Eurooptimiştii români consideră că aderarea la UE este un eveniment epocal, cel puţin de valoarea Unirii lui Mihai Viteazu sau a Unirii celei mari. Se fac sinteze istorice în care se pune ca bornă istorică momentul aderării. La sediul revistei pe care o conduc îmi vin articole în care se vorbeşte despre destinul anumitor localităţi de la întemeierea lor, în timpul dacilor, al voievozilor, şi până la aderarea la UE. Că nu se cunoaşte deloc în nivelul de trai că am aderat nu contează, că aderarea a fost pentru unii mumă, pentru alţii ciumă, iarăşi nu are nici o importanţă. Suntem acolo! Asta e tot ce contează. Mă rog, de aia li se spune „eurooptimişti”.
Cealaltă categorie, diametral opusă, europesimiştii sau euroscepticii (am plăcerea şi onoarea de a face şi eu parte din acest club select, din care a făcut până de curând parte şi preşedintele-martir al Poloniei Lech Kaczynski) analizează aspectele legate de UE pe toate faţetele. Pe europesimişti nu îi lasă indiferenţi că Tratatul de la Lisabona consfinţeşte de fapt un nou stat, supranaţional, cu altă aranjare teritorială, cu alte simboluri şi mai ales cu o conducere profund nedemocratică. De asemenea, faptul că se neagă complet fundamentul creştin al civilizaţiei europene şi se iau măsuri foarte concrete pentru izolarea manifestărilor religioase creştine şi închiderea lor în perimetrul clădirilor bisericilor este perceput de către eurosceptici (majoritatea, creştini practicanţi) ca un „arest la domiciliu” aplicat lui Iisus. Brutalitatea cu care anumite teme sunt declarate tabu, iar discutarea lor aduce cu sine oprobriul public, dacă nu cumva ani grei de puşcărie este percepută ca o limitare inacceptabilă a libertăţii de expresie, de altfel garantată generos în declaraţiile politicienilor europeni.
Există însă unele manifestări ale autorităţilor UE care ne fac să credem că de fapt statul nou creat are foarte serioase valenţe teocratice. Nu o teocraţie creştină, să stea liniştiţi duşmanii lui Dumnezeu, nu sunt în pericol! Este vorba de o „teocraţie” new-agistă a cărei ideologie îşi face loc în vieţile noastre şi ale copiilor noştri fără să ne dăm seama.
Valorile UECa să ne dăm seama despre ce este vorba, să trecem puţin în revistă valorile pe care se întemeiază Uniunea Europeană. Astfel, în documentele sale constitutive putem citi că: „Uniunea este fondată pe respectul pentru demnitatea umană, libertate, democraţie, egalitate, stat de drept şi respectarea drepturilor omului, inclusiv a minorităţilor. Valorile sunt comune Statelor Membre într-o societate în care prevalează pluralismul, nediscriminarea, toleranţa, justiţia, solidaritatea şi egalitatea între femei şi barbaţi”. Aceste principii înalte sunt la baza statului unional Europa. Cei ce au clădit acest stat, majoritatea aparţinând diverselor masonerii, după cum afirmă ei înşişi, lasă să se înţeleagă că aceste principii care stau la baza Uniunii Europene sunt rodul meditaţiei de secole a iluminaţilor europeni, filozofi raţionalişti, moralişti, oameni de ştiinţă etc. Cu alte cuvinte, aceste înalte idealuri pe care se clădeşte UE ar fi produsul absolut al cugetării umane.
Realitatea este însă puţin diferită. Aceste principii, mai ales referitoare la demnitatea umană, la egalitate, la respectul dintre majoritari şi minoritari, la libertate sunt preluate din morala creştină şi prelucrate în aşa fel încât partea divină a lor să fie cu totul eliminată. Să le analizăm puţin:
1.
demnitatea umană – „Aşa a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Nicăieri în cultura umană nu există un pasaj care să afirme demnitatea reală a omului mai clar decât această afirmaţie biblică în care se statuează valoarea de care se bucură fiinţa umană în ochii lui Dumnezeu.
2.
egalitatea, respectul faţă de minorităţi, egalitatea dintre bărbaţi şi femei – „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Iisus Hristos” (Gal. 3,28). Poate cineva exprima adevărata egalitate dintre oameni mai bine?
3.
libertatea – „Iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,32). Există o libertate mai profundă decât cea pe care ne-o dă adevărul?
4.
solidaritatea – „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea iubire unii faţă de alţii” (Ioan 13,35).
