. Declaraţia de la Toronto conţine cinci premise despre “ce nu este
CMB” şi opt premise “pozitive”
despre ce doreşte să fie CMB. Textul citat în
documentul sinodal combină o premisă “negativă” şi una “pozitivă” din Declaraţie,
însă formularea “consideră premisele
eclesiologice”, la plural, lasă să se înţeleagă că este vorba despre toate
premisele eclesiologice enunţate în document, nu doar de cele două citate,
pentru că, dacă era vorba despre cele două citate, s-ar fi pronunţat de
exemplu: “consideră următoarele premise eclesiologice ale
Declaraţiei... de o importanţă
capitală”, eventual, pentru înlăturarea
confuziei, ar fi adăugat şi “însă nu este de acord cu celelalte”, aşa cum s-a procedat mai sus, unde, vorbindu-se
despre Constituţia CMB, se spune “respectarea articolului fundamental al Constituţiei
CMB...”. O dovadă
în plus că toate premisele eclesiologice au fost adoptate o constituie faptul
că în faza presinodală articolul 19 cita doar una dintre premisele din Declaraţie (cealaltă fiind adăugată după
formularea “biserici şi
comunităţi eterodoxe”, din
articolul 6, pentru a o justifica), însă pasajul
făcea referire tot la plural la “premisele eclesiologice”[16]. Dacă
era vorba doar de premisele citate în text, ar fi trebuit să spună că consideră
premisa (citată) ca fiind de importanţă capitală pentru participarea
la CMB. Premisele acestei Declaraţii prevăd
în linii mari că niciuna dintre
Bisericile participante la dialogul CMB nu poate pretinde că este Biserica lui
Hristos cea mărturisită în Crezuri, ci doar că conţine părţi ale acesteia.
Astfel, premisa IV.5 spune: “Bisericile membre ale Consiliului Mondial al
Bisericilor recunosc în alte Biserici elemente ale
adevăratei Biserici. Ele consideră că această recunoaştere reciprocă le obligă
să se angajeze într-o discuţie serioasă una cu cealaltă, în speranţa că aceste
elemente ale adevărului vor conduce la recunoaşterea adevărului deplin şi la
unitatea bazată pe adevărul deplin”[17]. Din
această premisă reţinem că Biserica Ortodoxă, în calitate de membru CMB: 1)
recunoaşte elemente ale adevăratei Biserici (care, în sens ecumenist, nu este
Biserica Ortodoxă) în celelalte membre ale CMB; 2) consideră că adevărul său de
credinţă este doar un element al adevărului de credinţă al Bisericii, nicidecum
deplinătatea adevărului de credinţă; 3) acceptă ideea că aceste elemente de
adevăr vor conduce la stabilirea adevărului deplin, care în acest moment nu
există nicăieri în Bisericile membre; 4) acceptă ideea unităţii Bisericilor
membre, bazată pe adevărul deplin, rezultat din dialogurile bazate pe
elementele de adevăr existente în Bisericile membre. Mai mult decât atât,
premisa 3 a Declaraţiei admite că
Biserica lui Hristos depăşeşte graniţele tuturor “Bisericilor” membre ale CMB,
deci, pe cale de consecinţă, şi a Bisericii Ortodoxe: “Bisericile
membre recunosc că
apartenenţa la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la
propriul trunchi eclesial. Prin urmare, ele caută să iniţieze un
contact viu cu cei din afara rândurilor lor, care mărturisesc că Hristos este Domnul”[18].
Documentul oferă şi o explicaţie a acestei premise: “Toate Bisericile creştine
[deci şi Bisericile Ortodoxe participante la
CMB – nota noastră], inclusiv Biserica Romei, afirmă că nu există o identitate
perfectă între apartenenţa la Biserica Universală şi cea la propria Biserică.
Ele recunosc că există membri ai Bisericii extra
muros [«în
afara zidurilor Bisericii»], care aparţin
aliquo modo [«în egală măsură»] Bisericii şi chiar că există o ecclesia extra ecclesiam [«Biserică
în afara Bisericii»]”. Ideea de ecclesia
extra ecclesiam contravine frontal principiului afirmat în tradiţia
ortodoxă de către Sfântul Ciprian: extra
ecclesiam nulla salus [“în afara Bisericii nu există mântuire”].
