Distopia

Libertatea este fără îndoială cel mai de preț dat existențial pe care un om îl primește atunci când se naște. Fie că vedem lumea printr-o prismă religioasă, fie că nu, întreaga existență a unei persoane depinde de felul în care își administrează propria libertate. Nu e de mirare, în aceste condiții, dată fiind miza uriașă, de ce lupta pentru cucerirea sau păstrarea libertății este atât de prezentă în întreaga istorie a umanității.
Ideea de libertate a persoanei umane stă la baza a numeroase concepte filosofice, morale, teologice și nu numai. Astfel, presupunerea conceptului de libertate fundamentează întregul sistem juridic, pentru că, la urma urmei, justiția este instituția care organizează cadrul în care se manifestă libertatea. O societate fără justiție este haotică, anomică, o adevărată junglă, în care dreptul pumnului (botezat de germani cu termenul prețios de Faustrecht) devine singura formă de „drept”. Nu cred că acest adevăr mai are nevoie de vreo demonstrație, dat fiind că românii experiază zilnic viața într-o asemenea societate.
La rândul său, sistemele etico-morale se întemeiază tot pe ideea că libertatea există, pentru că etica operează cu noțiunile de „bine” și „rău”, imposibil de postulat în afara exprimării libere a acțiunii umane. Dacă nu ar exista libertate, orice acțiune ar fi lipsită de valoare morală, pentru că ar fi făcută fie sub impulsul unei necesități fiziologice, fie ca urmare a unei determinări oarecare (animalele nu pot fi „morale” sau „imorale”, întrucât nu acționează conștient, deci liber).
Încărcătura morală pe care libertatea o dă acțiunilor persoanei umane a făcut ca și în teologie aceasta să fie prețuită ca agent în funcție de care se obține sau nu mântuirea, salvarea, împăcarea, contopirea cu divinitatea. E adevărat că există multe religii care au suprimat sau au minimalizat rolul libertății, micșorând practic contribuția personală a credinciosului la propria mântuire (dacă Dumnezeu a decis încă dinainte de nașterea cuiva că se va mântui sau se va pierde, cum susținea Jean Calvin, atunci omul nu mai are nimic de făcut în viață). Este suficient să arătăm că în Vechiul Testament poruncile Decalogului erau scrise la modul imperativ („Nu vei ucide!”, „Nu vei fi desfânat” etc.), nu la conjunctiv („Să nu ucizi!”, „Să nu fii desfrânat”), așa cum le-am tradus noi în Biblie sub impulsul religiei iubirii și libertății, ceea ce demonstrează că în relația pe care Dumnezeu o avea cu poporul evreu ascultarea era regula, iar nu interpretarea și adeziunea liber consimțite la Cuvântul divin. Consecința este foarte clară: în momentul coborârii Sale a iad, Iisus îi ridică de acolo, unde erau în așteptare toți cei ce fuseseră ascultători de Dumnezeu până atunci. Prin urmare, plinirea legii vechi, care nu se axa pe libertate, ci pe supunere totală, nu era mântuitoare, așa cum Iisus arată de fapt și în discuția cu tânărul bogat. Atât de importantă este libertatea pentru creștinism, încât la un moment dat în istoria sa un mare cărturar, Origen, a fost condamnat într-un sinod ecumenic (Sinodul al V-lea, din 553) pentru că a susținut, printre altele, doctrina numită apokatastasis panton („repunerea în demnitatea de dinaintea căderii în păcat”), potrivit căreia diavolul însuși va fi iertat la sfârșitul Judecății de Apoi împreună cu toți păcătoșii. Părinții Bisericii au argumentat că, deși Dumnezeu este iubire, și dragostea Sa poate covârși fărădelegile oamenilor sau diavolilor, Dumnezeu respectă libertatea de alegere a păcătoșilor și a diavolilor, care au decis să petreacă eternitatea departe de Lumina și Iubirea divină. Acesta este de fapt iadul: decizia de a rămâne în afara comuniunii cu Dumnezeu. Valoarea libertății în ochii lui Dumnezeu este dată de faptul că acceptă existența iadului și sfidarea din partea celor răi, deși dragostea părintească față de propria creație L-ar îndemna să-i primească la sine pe toți.
Dar ce este până la urmă libertatea? Definiția cea mai simplă ar fi că libertatea este capacitatea de a depăși toate constrângerile care ar putea interfera cu săvârșirea unei acțiuni oarecare. De la eliberarea de orice determinare materială până la posibilitatea exprimării conștiinței, libertatea se câștigă depășind anumite piedici în realizarea unui act conștient. Rafinând puțin definiția, putem vedea că există diferite tipuri de libertate: libertatea față de constrângerile naturale ale statutului de ființă limitată, libertate față de constrângerile sociale de toate felurile, dar și o libertate... față de noi înșine și de constrângerile propriilor slăbiciuni. Creștinismul ia în calcul în primul rând libertatea interioară față de păcat, adică față de constrângerile pe care le determină vicierea capacității de a acționa liber prin înrobirea conștiinței de către faptele antimorale care erodează și pervertesc voința.