Această trecere în revistă a valorilor UE ar putea continua, toate arătând acelaşi lucru: valorile europene sunt de inspiraţie creştină, ele fiind denaturate printr-o laicizare raţionalistă. Felul în care simţim noi pe propria piele că funcţionează demnitatea umană, egalitatea, libertatea sau nediscriminarea este consecinţa eliminării lui Dumnezeu din toate aceste principii.
Dar dacă toate principiile constitutive ale Europei sunt de factură creştină, cum se face că în Constituţia UE nu s-a admis fundamentul creştin al civilizaţiei europene, în ciuda intervenţiilor insistente pe această temă? Oare nu pentru că UE are deja o altă religie pe care o favorizează?
„Slavă ţie, stea curată!”Primul indiciu că UE se conturează mai mult ca stat teocratic decât ca republică laică este imnul de „stat”, o altă valoare europeană de care sunt mândri burocraţii de la Bruxelles.
Imnul Uniunii Europene este un cântec aparent inofensiv, versurile aparţinând poetului Friedrich Schiller, iar muzica, genialului compozitor Ludwig van Beethoven. Partitura reprezintă partea finală a Simfoniei a IX-a a scriitorului german. Versurile sunt însă cel puţin interesante, dacă nu cumva chiar şocante. Să le analizăm puţin:
Freude, schöner Götterfunken,
Tochter aus Elysium,
Wir betreten feuertrunken,
Himmlische, dein Heiligtum.
Deine Zauber binden wieder,
Was die Mode [streng] geteilt;
[Alle Menschen werden Brüder],
Wo dein sanfter Flügel weilt.
Seid umschlungen, Millionen!
Diesen Kuß der ganzen Welt!
Brüder, überm Sternenzelt
Muß ein lieber Vater wohnen.[Bucură-te, scânteie minunată a zeilor
Fiică din Elysium
Beţi de focul pasiunii intrăm în
Altarul tău, Divino.
Magia ta adună din nou
Ceea ce tradiţia a divizat brutal:
Toţi oamenii devin fraţi
Oriunde se află sub aripa ta.
Fiţi îmbrăţişate, milioane.
Acest sărut este pentru întreaga lume.
Fraţilor, deasupra boltei înstelate
Trebuie să fie un Tată iubitor.]
(traducere după varianta engleză postată pe www.recmusic.org.)
Dacă e să ne uităm la aceste versuri, am avea impresia că sunt din scrierile unui poet din Antichitatea grecească. Şi totuşi, ele sunt din lirica „creştină” a secolului al XVIII-lea. De ce simte oare poetul nevoia să salute cu reverenţă („Bucură-te!” [
haire!] este varianta grecească a lui „Ave!” din latină; să nu uităm salutul „bucură-te” din rugăciunile dedicate sfinţilor creştini) sclipirea divină care este fiica din Eliseu? Şi cine este Tatăl fiicei care vine din Eliseu? Să fie Dumnezeu însuşi, Cel pe care Îl ştim noi creştinii? Greu de crezut! Pentru că în primele versuri se spune că „fiica din Elyseum” este scânteia divină a „zeilor”, la plural, fiind ea însăşi „divină”.
La o primă lectură, fiica din Eliseu ar fi raţiunea, atât de venerată de Iluminism, mai ales de cel târziu. Venirea ei în lume din Câmpiile Fericirii greceşti (care reprezintă un compartiment al Hadesului grecesc, adică al iadului), nu din Raiul creştin, cred că ne spune cu prisosinţă cine este fiica şi mai ales cine este Tatăl care domneşte dincolo de bolta cerească înstelată. Ca şi „beţia” care îi poartă pe adoratori la altarul „fiicei din Elyseum” (să nu uităm băile de sânge ale revoluţiei franceze, făcute în numele aceleiaşi raţiuni).
Versurile lui Schiller sunt multe în acest poem şi, oricât de mult înţelegem şi acceptăm capacitatea poetului de a folosi imaginea poetică, nu putem să nu remarcăm faptul că ele descriu realităţi şi idealuri care nu au nimic de-a face cu mentalul creştin. Să mai analizăm câteva din aceste versuri:
Göttern kann man nicht vergelten;
Schön ist's, ihnen gleich zu sein. […][Nu îi putem răsplăti pe zei
Este minunat să fim ca ei.]
Brüder - überm Sternenzelt
Richtet Gott, wie wir gerichtet.[Fraţilor – dincolo de bolta înstelată
Judecă Dumnezeu, aşa cum am judecat noi.]
Ce are de-a face creştinismul cu dorinţa de „a fi ca zeii” şi cine suntem „noi” cei care judecăm aşa cum va judeca Dumnezeu?