18. Articolul 18 consacră
minimalismul dogmatic ca bază a colaborării în cadrul Mişcării Ecumenice,
prin citarea acelui articol fundamental din Constituţia
CMB care spune că baza acceptării în CMB este credinţa în Hristos ca Dumnezeu
şi Mântuitor şi mărturisirea Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. În
realitate, mărturisirea Dumnezeirii lui Hristos şi a Treimii reprezintă
condiţie sine qua non doar în
condiţiile în care ea este şi ortodoxă. Majoritatea rupturilor dintre Biserică
şi diferitele confesiuni creştine se datorează tocmai unei greşite înţelegeri a
acestor două dogme fundamentale: dogma Sfintei Treimi şi dogma Întrupării.
Toate cele şapte sinoade ecumenice au avut ca temă de discuţie exact aceste
două dogme, într-o formă sau alta (inclusiv sinodul despre icoane este direct
în relaţie cu dogma Întrupării Fiului lui Dumnezeu), iar condiţia sine qua non a ortodoxiei Bisericii a fost tocmai înţelegerea ortodoxă a Tainei Întrupării şi
a Persoanei divino-umane a lui Hristos şi a modului corect în care se poate exprima
adevărul existenţei unui Dumnezeu unic în fiinţă, dar Întreit în Persoane.
Acelaşi minimalism îl găsim aprobat şi în Declaraţia
de la Toronto, unde se vorbeşte despre „elemente ale Bisericii adevărate”, care s-ar găsi împrăştiate peste
tot, în toate comunităţile creştine (inclusiv în Bisericile Ortodoxe). Aceste “elemente” ar fi: predicarea Cuvântului,
învăţătura Sfintelor Scripturi şi administrarea Tainelor. Acestea pot fi
considerate comune numai dacă admitem că celelalte confesiuni şi comunităţi
predică cu adevărat Cuvântul ortodox, că interpretează ortodox Scripturile şi
că au harul mântuitor care face ca Sfintele Taine să opereze în viaţa
credincioşilor. Dacă ar avea toate acestea, ele ar fi de fapt ortodoxe. Or,
nefiind ortodoxe, această idee a
acceptării minimalismului dogmatic este eretică, de vreme ce ereziile şi
schismele desprinse din Biserica Ortodoxă şi-au pierdut în primul rând harul,
capacitatea de a oferi mântuirea prin Sfintele Taine (cele mai multe au pierdut
şi tainele însele) şi înţelegerea cu adevărat a Sfintelor Scripturi şi a voii
divine exprimate în ele. Un exerciţiu de imaginaţie ne poate ajuta să vedem ce
consecinţe absurde poate provoca minimalismul dogmatic: în sfintele evanghelii
sinoptice avem un pasaj în care o legiune de demoni Îl recunosc pe Mântuitorul
Hristos ca Dumnezeu şi Fiul al Celui Preaînalt (Mt. 8,29; Mc. 5,7; Lc. 8, 28).
Cu alte cuvinte, Îl recunosc ca Dumnezeu şi Mântuitor, Îl recunosc pe Tatăl ca
Tată şi pe Fiul ca Fiu în cadrul Sfintei Treimi. Dacă ar fi făcut şi o menţiune
cu privire la existenţa Celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi, “mărturisirea” legiunii de demoni ar fi îndeplinit condiţiile
acceptării acelora ca… membri ai Consiliului Mondial al Bisericilor şi
parteneri de dialog în acest for religios ai Bisericii noastre, ceea ce este
inacceptabil!!!
19. Art. 22 vorbeşte despre “condamnarea oricărei
tentative de dezbinare a unităţii Bisericii din partea unor persoane
individuale sau a unor grupuri, sub pretextul păstrării unei presupuse apărări
a Ortodoxiei autentice”. Această
prevedere pare a fi făcută special pentru
a pedepsi pe cei ce se opun, din interiorul Bisericii, ecumenismului. La
această concluzie ne duce şi faptul că prevederea este pusă într-un text care
vorbeşte intens despre participarea ortodoxă la Mişcarea Ecumenică, mai ales în
condiţiile în care toate formele de dezordine în Biserică sunt sancţionate de
secole de către legislaţia canonică.
