Mitropolia
Moldovei şi Bucovinei a avut
săptămâna trecută o luare de poziţie publică de-a dreptul remarcabilă. Sinodul
mitropolitan întrunit la Iaşi a decis să iniţieze “unele acţiuni de
sensibilizare a oficialităţilor, în sensul introducerii sau revizuirii, în
viitoarea Constituţie a României, a unor articole care să facă referire la
numele lui Dumnezeu sau care să sublinieze rolul familiei în societate,
importanţa tradiţiei creştine a poporului român, evidenţierea rolului pe care
Biserica Ortodoxă Română l-a avut şi îl are în istoria ţării, a necesităţii
predării religiei în şcoală, precum şi importanţa susţinerii românilor aflaţi
în afara graniţelor ţării”[1].
Această decizie este o încercare de a
acoperi uriaşul decalaj existent între un stat croit după “moda franţozească”
şi etosul creştin ortodox al acestui popor, care se declară în majoritate
covârşitoare ortodox şi după asaltul materialist ateist din secolul al XIX-lea,
şi după asaltul criminal al comunismului, şi după asaltul devastator al
hedonismului mancurt, adus pe aceste meleaguri de căderea comunismului.
Imediat ce documentul a ajuns pe masa
parlamentarilor, preşedintele Senatului a făcut precizarea că introducerea în
Constituţie a numelui lui Dumnezeu ar fi “destul de discutabilă” şi a asigurat că statul român va
rămâne laic. Probabil că propunerea mitropoliei moldave nu a fost suficient de
clară, pentru că altfel nu se poate înţelege legătura dintre introducerea
numelui divin în Constituţie şi dispariţia statului “laic”. Cu siguranţă
mitropolia de la Iaşi
îşi doreşte o menţiune generală cu privire la Dumnezeu şi tradiţiile creştine
ale poporului român, nu cere ca Dumnezeu să fie introdus în carta drepturilor
poporului român ca pretendent la vreo funcţie în stat. De altminteri, aşa cum
foarte corect a indicat domnul deputat Eugen Nicolicea, numele lui Dumnezeu
este, stricto sensu, deja în
Constituţie, unde la articolul 82 jurământul preşedintelui şi al demnitarilor
se încheie cu formula “Aşa să îmi
ajute Dumnezeu!”, fără ca acest lucru să pericliteze statul laic[2]. Poziţia remarcabil de onestă şi de bun-simţ în
favoarea rolului Bisericii Ortodoxe în societatea română, pe care a avut-o
domnul deputat Nicolicea, deschide o discuţie colaterală referitoare la faptul
că singura menţiune a lui Dumnezeu în actuala constituţie este făcută într-un
context aflat la limita prevederilor canonice şi a învăţăturilor evanghelice
ale Bisericii, în sensul că este încununarea unui jurământ (ce e drept, de
credinţă către patrie). Ştim că Hristos a fost foarte explicit în Predica de pe
Munte, când a spus: “Eu însă
vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum
nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu. Nici pe pământ, fiindcă este
aşternul picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetatea marelui
împărat, nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr
alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da, iar ceea ce este
nu, nu; iar ce este mai mult decât acestea este de la cel rău” (Mt. 5,35-37,
sublinierea noastră). Această prevedere radicală a evangheliei împlineşte o
interdicţie veterotestamentară: “Să
nu vă juraţi strâmb pe numele lui Dumnezeu, pentru că nu va lăsa Dumnezeul tău
nepedepsit pe cel ce ia numele Său în deşert” (Lev. 19,11; Deut. 5,11). Teologia
morală a admis aceste juruinţe cerute de stat în timp, ele fiind necesare atât
datorită slăbirii credinţei şi onestităţii celor care le făceau, cât şi
slăbirii credinţei celor ce le primeau. Acestea fiind spuse, putem crede că
Mitropolia Moldovei şi-a dorit ca numele lui Dumnezeu să fie legat de articole constituţionale
care să pună în valoare credinţa creştină a poporului român şi tradiţia
izvorâtă din acestea.