Zu den Sternen leitet sie,
Wo der Unbekannte thronet.[Către stele ne conduce
Unde locuieşte Cel Necunoscut].
Să fie „Cel Necunoscut” acelaşi cu
O agnostos Theos despre care le vorbeşte Pavel atenienilor în Areopag (Fapte 17,23)? Să fie o afirmaţie apofatică pe care o face Schiller despre Dumnezeul creştin sau e
Deus absconditus, despre care Immanuel Kant spunea că, fiind o realitate noumenală,
hoc semper ignorabimus?
Închei acest excurs în imnul de stat al Uniunii Europene cu ultimele versuri care par de-a dreptul un ritual:
Schließt den heil'gen Zirkel dichter,
Schwört bei diesem goldnen Wein,
Dem Gelübde treu zu sein,
Schwört es bei dem Sternenrichter![Strângeţi cercul sacru
Juraţi pe acest vin auriu
Să fiţi loiali jurământului,
Juraţi pe judecătorul stelelor].
Oare „cercul sfânt” este celebrul
ouroboros, şarpele care îşi muşcă coada (după imaginea căruia pare a fi făcut şi steagul Europei unite)? Este creştineşte să ne jurăm pe „judecătorul stelelor” în cazul în care acesta este Dumnezeu însuşi?
Întrebări fără răspuns. Pentru conformitate, este bine să vedem cum sună acest cântec în limba română:
Slavă ţie, stea curată,
Voie bună pe pământ,
Astăzi te simţim aproape
Sol din rai cu soare sfânt
Vraja ta aduce iarăşi
Pe popor lângă popor
Toţi pe lume fraţi noi suntem
Când apari uşoară-n zbor.
Cine a avut norocul
De prieteni buni să dea
Cine ştie ce-i iubirea
Lângă noi cântând să stea
Fericit un suflet drag
Te poate face pe pământ
Cine n-a simţit iubirea
Plece dintre noi plângând.(sursa www.didactic.ro)
Prima impresie în faţa acestei adaptări din care au fost eliminate stridenţele schilleriene cu „zeii”, „Necunoscutul”, „cercul sacru” etc. este că ea a fost tradusă de cineva care a înţeles că va fi foarte prost receptată de un cititor creştin în cazul unei traduceri literale. Aşa că a făcut din ea un cântecel de pahar despre iubire, despre despărţire, despre suflet drag etc. Totul ar fi bine şi frumos, dacă nu ar fi primul vers, „Slavă ţie, stea curată”, care este o adevărată imprecaţie păgână. Chiar dacă nu am lua expresia „stea curată” în sensul ei cel mai pesimist (stea curată = Luceafăr = Lucifer), am ajunge la concluzia că ne-am întors la adorarea stelelor („slavă ţie” este o expresie care în tradiţia creştină se adresează numai lui Dumnezeu).
În concluzie, imnul UE ne arată că acest nou stat nu are nimic de-a face cu realităţile creştine, ci este o întoarcere la politeismul Antichităţii sau, mai rău, la neopăgânismul contemporan. Dacă versurile din acestă odă ar fi rămas între paginile cărţilor lui Schiller, ele ar fi fost doar versurile unui poet romantic. Transformate în imn de stat, devin manifestul unui stat teocratic de tip New Age.
De la Tellus Mater la Earth DayOrice seminarist ştie că pe o scară valorică a religiilor, religiile naturale sunt cele mai primitive forme de adorare a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, închinarea la ape, la foc sau la pământul însuşi este considerată o formă de idolatrie pentru că răstoarnă ordinea axiologică a lumii, adorând creatura ca şi când ar fi Creatorul însuşi. Din acest motiv, întorcerea la cultul pământului şi la zeităţile telurice pare un adevărat salt înapoi pe scara evoluţiei, mai ales pentru creştini, care au ajuns în vârful piramidei valorice religioase, cunoscând şi fiind cunoscuţi de Dumnezeul adevărat.
Din acest motiv, este greu de crezut că manifestări de adorare a idolilor păgâni reapar cu forţă în societatea contemporan. E greu până vezi acest lucru întâmplându-se sub ochii tăi!
Nu mi-a venit să îmi cred ochilor că în şcolile din România s-au organizat manifestări dedicate Zilei Pământului. Credeam că manipularea planetară cu Ora Pământului, în care oamenii au fost puşi să stingă lumina şi să rămână pe întuneric (are rost să mai vorbim despre simbolistica antinomiei întuneric/lumină?), a fost de ajuns. Dar nu! Acum se organizează Ziua Pământului. Totul îmbrăcat în haina ecologică a grijei justificate faţă de degradarea mediului ambient.