20. Afirmaţia că “păstrarea credinţei
ortodoxe autentice este asigurată numai prin sistemul sinodal” pare a
exclude de la procesul de receptare a deciziilor sinoadelor ecumenice sau
panortodoxe pleroma Bisericii. Este adevărat că Sfântul Sinod este
autoritatea supremă în aspecte de credinţă şi reguli canonice, dar învăţăturile
dogmatice ale sinoadelor ecumenice şi cele dogmatice şi canonice ale sinoadelor
panortodoxe trebuie receptate de către pleroma Bisericii, care, condusă de
către Duhul Sfânt, poate recunoaşte sau nu caracterul inspirat şi ortodox al
unei astfel de decizii.
21. S-a afirmat opinia că Biserica Ortodoxă îşi
reevaluează prezenţa în CMB. Însă în ultimele două articole ale documentului se
afirmă “conştiinţa comună a necesităţii dialogului
teologic intercreştin”, faptul că “Biserica
Ortodoxă este conştientă că mişcarea pentru restaurarea unităţii
creştinilor ia forme noi... este imperios ca Biserica Ortodoxă să continue să
aducă mărturia ei în lumea divizată”, “ne rugăm
ca creştinii să lucreze în comun”. Toate aceste formulări sugerează un
angajament clar de continuare a prezenţei active în cadrul CMB. Evaluări
ale prezenţei în CMB s-au făcut şi după Declaraţia
de la Tesalonic, dar decizia de a se întrerupe prezenţa în CMB nu a fost
luată nici după aproape două decenii de la adoptarea acelui document teologic.
Pentru toate aceste motive, se cuvine ca documentul “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine” să fie
respins în totalitate de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
În afară de aceste obiecţii faţă de Documentul 6, pe
care îl consider o declaraţie ecumenistă, nicidecum una ortodoxă, există câteva
obiecţii şi faţă de documentul referitor la relaţiile Bisericii Ortodoxe cu
lumea contemporană, la cel referitor la importanţa postului şi la cel referitor
la Sfânta Taină a Cununiei.
Astfel, documentul referitor la Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană pare mai mult o
declaraţie politică decât un document teologic.
1. Documentul se mulţumeşte
să constate unele ideologii contrare spiritului creştin, fără a le condamna
deschis: secularizarea, globalizarea, feminismul, propaganda LGBT,
devalorizarea omului etc.
2.
Se fac concesii
filosofiilor personaliste existenţialiste, prin formularea “valoarea persoanei umane” (secţiunea
A1), ştiut fiind, pe de o parte, că Sfinţii Părinţi au
folosit termenul biblic de om,
rezervându-l pe cel de persoană Persoanelor Treimice sau Persoanei divino-umane a lui Hristos, iar pe
de alta, că sensul actual de persoană
identifică natura umană cu păcatul, deviindu-se de la tradiţia Sfinţilor
Părinţi[19].
3.
Biserica
Ortodoxă lasă impresia aderării la principiile iluministe ale libertăţii,
egalităţii şi fraternităţii: “Contribuţia
Bisericii Ortodoxe la realizarea păcii, dreptăţii, libertăţii şi fraternităţii”. Egalitatea (dreptatea), libertatea şi fraternitatea
sunt principii pe care iluminismul le-a impus în Occidentul Europei, dând
naştere unei mişcări sociale puternice a cărei coordonată fundamentală a fost o
atitudine virulent anticreştină.
4. Articolul E2 al
documentului introduce o formulare destul de imprecisă despre “discriminarea de altă natură”, care poate
crea confuzii, în condiţiile în care se poate interpreta că discriminarea de
orice altă natură se poate referi şi la discriminarea pe criterii de orientare
sexuală de exemplu. În proiectul de Constituţie a României din 2012 a existat o
asemenea încercare. Iniţial, se dorise reproducere exactă a articolului din
Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, însă ulterior, la
presiunea asociaţiilor creştine, s-a optat pentru o variantă în care
discriminarea pe criterii de orientare sexuală
să fie înlocuite de “criterii de
altă natură” sau “de
natura acestora”[20].