Problema
laicităţii statului român este foarte complicată, pentru că statul român nu se
defineşte expresis verbis ca un stat laic. În dispoziţiile generale ale
Constituţiei aflăm că statul român este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil
(art. 1), apoi că este un stat de drept,
democratic şi social (art. 2). Acestea sunt toate atributele fundamentale cu care
se autodefineşte statul român. Nicăieri nu este prevăzut că statul român este
un “stat laic”, aşa cum se spune de
exemplu în articolele de început ale Constituţiilor franceză sau turcă.
Prin urmare, putem spune că statul român
este laic doar în măsura în care este condus de laici, adică nu este condus de
clerici (şi unii, şi alţii membri ai Bisericii Ortodoxe sau ai celorlalte culte
recunoscute). Statul român este laic pentru că nu este condus direct de
Dumnezeu, ca în Israelul antic din vremea Judecătorilor, sau de cineva
proclamat înlocuitor al Său pe pământ, precum conducătorii statului Vatican,
sau ai Iranului, sau cel al Tibetului. Raportul dintre statul român şi culte
religioase este reglementat în Constituţie astfel: cultele religioase sunt libere şi se organizează conform statului
propriu, conform legii (art. 29, 3). Peste două paragrafe, acelaşi articol
spune: cultele religioase sunt autonome
faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea
asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare în azile şi în
orfelinate (art. 29, 5). Autonomia
este o definiţie a cultelor în raport cu statul, pe când expresia se bucură de sprijinul acestuia
reprezintă o denumire a statului în raport cu cultele. Cu alte cuvinte, avem un
stat care recunoaşte o autonomie cultelor, dar şi obligaţia sa de a le
sprijini, pentru că membrii acelor culte sunt în acelaşi timp şi cetăţenii
statului. În plus, statul se asigură că între culte se desfăşoară relaţii
sănătoase, fără ură sau brutale lupte religioase (art. 29, 4). Nu este un stat
unit cu Biserica (nici nu ar fi benefic pentru Biserică să fie unit cu toate ticăloşiile
şi mizeriile pe care le săvârşeşte un stat în general), dar nu este nici “divorţat” de aceasta, cum e cazul unor
state cu adevărat laice. E un stat care colaborează normal şi constructiv cu
cea mai importantă instituţie de pe teritoriul său. Singura care nu este
instituţie a sa. Această exclude atât separaţii radicale sau un control din
partea statului asupra activităţii cultelor. Pentru comparaţie trebuie să
explicăm ce înseamnă în Franţa de exemplu statul laic.
La
data de 12 iulie 1790 în Franţa s-a dat o Constituţie
civilă a clerului, prin care clerul mirean francez a fost reorganizat, prin
suprimarea a numeroase dioceze şi parohii, prin angajarea preoţilor ca slujbaşi
ai statului, “cetăţean-funcţionar
ales”, cum se numeau, prin ruperea legăturilor cu papalitatea, în afara
celor legate de doctrină, şi supunerea Bisericii franceze catolice faţă de
guvernul francez. În anul 1791 episcopii şi preoţii francezi au fost siliţi să
depună un jurământ de fidelitate faţă de stat, prin care recunoşteau constituţia
civilă a clerului. Majoritatea au refuzat, devenind “clerul refractar”.
Această etapă de supunere totală a Bisericii
faţă de stat ia o nouă formă în Franţa în 1905, când Legea separării Bisericii de stat, promulgată pe 9 decembrie,
statuează că “Republica
asigură libertatea de conştiinţă... garantează liberul acces al cultelor”
(art. 1), pentru ca în articolul 2
să spună “Republica nu recunoaşte, nu salarizează, nici nu subvenţionează nici un cult”[3].
În urma acestei legi, se desfiinţează toate aşezămintele publice de cult, care
sunt înlocuite cu asociaţii cultuale, iar slujbele publice ale celor patru culte
existente sunt asimilate adunărilor publice pentru care trebuie o permisiune
prealabilă. Averea confiscată în 1790 rămâne Statului. În schimbul acestor noi
restricţii, statul se abţine de a mai numi episcopii francezi, lucru care din
1926 este reglementat de Acordul Briand-Ceretti, prin care episcopii diocezani
sunt numiţi de către Vatican după un proces care implica ministerele franceze
de interne şi de afaceri externe[4].