Nu încape nici o îndoială că nu există o libertate absolută. Acest tip de libertate este apanajul ființelor absolute, ceea ce face ca Dumnezeu singur să aibă o libertate total necondiționată de realitatea exterioară Lui. Prin urmare, limita libertății noastre este granița de la care începe libertatea celuilalt. Aici intervine rolul, oarecum metafizic, al justiției de a menține ordinea morală în lume. Filosofii și teologii sunt de acord că de modul de manifestare al libertății depinde dezordinea sau ordinea morală universală (slavă Domnului că ordinea cosmică fizică este deja garantată de legi care nu pot fi încălcate sau eludate. Vă închipuiți ce ar fi dacă și legile fizicii ar putea fi încălcate sau „dezvrăjite”, aplicate „în cheie hermeneutică” contemporană!).
Modelul de societate în care trăim astăzi este unul cu adânci rădăcini creștine. Deși păstrează doar vestigia din gândirea și praxisul creștine, ca urmare a unei interpretări postmoderniste a conceptului de autonomie a persoanei față de religie în general și față de creștinism în mod particular, societatea de tip occidental pune un accent deosebit pe prezervarea libertății persoanei, fie ea percepută și în maniera epidermică de libertate față de constrângerile sociale de tot felul. De două secole lumea occidentală luptă pentru cucerirea și păstrarea dreptului la viață, la liberă exprimare, la manifestarea conștiinței și la muncă. Se părea că bătălia a fost câștigată, și țările civilizate au pornit pe un drum în care fiecare persoană are garantate aceste drepturi. Cu bunele și relele sale, cu distorsiunile și confuziile între libertate și libertinism, se părea că în lumea occidentală orice om are libertatea exterioară de a-și câștiga libertatea interioară.
Unele semne de întrebare și de îngrijorare au fost exprimate însă de mari scriitori ai secolului, dintre care îi voi menționa doar pe Aldous Huxley, care în 1931 a scris lucrarea Brave New World, și pe George Orwell, autorul celebrei Nineteen Eighty-Four, publicată în 1949, scrieri în care se preconiza apusul libertății, fie ca urmare a suepertehnologizării (ideea lucrării lui Huxley), fie ca urmare a apariției unui tip de stat totalitar care limitează abuziv drepturile cetățenilor (ideea lui Orwell). Aceste avertismente literare veneau și pe fondul abuzurilor nemaipomenite ale statelor comuniste, care au durat pe tot parcursul secolului XX. După căderea comunismului se părea că lumea reintră pe calea democrației și libertății. Dar motive de îngrijorare apar din nou.
Recenta campanie de introducere a actelor de identitate biometrice a readus în societatea românească angoase moștenite din regimul comunist. Supravegherea, dirijarea, ascultarea au revenit în viața de zi cu zi a românilor, care le credeau decedate odată cu „Secu”. La aceste angoase se mai adaugă și îngrijorarea foarte corectă a unor teologi care surprind în acțiunile oficiale ale statului similitudini aproape literale cu pasaje ale Apocalispei Sfântului Ioan Teologul.
Decizia de a stoca informații despre cetățeni pe suport electronic a fost luată la nivel internațional în numele apărării libertății, numai că, pe măsură ce apar informații noi despre natura cipurilor biometrice, suntem înclinați să credem că există posibilitatea ca previziunile lui Huxley și Orwell să se îndeplinească, dar nu separat, ci împreună. Există motive să ne temem că o combinație între supertehnologia existentă și anumite tendințe autoritariste, ca să nu le spunem totalitare, ar putea duce, în numele apărării libertății, la desființarea completă a acesteia. Pe ce ne bazăm?
Introducerea cipurilor biometrice în pașapoartele și permisele de conducere ale românilor a întâmpinat o rezistență serioasă din partea unor persoane ceva mai informate în legătură cu aceste aparate electronice. Reacția la nivel de masă a fost tipică societăților consumeriste de genul métro-bouleau-dodo, apatice și destructurate la nivel de cunoștință colectivă. „Formatorii de opinie” însă au avut o suspectă reacție energică, de marginalizare și călcare în picioare a celor care au protestat. De la apelative precum „habotnic”, „retrograd”, „medieval” etc. până la campanii bine orchestrate de denigrare, s-au folosit toate mijloacele specifice societății totalitare pentru a reduce la tăcere pe cei de altă opinie decât opinia stabilită oficial. În fața argumentului caiafic nu a mai contat deloc fațada democratică pe care încearcă unii să o păstreze. Libertatea de exprimare a cetățenilor Iustin Pârvu, Victor Roncea și a multor altora a fost încălcată fără ezitare.