5. La litera E, paragraful 2, a
documentului, “Biserica
Ortodoxă mărturisește că fiecare ființă
umană – indiferent de culoare, religie, rasă, gen, naționalitate sau limbă
– este creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi are drepturi egale în
societate”, sinodul introduce, în mod
stupefiant, nediscriminarea de gen,
deosebită de nediscriminarea de sex, despre care vorbeşte în paragrafele
anterioare (paragraful 3, de la început). Ceea ce e şi mai greu de înţeles este
faptul că ideea este susţinută chiar prin invocarea unui pasaj din Sfânta
Scriptură, “nu mai e nici iudeu, nici elin, nici rob, nici liber, nu mai este
parte bărbătească, nici parte femeiască” (Gal. 3,28), în care expresia “nu mai e nici parte bărbătească,
nici parte femeiască” pare a fi
luată într-un sens al teoriilor de gen, cu totul străin celor afirmate de
Sfântul Apostol Pavel. Teoriile de gen sunt nişte forme de propagandă LGBT,
menite să distorsioneze învăţătura creştină despre taina fiinţei umane, a
relaţiei dintre bărbat şi femeie şi despre importanţa familiei şi a Tainei
Căsătoriei.
6. Sfârşitul
paragrafului E2 este foarte neinspirat formulat: “Potrivit învăţăturii
sale, Biserica refuză discriminarea sub formele enumerate mai sus, care
presupun o deosebire în demnitate între persoane”. Din această formulare, rezultă,
per a contrario, că Biserica agreează alte forme de discriminare,
neenumerate în paragraful anterior. Încercând să aibă un limbaj diplomatic, în
locul unei afirmări clare a faptului că Biserica nu acceptă ideologiile LGBT,
deoarece acestea sunt contrare revelaţiei şi tradiţiei, autorii documentului lasă
să se înţeleagă că Biserica nu refuză discriminarea pe alte criterii decât cele
enumerate mai sus, dar enumerate, de exemplu, în Carta Drepturilor Fundamentale
ale Uniunii Europene[21]: originea
socială, caracteristicile genetice, convingerile, opiniile politice, averea, naşterea, un handicap, vârsta. În
realitate însă, Biserica nu a practicat
şi nu practică niciun fel de discriminare, nici faţă de comunităţile
homosexuale, cărora le atrage doar atenţia că viziunea lor este contrară
Scripturii şi voii lui Dumnezeu şi că obligarea creştinilor, care urmează calea
Scripturii, să accepte această viziune este un abuz.
7. Pasajul F10 pare a conţine un pasaj
dintr-un mesaj ecologist: “Criza ecologică actuală, care
este legată de schimbările climatice și de încălzirea globală, face
imperativă obligația Bisericii de a contribui, prin mijloacele spirituale de
care dispune, la protejarea creației lui Dumnezeu”; “Biserica
Ortodoxă subliniază necesitatea protejării creației lui Dumnezeu prin cultivarea
responsabilității omului față de mediul înconjurător”. Cele două concepte: criza ecologică, cu
schimbările climaterice şi încălzirea globală şi necesitatea responsabilizării
omului faţă de mediul înconjurător reprezintă ideologii politice ale
ecologismului. Ecologia este, la rândul
său, arma ideologică a mişcării New Age, o mişcare religioasă care doreşte să
devină religie planetară. Cu atât mai nepotrivită este proclamarea, în
enciclica patriarhală, a zilei de 1 septembrie ca zi de meditaţie faţă de mediul
înconjurător, mai ales că romano-catolicismul a proclamat-o de asemenea ca zi
de rugăciune pentru creaţie, argumentând că este o “zi de rugăciune ecumenică cu ortodocşii”.
8. Referirea
la pace din acest document pare a invoca colaborarea de tip ecumenist a “creştinilor” (ortodocşi şi
heterodocşi) pentru obţinerea păcii (C3). Pacea şi dreptatea sunt daruri ale
Duhului Sfânt, dar se dăruiesc celor ce slujesc lui Dumnezeu în adevărul
ortodox, nu se realizează printr-o lucrare ecumenică omenească. Unitatea rasei umane,
care pare a fi baza acestei colaborări, este dată, din punct de vedere ortodox,
de opera de mântuire realizată de Hristos în lume, prin care toţi suntem chemaţi
la dobândirea vieţii veşnice şi a harului mântuitor, bucurându-ne de prezenţa Duhului
Mângâietor, Care ne curăţeşte de toată întinăciunea şi ne dă adevărata pace, nu
doar de faptul că suntem urmaşii aceloraşi protopărinţi. În condiţiile în care în
lumea actuală se practică o corectitudine politică în care adevărul este relativizat
sau brutal suprimat de dragul convieţuirii sociale dintre ortodocşi şi neortodocşi,
efortul de a căuta o astfel de pace lumească, cu preţul sacrificării adevărului,
reprezintă de fapt o condamnare la sclavie spirituală a credincioşilor ortodocşi
faţă de cei cu care se presupune că se colaborează în acest proces presupus pacifist.