Acest lucru s-a făcut posibil prin înfiinţarea unor asociaţii diecezale.
Vaticanul s-a opus acestei legi prin enciclica Vehementer nos, în care acuză statul francez de lovituri împotriva
spiritului creştin şi a moralei creştine: mariajul creştin desacralizat,
şcolile şi spitalele laicizate, clerici luaţi în armată, comunităţi creştine
spoliate şi dispersate, legea ce prevedea rugăciune la începutul sesiunii
parlamentare, abolită, semnul de doliu din Vinerea Mare arborat pe vapoare,
eliminat, eliminarea caracterului religios al jurământului juridic, toate
simbolurile care ţin de creştinism alungate din şcoli, din armată, din marină
şi din orice aşezământ public[5]. Papa
susţine în continuare că dacă statul s-a separat de Biserică, trebuia ca
aceasta din urmă să rămână independentă, ceea ce nu s-a întâmplat. Crearea
asociaţiilor cultuale scoate bisericile de sub autoritatea episcopilor şi le
pune sub cea a statului, făcându-le dependente de acesta, ceea ce distruge
însăşi structura internă a Bisericii. Toate acestea indică un stat anticreştin
mai curând decât unul neutru.
Republica
franceză nu recunoaşte ca legală nici una dintre Biserici, permiţându-le însă
să funcţioneze pe teritoriul francez ca “organizaţii cultuale”[6]. Legea
aceasta a dezvoltat conceptul de laicitate,
care înseamnă o interzicere a factorului religios în orice activitate publică,
în schimbul unei ignorări complete a activităţii religioase. Eliminarea
simbolurilor creştine din spaţiul public a continuat pe tot parcursul secolului
XX, iar în 2004, preşedintele Chirac a promulgat o lege prin care en application du principe de laïcité, s-a interzis purtarea
tuturor simbolurilor sau veşmintelor religioase în şcolile generale. În 2010,
statul laic francez a trecut prin parlament o lege numită Loi interdisant la
dissimulation du visage dans l'espace public, “Legea care interzicerea acoperirii feţei în spaţiul
public”, prin care, în numele
protecţiei împotriva terorismului, s-a interzis purtarea veşmântului islamic burqa.
Chiar dacă separarea de stat nu este atât de
radicală ca în Franţa, Turcia este al doilea stat european cu o constituţie în
care secularismul este însuşit ca principiu fundamental. În Turcia comunităţile
religioase sunt puse sub protecţia statului, dar nu este admisă reprezentarea
lor în treburile publice. Articolul referitor la secularismul statului este
unul dintre cele trei care nu pot fi amendate sau dizolvate, iar dreptul de
manifestare a cultului public prin slujbe şi ceremonii este garantat (art. 24
Constituţia Turciei), însă cu condiţia de a nu încălca art. 14 al aceleiaşi
constituţii: “nici un drept sau libertate prevăzută de constituţie nu
va fi exercitat dacă... pune în pericol existenţa ordinii democratice şi
seculare a Republicii”[7].
Miza statului turc pare a fi diferită de cea a celui francez, iar poporul căruia i
se aplică această legislaţie este de asemenea altul.
Constituţia
americană defineşte separarea dintre stat şi Biserică drept un “gard viu care separă Biserica de stat”, după o metaforă a lui Thomas Jefferson,
iar în Amendamentul 1 al Constituţiei se spune că “Congresul nu va elabora nici
o lege care să impună o religie sau să interzică practicarea liberă a unei religii”[8].
Aceasta este limita pe care o impune America separării statului de
Biserică, o restricţie impusă mai mult statului decât cultelor. De fapt, este
vorba de o nerecunoaştere a unei Biserici oficiale, nu de aneantizarea tuturor
cultelor, cum e cazul în Franţa.