Nici reacția statului nu a fost mai prejos de cea a „societății civile” (există oare și o societate militară?!). Faptul că statul român refuză eliberarea pașapoartelor normale, clasice, celor care nu doresc noile tipuri de documente încalcă grav libertatea de circulație, garantată formal de toate constituțiile țărilor civilizate. Faptul că permisele de conducere vor fi obligatorii pentru tot șoferii din țară încalcă grav libertatea și dreptul de a munci a oricui dorește să își păstreze intactă libertatea de conștiință. Următorul pas este introducerea actelor de identitate biometrice. Ce se va întâmpla atunci? Se va încălca însuși dreptul la viață și la existență a celor ce le vor refuza. Aceștia vor asculta astfel din nou, după două mii de ani, înveșmântat desigur în limbaj democratic corect politic și bine împachetat din punctul de vedere al marketingului politic, verdictul pronunțat de împăratul „artist” piroman Nero: Non licet esse vos! („Nu vă este permis să existați!”).
Prin urmare, la câteva luni de la debutul acestui proiect administrativ în România, deja s-au încălcat aproape toate libertățile fundamentale ale ființei umane. Previziunile literare ale lui George Orwell sunt depășite de realitățile vieții cotidiene.
Mai avem nevoie și de alte dovezi? Să încercăm să ne înscriem în tiparul previziunii literare și să imaginăm un scenariu posibil care ne-ar afecta pe cei mai mulți dintre noi de data aceasta. S-au înmulțit vocile care vorbesc despre faptul că, odată creat un dosar electronic al unei persoane, cei ce administrează aceste date ar putea adăuga acolo alte date despre persoana posesoare, culese ulterior întocmirii documentului. Aceste date ar putea fi accesate de oricine are capacitatea și autoritatea de a le citi și vedea, dar nu de către subiectul lor, care nu ar avea nici un control asupra lor.
Să ne imaginăm că cu ajutorul tehnologiei performante o persoană poate fi urmărită din diverse motive și s-ar putea defini unele „patternuri” comportamentale ale acesteia, care ar fi apoi introduse în documentul electronic.
Să zicem că cineva are obiceiul să intre într-un bar în fiecare zi, când iese de la serviciu, și că acolo consumă zilnic un suc. Cum chiar și satelitului i-ar fi destul de greu să determine ce se află într-un pahar din crâșmă, „patternul” care ar rezulta din frecventarea zilnică a unui bar ar fi că omul respectiv este un... bețiv. Această informație ar putea fi trecută în documentul electronic.
Să zicem că cineva citește, din simpla dorință de informare, ziare sau siteuri ale unor mișcări sau partide catalogate ca „naționaliste”, „extremiste”, într-un cuvânt antisistem, dar nu interzise prin lege. Această dorință de informare s-ar putea traduce în documentul electronic într-o mențiune care să spună că persoana respectivă este un „element antisocial”, „un extremist” sau, Doamne ferește, un... terorist. Dacă într-o zi vă veți prezenta cu pașaportul biometric la ambasada unei țări din afara UE și vi se va respinge brutal viza, puteți să vă gândiți că unul dintre motivele care nu vi se vor comunica oricum înainte de a vi se trânti ușa în nas ar putea fi și acesta.
Să ne închipuim doi vecini, unul familist, altul necăsătorit. Primul lucrează undeva în oraș, al doilea e profesor de ceva (matematică, muzică etc.). Profesorul este rugat să mediteze copilul vecinului și vine la meditație în fiecare zi la o oră la care soțul este la muncă, iar copilul este acasă doar cu mama. Gestul natural de pregătire la mate s-ar putea traduce în mențiunea „adulter” în documentele profesorului și al mamei elevului, asta dacă nu cumva satelitul va asista și el la lecția de mate, completându-și cunoștințele de matematici superioare cu... tabla înmulțirii.
Toate aceste scenarii par aberante pentru că sfidează simțul comun, dar ele sugerează o posibilitate care nu poate fi trecută cu vederea. Ce garanții avem că ele nu se vor întâmpla niciodată? Promisiunile politicienilor? Să fim serioși! Prevederile legale? Câte legi se respectă în România? Dacă introducerea acestor cipuri s-a făcut cu atâtea călcări în picioare a libertăților unora, ce ne face să credem că utilizarea lor nu va aduce cu sine încălcarea libertății tuturor? Ne putem asuma riscul? Dacă da, putem dormi liniștiți, satelitul veghează ca somnul (rațiunii) să ne fie lin. Nu ne asumăm acest risc? Sunt oameni care încă luptă pentru ca scenarii orwelliene de genul celor imaginate mai sus să nu devină realitate, iar visul de aur al omenirii să nu devină coșmarul său insuportabil. Măcar să nu-i ignorăm și să nu-i catalogăm ca „ciudați”, dacă tot nu avem curajul să le stăm alături.