Referitor la documentul legat de „Sfânta Taină a Căsătoriei
şi impedimentele la aceasta”, prevederea de la II.5.ii deschide calea acceptării prin iconomie a căsătoriei
mixte, între ortodocşi şi heterodocşi, şi, prin urmare, legiferează ecumenismul la nivelul familiei. Patriarhia Georgiei a
considerat această prevedere o încălcare directă a canonului 72 a Sinodului
Quinisext, enumerându-o între motivele principale ale neparticipării sale la
sinodul din Creta. Lăsarea la latitudinea Bisericilor locale a aplicării
iconomiei referitoare la căsătoriile mixte afectează unitatea de practică
canonică a Bisericilor Ortodoxe în această problemă, creând premisele unor
grave dezordini cauzate de această decizie controversată.
Documentul referitor la importanţa postului lasă la
latitudinea Bisericilor locale aplicarea iconomiei referitoare la ţinerea
postului (art. 7-8), ceea ce afectează practica unitară a Bisericii în acest
domeniu şi relativizează importanţa şi severitatea sfintelor posturi.
Respectuos Vă rog, în consecinţă, să supuneţi analizei
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române toate aceste observaţii şi să
militaţi pentru neaprobarea Documentului 6 şi revizuirea celorlalte documente
în baza amendamentelor formulate mai sus şi a altora pe care le-au formulat
diferiţi teologi ortodocşi români sau străini sau sinoade ale Bisericilor
Ortodoxe locale.
28 octombrie 2016 Cu deosebit respect,
Teolog Mihai-Silviu Chirilă
Membrilor
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
[1] Sfântul Simeon Arhiepiscopul
Tesalonicului, Erminia dumnezeiescului
simbol al credinţei ortodoxe, EIBMBOR, Bucureşti, 2010, p. 93.
[2] Ibidem.
[3]
Pr. Andrew Louth, Introducere în teologia
ortodoxă, Doxologia, Iaşi, 2014, p. 153.
[4]
Ibidem, p. 154.
[5] Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul,
Fundaţia Iustin Pârvu, 2012, p. 188.
[6] Ibidem,
p. 190.
[7] Comentariul Sfântului Iustin Popovici
la acest canon: “Porunca aceasta este limpede chiar şi pentru o conştiinţă de ţânţar. Oare
nu?” (Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul,
Fundaţia Iustin Pârvu, 2012, p. 193).
[9] Premisa a fost adăugată şi
citată în art. 19 al Documentului 6 pentru a justifica şi apăra acceptarea în
timpul sinodului a termenului “biserici eterodoxe”, care a înlocuit expresia “comunităţi ortodoxe”. În documentul
presinodal, această premisă nu era citată.
[10]
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze,
EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 335.
[12]https://www.oikoumene.org/en/resources/documents/wcc-programmes/ecumenical-movement-in-the-21st-century/member-churches/special-commission-on-participation-of-orthodox-churches/first-plenary-meeting-documents-december-1999/thessaloniki-statement.
„Tendinţele mai sus menţionate” despre care se
vorbeşte în text sunt: limbajul
inclusiv, hirotonirea femeilor, drepturile minorităţilor
homosexualilor şi unele tendinţe referitoare la sincretismul religios (Declaraţia de la Tesalonic, punctul 9).
[19]
Vezi, în acest sens, argumentarea IPS Ierotheos Vlachos, http://www.aparatorul.md/mitropolitul-ierotheos-vlachos-hotararile-sinodului-plenar-al-bisericii-greciei-pentru-sfantul-si-marele-sinod-si-rezultatul-final-al-acestora/.