Toate aceste forme de separare a cultelor
religioase de stat ne arată că laicitatea astfel percepută nu are nici o
legătură cu spiritul legislativ românesc, deoarece statul român nu cere
Bisericilor să devină asociaţii cultuale, nu interzice prezenţa simbolurilor
religioase în sistemul de învăţământ, salarizează preoţii şi are simboluri
religioase sau jurăminte religioase chiar şi în sistemul juridic. Atunci despre
ce stat laic poate fi vorba? Cum poate statul român să rămână laic, când el nu a dobândit calitatea ontologică
de a deveni laic niciodată? Putem numi un
stat laic doar pentru că nu e condus de Dumnezeu sau de membri ai clerului? Dar
dacă e aşa, cum a putut fi statul laic când a fost condus de patriarhul Miron
Cristea, care i-a fost prim-ministru? Dacă statul e laic, aşa cum am văzut că e
cel francez, cum de actualul patriarh a fost vizat pentru funcţia de
prim-ministru pe când era mitropolit al Moldovei, în anii 1990?
Până şi Alexandru Ioan Cuza, care poate fi
considerat un reformator în sensul francez al relaţiei dintre stat şi Biserică
(cel puţin cu privire la spolierea acesteia din urmă), prevedea în proiectul
lui constituţional din 1864 existenţa unui Corp ponderator (a unui Senat) din
care să facă parte printre alţii “mitropoliţii ţărei, episcopii eparhielor...”[9].
Cum putem vorbi despre o tradiţie a laicităţii statului, când prima constituţie
a statului modern, din 1866, specifică la articolul 7, despre împământenire, că
“numai streinii de rituri creştine
pot dobândi împământenirea”[10],
iar articolul 21 recunoaşte că “religiunea ortodoxă a răsăritului este religiunea dominantă a
statului român. Biserica ortodoxă română este şi remâne neaternată de ori-ce
chiriarhie streină, păstrându-şi însă unitatea cu biserica ecumenică a
resăritului în privinţa dogmelor. Afacerile spirituale, canonice şi
disciplinare ale bisericei ortodoxe Române, se vor regula de o singură
autoritate sinodală centrală, conform unei legi speciale. Mitropoliţii şi
episcopii eparhioţi ai bisericei ortodoxe române sunt aleşi după modul ce se
determină prin o lege specială”[11].
Această prevedere statua principiul autocefaliei, nu impusă de către stat, ca
în Franţa, ci dorită de evoluţia firească a Bisericii Ortodoxe Române. Articolul constituţional a fost într-adevăr urmat de legea specială, o lege
organică pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi precum şi a
constituirii Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Române, din 1872[12],
legi care au stat la baza creării Patriarhiei române şi care se înscriu mai
curând în spiritul simfoniei dintre Statul şi Biserica bizantine decât în cel
al subordonării Bisericii de către statul francez.
În
Constituţia din 1923 se spune în articolul 23: “Statul garantează tuturor
cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune întrucât exerciţiul lor nu aduce
atingere ordinei publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare ale
Statului. Biserica creştină ortodoxă şi cea greco-catolică sunt biserici
româneşti. Biserica ortodoxă română fiind religia marei majorităţi a Românilor
este biserica dominantă în Statul român; iar cea greco-catolică are întâietatea
faţă de celelalte culte. Biserica ortodoxă română este şi rămâne neatârnată de
orice chiriarchie străină, păstrându-şi însă unitatea cu Biserica ecumenică a
Răsăritului în privinţa dogmelor. În tot regatul României Biserica creştin
ortodoxă va avea o organizaţie unitară cu participarea tuturor elementelor ei
constitutive, clerici şi mireni. O lege specială va statornici principiile
fundamentale ale acestei organizaţii unitare, precum şi modalitatea după care
Biserica îşi va regulamenta, conduce şi administra, prin organele sale proprii şi
sub controlul Statului, chestiunile sale religioase, culturale, fundaţionale şi
epitropeşti. Chestiunile spirituale şi canonice ale Bisericei ortodoxe române
se vor regula de o singură autoritate sinodală centrală. Mitropoliţii şi
episcopii Bisericei ortodoxe române se vor alege potrivit unei singure legi
speciale. Raporturile dintre diferitele culte şi Stat se vor stabili prin lege”[13].