În realitate, Ziua Pământului reia, sub alte forme, un cult antic al Zeiţei Gaia, cunoscută în Roma sub numele de Tellus Mater (Pământul mamă!?). Tellus Mater este probabil rudă cu Mama Natură, zeitate scientistă apărută în epoca modernă despre care se spune că a preluat rolul de Creator al Bunului Dumnezeu.
În anul 1979, James Lovelock a creat „teoria despre Gaia”, „ipoteza despre Gaia”, care afirmă că Pământul este ca un (în alte cazuri direct un, fără comparaţie) organism viu care îşi reglează funcţiile vitale (Lovelock a afirmat printre altele că Pământul ar fi „cel mai mare organism viu”). De aici şi până la Ziua Pământului a fost un pas. Un pas mic şi aparent inofensiv, care îi învaţă pe micuţii noştri să fie atenţi cu mediul înconjurător.
Dar oare acest lucru, foarte util de altfel, nu se poate învăţa şi altfel? Trebuie o „zi” în care să serbăm Pământul, idee care aduce, orice am spune, cu ideea de sărbătoare a Gaiei sau cu serbările dedicate zeiţei Tellus Mater? Nu ar fi mai corect să îi conştientizăm pe copii de valoarea pământului în cultura creştină de exemplu? Nu le-am putea explica că în viziunea creştină asupra lumii omul este un adevărat rege al creaţiei şi că acest lucru ne obligă la grijă faţă de mediul înconjurător şi mai ales la o percepţie plină de bună cuviinţă faţă de lume, singura formă reală de ecologie care ar ajuta planeta. Poate dacă tot suntem aici nu ar fi rău să li se explice şi că lăcomia şi confortul exagerat al oamenilor au dus la dezastrul ecologic contemporan. Pănă la urmă
problema protejării mediului este una de educaţie, nu de atribuire a unei zile aniversare care să amintească de zeităţile păgâne de mult dispărute.Exemple de acest tip mai pot continua. Să ne gândim că „mitul originar” al Europei este povestioara despre Zeus transformat în taur şi fecioara Europa, şi nu jertfa milioanelor de creştini de-a lungul secolelor. Oriunde ne întoarcem găsim un simbol al stelei pentagramice, ceea ce ne duce cu gândul la faptul că europenii chiar se închină la stele mai nou. De ce oare stele? Până de curând toate simbolurile europene aveau în centru Crucea creştină. De ce a fost înlocuită crucea cu steaua? Şi mai ales de către cine? Ca şi cum acest lucru nu ar fi de ajuns tinerii noştri participă la concerte ale unor „stele” ale satanismului contemporan.
Toate acestea se întâmplă sub ochii noştri indiferenţi (părinţi noştri se comportă din ce în ce mai mult ca mama domnului Goe). Copiii cântă „slavă ţie, stea curată”, participă la Ziua Pământului, merg la concerte sataniste şi astfel se îndepărtează de tradiţiile cu adevărat europene. Cum rămâne cu cuvintele lui Dumnezeu: „Să nu îţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ…” (Ieş. 20,4)?
Ne place sau nu, UE apare ca un adevărat stat teocratic, promovând asiduu un neopăgânism virulent prin simboluri ale statului şi prin proiecte aparent nevinovate, ba chiar utile. Pe măsură ce locul icoanelor din şcoală este luat de stele pentagramice, iar imnurile creştine şi imnurile de stat sunt înlocuite de extrem de controversatul imn schillerian, ne vom trezi într-o ţară în care fie suntem străini complet, deşi îi plătim taxe din ce în ce mai oneroase, fie vom fi duşmanii aceia de moarte despre care vorbeşte „Oda bucuriei”.
Ca să îl citez pe un părinte
avant la lettre al Europei neopăgâne:
Ce e de făcut?
And so, he went on describing the beauty of Syria, and the richards of Iran, the modernity of Turkey and the beauty of the women in Marocco. When he finished, he sold my friend the precious narghile for 10 Euros. And he invited him to come back for more. How did my friend convince him to cut down to 10% of the initial demand? He talked to him. In fact, he didn’t even talk. He listened to him. For Arabs, trade is not all about making profit; it is about meeting people, sharing thoughts, ideas, experiences. Trade is about establishing a communion between people. Does it surprise us then that the founder of the Islamic religion was a merchant? The moral of the story is that we can trade to our advantage with an Arab, if we know this little detail. Arabs hate Westerners who dig into their pockets and pay the requested money without bargaining a little. 