Acest lung articol constituţional reglează şi relaţiile dintre stat şi
celelalte culte decât Biserica ortodoxă, recunoaşte şi caracterul predominant
al BOR şi faptul că e Biserică românească (recunoaşterea Bisericii
Greco-Catolice ţine mai mult de condiţiile istorice în care s-a creat România
Mare şi de rolul Partidului Ţărănesc, greco-catolic, în redactarea
constituţiei), stabilind totodată un cadru principial pentru funcţionarea
viitoarei patriarhii. Mai mult decât atât, Constituţia consemnează chiar şi un
detaliu pur teologic, anume sobornicitatea (universalitatea, catolicitatea) Bisericii “păstrându-şi însă
unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor”. Astfel de
Constituţie, în ciuda unor stridenţe
apărute în legile ulterioare, care nu sunt complet conforme cu tradiţia
răsăriteană, denotând pe ici pe colo un spirit mai secularist, demonstrează
totuşi o concepţie despre statul român care ia în calcul o relaţie foarte
constructivă cu Biserica dominantă, fără
a o proclama Biserică de stat, nici nu e cazul, dar recunoscându-i
ponderea, ceea ce la vremea aceea nu a prejudiciat în nici un fel şi buna
funcţionare şi libera exprimare a celorlalte culte.
Chiar
şi Constituţia Republicii Populare Române prevede asigurarea libertăţii de
conştiinţă şi de activitate religioasă, în art. 27, ce e drept cu precizarea
“dacă ritualul şi practica nu sunt
contrarii Constituţiei, securităţii publice şi bunelor moravuri”, o
prevedere care a umplut puşcăriile de preoţi, călugări, episcopi şi credincioşi
creştini, pe care îi numim astăzi generic “sfinţii închisorilor”. Mai mult chiar, Constituţia comunist-stalinistă
păstrează o rămăşiţă a Constituţiei României Mari, de-a dreptul uluitoare, în
context: “Biserica Ortodoxă Română
este autocefală şi unitară în organizarea sa” (art. 27)[14].
Încă vi se mai pare, domnule preşedinte al Senatului “destul de discutabilă” prevederea despre BOR în
Constituţie? Ce ziceţi domnule primar al Iaşilor de faptul că până şi Ana
Pauker vorbeşte despre autocefalia BOR în Constituţie?
Abia în Constituţia României din 1965
descoperim un articol care vorbeşte de separarea... şcolii de Biserică, nu a
statului în întregimea sa, chiar dacă acesta era perfect ateu şi anticreştin.
Art. 30 din această Constituţie ne spune că “şcoala este despărţită de biserică”[15],
în sensul că nici o confesiune, congregaţie sau comunitate religioasă nu poate
avea instituţii de învăţământ, în afara celor clericale. Despre exerciţiul
liber al cultului se vorbeşte şi în această constituţie. Din păcate, în ciuda
prezenţei educaţiei religioase în şcoli, acestea din urmă rămân rupte de
Biserică, găzduind în continuare propaganda ateistă şi materialistă, iar mai
nouă pe cea homosexuală.
Discuţia
despre statul laic este una care nu se va termina probabil curând. Dorinţa de a despărţi exercitarea puterii politice de religie nici
măcar nu dăunează religiei, cu o singură condiţie, ca puterea statului să nu
devină un duşman al religiei, cum se întâmplă de ceva vreme. Statul se doreşte
absolut detaşat de problemele religioase, dar o astfel de detaşare absolută
este o iluzie, pentru că el este deservit de oameni, care, în conştiinţa lor, au o anumită credinţă religioasă,
şi chiar dacă îşi fac datoria faţă de statul angajator, nu se pot despărţi
complet de viaţa spirituală pe care o au în particular. În plus, foarte multe
dintre legile statului pot să intre în conflict direct cu moralitatea sau cu
dogma cultelor religioase. Cum mai este statul neutru atunci când adoptă legi,
pe care el le consideră democratice, dar care sunt contrare tuturor religiilor
faţă de care pretinde că e absolut indiferent? Cum e statul neutru când
legislaţia privitoare la avorturi este contrară tuturor religiilor lumii? Cum e
statul neutru când impune anumit program de lucru care îi determină pe mulţi
cetăţeni să nu poată participa la anumite servicii religioase ale cultului lor?
Cum este statul neutru când în numele libertăţii de expresie permite negarea în
public a lui Dumnezeu sau insultarea unor simboluri ale unor religii? Faptul că
statul, singurul în măsură să protejeze dreptul la demnitate religioasă, se
proclamă indiferent faţă de astfel de manifestări nu e de fapt un amestec brutal în
treburile dogmatice ale cultelor religioase? Faptul că unele state admit
căsătorii între persoane de acelaşi sex nu este un abuz faţă de toate cultele care
condamnă acest lucru? Faptul că statul şi-a creat o religie în sine din
democraţie şi drepturile omului îi mai poate permite să scoată celelalte
religii la periferia vieţii publice fără a deveni un stat de ocupaţie peste o
populaţie de altă religie? Faptul că spiritul religios este provocat de
dimineaţă până seara în spaţiul public nu se constituie într-o favorizare a
unei atitudini antireligioase din partea unui stat care s-a declarat laic
pentru a nu avea nimic de a face cu religia? Faptul că statul ia măsuri precum
cele de evidenţă biometrică a populaţiei, pe care populaţia le consideră
abuzuri religioase îi mai poate oferi acestuia neutralitatea pe care şi-o dorea
atât de mult, când a produs divorţul de Biserică (acolo unde acest divorţ s-a
produs)? În faţa acestui puhoi de întrebări, nu e mai bună atitudinea domnului
Petre Roman, care, diplomat cum îl ştim, a spus că trebuie găsită o cale de
împăcare între statul “laic” şi
credinţa poporului? Aşa şi trebuie făcut. Dacă Ana Pauker a putut să facă o menţiune
a BOR în Constituţie, poate face cu siguranţă şi Crin Antonescu una.
Nici măcar dacă am admite că un stat laic înseamnă
că nu e teocratic nu am avea o imagine extrem de clară a statului pe care adepţii
laicităţii îl vor să... rămână laic. În Constituţia din 1923 se spune în art.
77 că „coborâtorii Maiestăţii Sale vor fi crescuţi în religiunea ortodoxă a
Răsăritului”. Prevederea aceasta favoriza net Ortodoxia în raport cu tronul şi
putem spune că aproape că discrimina celelalte religii din acest punct de
vedere. A fost Regatul României o teocraţie sau a fost un stat laic care a luat
în calcul o realitate religioasă foarte evidentă? Eu înclin spre a doua
variantă. În celebrul Act of Settlement
1701, documentul care până în ziua de
astăzi reglementează succesiunea la tronul britanic, se spune că “monarhul
va intra în comuniune cu Biserica
Angliei”[16].
Prin urmare, nu doar va fi de religie anglicană, ci va fi în comuniune, în acest caz, va fi capul Bisericii Anglicane. Cu
regina Angliei cap al Bisericii Anglicane şi cu Biserica Anglicană religie de
stat se poate spune că Regatul Unit e o teocraţie sau este un stat laic? În
2011 s-a produs o modificare la Act of
Settlement, eliminându-se prevederea că numai primul născut de parte
bărbătească dintre prinţii succesori va fi viitorul rege, introducându-se
prevederea că dacă se va naşte mai întâi o fată, ea va putea fi prima în linia
de moştenitori. Aceasta a fost considerată o măsură ce elimină discriminarea de
gen la succesiunea britanică. Reprezentantul guvernului scoţian a cerut să se
elimine şi comuniunea cu Biserica Anglicană a viitorului monarh, pentru a
permite şi catolicilor accesul la tron. Nu s-a decis nimic în acest sens. E
Britania o ţară care discriminează din acest motiv religios? Situaţia este exact
aceeaşi în Suedia, unde Legea succesiunii
din 1810 prevede că regele trebuie să mărturisească “credinţa evanghelică pură”. Este Suedia o
teocraţie sau este un stat laic?
Nu
ştim ce va scrie viitoarea constituţie despre Dumnezeu sau despre tradiţiile
creştine. Poate parlamentarii noştri vor adopta nişte prevederi ca în
Constituţia maghiară a lui Orban, care recunoaşte rădăcinile creştine ale
naţiei, dreptul statului de a considera cetăţean copilul de la zămislire şi
familia heterosexuală, sau poate se vor relua prevederile din Constituţia română
din 1923. Poate parlamentarii, neavând curajul lui Viktor Orban, vor fuşeri
problema, cum a fuşerit-o primarul Nichita[17]
din oraşul mitropolitului Moldovei, încercând să acrediteze ideea falsă că
sinodul mitropolitan ar fi cerut “obligativitatea apartenenţei la BOR a tuturor
românilor sau a participării la slujbe”. Cert este că
propunerea sinodului moldav va acţiona ca o hârtie de turnesol pentru
politicienii români, dar şi pentru ortodocşii români. Dacă politicienii actuali
îşi vor însuşi propunerea şi se vor achita cu distincţie de ea, atunci vom
putea spune în sfârşit că avem nişte conducători care înţeleg ce vrea poporul
de la ei. Dacă o vor ignora, poporul va putea să vadă că politicienii nu au
nici un respect pentru valorile sale perene, şi atunci va acţiona în consecinţă
la următoarele alegeri. La rândul lor, cetăţenii români, cei mai mulţi
creştini, vor putea decide dacă doresc să voteze o Constituţie în care nu s-a
admis nici o menţiune despre Dumnezeul la care se închină sau dacă vor băga încă o
dată capul în pământ ca struţul şi vor vota “pentru binele patriei şi pentru valorile europene”, cum au tot făcut în ultimii 23 de ani, fără
să le pese că în această ţară oricine poate dobândi cetăţenia română, în afară
de Dumnezeu.
Până
una alta se cuvine să precizăm următoarele:
- Statul modern se naşte în Europa în general pe ruinele statului creştin şi
ia fiinţă prin eliminarea acestuia din viaţa creştinilor. Cum s-a produs acest
proces nu face subiectul acestui articol.
- Statul român nu este un stat laic în sensul francez al
cuvântului şi nici nu poate fi aşa ceva în vecii vecilor, decât dacă doreşte să
fie un stat de ocupaţie. Pentru ca statul român să rămână laic, el ar trebui să
fie laic, ceea ce nu e cazul.
- Nu scrie în stele că România trebuie să fie un stat
după model francez, chiar dacă acest model s-a impus în secolul al XIX-lea de
către cei ce au fost trimişi în
Franţa la studii şi s-au întors să ne “civilizeze”. Revoluţiile franceze au
fost eminamente anticreştine, după cum se vede din literatura revoluţionară a
sfârşitului de secol al XVIII-lea şi începutul de secol al XIX-lea. Păstrarea
unui stat de tip francez care să administreze treburile unei populaţii
covârşitor creştine este cel puţin un paradox.
- Statul român este obligat să ţină cont de voinţa
majorităţii creştine şi să o reprezinte pe aceasta, nu o minoritate de opinie,
care este sub 1 la sută din populaţia ţării, dar care are acces la mediile de
informare cu care domină practic autoritar toate deciziile în spaţiul public.
- Statul român nu trebuie să fie nici laic, nici
teocratic, ci un stat inclusiv din punct de vedere religios, care să ţină cont de realităţile
religioase evidente, aşa cum a făcut în 1923, neprejudiciind prin aceasta
cetăţenii de alte credinţe decât cei majoritari (o majoritate zdrobitoare).
[5] http://www.vatican.va/holy_father/pius_x/encyclicals/documents/hf_p-x_enc_11021906_vehementer-nos_en.html.
[6]
Biserici franceze nerecunoscute juridic, ci “social şi mediatic”, sunt: catolicismul,
iudaismul, luteranismul, calvinismul http://www.orthodoxero.eu/pages/acasa/viata-religioasa-in-europa/locul-cultelor-in-sistemele-de-drept-european.php
[8] Constituţia Statelor Unite ale Americii,
Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 72.
[9] http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Constitu%C5%A3ia_din_1864.
[10] http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=37755.
Nu ne interesează pentru scopurile acestei discuţii pe cine viza în primul rând
această provedere constituţională, care se pare că a fost şi mărul discordiei
conferinţei de pace de după Războiul de Independenţă din 1878.
[11] Ibidem. Poate că exact astfel de prevederi
doreşte Mitropolia Moldovei să introducă în noua Constituţie.
