Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a adoptat o declaraţie,
publicată pe siteul oficial al Patriarhiei, în data de 29 octombrie, numită Concluziile Sfântului Sinod cu privire la
desfăşurarea şi hotărârile Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe din
Creta (16-26 iunie 2016)[1]. Aşteptată cu mare speranţă de către
creştinii ortodocşi români care se opun deciziilor din Creta, întrunirea
Sfântului Sinod şi mai ales această declaraţie au produs o puternică dezamăgire
în rândul celor care credeau că documentele sinodului cretan vor fi respinse de
către ierarhii români.
Documentul
emis de sinodul BOR are trei părţi: una în care se evaluează participarea
delegaţiei române la sinodul panortodox; una în care se ratifică documentele
din Creta, una în care se fac recomandări pentru viitor.
Evaluarea
participării delegaţiei române la sinod
Una
dintre concluziile sinodului este că participarea şi implicarea membrilor delegaţiei
române la sinod au fost substanţiale. Faptul că “se ia act” de prestanţa delegaţiei
române înseamnă că sinodul este de acord cu maniera în care delegaţia a
reprezentat interesele Bisericii Ortodoxe Române la acel sinod.
În legătură cu acest aspect, există o discrepanţă între modul în care
este evaluată activitatea sinodalilor de către Sfântul Sinod şi cel în care este apreciată de către poporul
credincios. Diferenţa o face faptul că sinodalii evaluează prezenţa la sinod
din perspectiva modului în care acesta s-a desfăşurat, pe când poporul reţine
doar rezultatul final al acestuia, deloc satisfăcător pentru dreapta credinţă
ortodoxă.
O stare de frustrare există şi în rândul ierarhilor participanţi, despre
care se spune că au avut contribuţii substanţiale la apărarea Ortodoxiei în acel sinod şi care, odată
întorşi acasă, se confruntă cu o puternică critică din partea unei părţi a
poporului credincios. Frustrarea se datorează percepţiei eronate asupra unui
aspect important: în probleme de
apărare a dreptei credinţe contează numai rezultatul final. Din perspectiva finalităţii, ştiinţa
de carte a celor din delegaţia română şi contribuţia lor substanţială la
definirea unor învăţături nu pot compensa faptul că, la sfârşit, delegaţia română
a semnat nişte documente cu vădit caracter eretic. Exista opţiunea respingerii acelor documente, sau cea
a acordării măcar a câtorva voturi împotrivă (aşa cum au făcut-o cei din
delegaţiile greacă sau sârbă), ca să nu mai vorbim de opţiunea neparticipării
la un sinod despre care participanţii aveau ştiinţă că va avea un caracter
puternic antiortodox, deoarece îi cunoşteau de mult pe ceilalţi participanţi,
felul în care aceia gândeau şi ideile pe care le expuseseră în fazele
preliminarii ale pregătirii sinodului.
Explicaţia
că delegaţia română a luptat din răsputeri, dar atât s-a putut, nu este
suficientă, deoarece sinoadele Bisericii nu sunt nişte bătălii politice
oarecare, în care, dacă nu câştigi, nu e o tragedie. Într-un sinod ortodox,
dacă partea ortodoxă pierde, credinţa ortodoxă poate fi puternic prejudiciată
pentru generaţii întregi. Din acest motiv, participanţii ortodocşi sunt
obligaţi să apere Ortodoxia până la sacrificiul suprem, dacă li se cere, dar în
niciun caz nu au opţiunea de a lăsa adevărul ortodox de credinţă întinat de
erezie sau de a pune în sarcina unui sinod ulterior rezolvarea greşelilor
făcute la acesta.
O altă
explicaţie care se propune este că delegaţii ortodocşi de la sinodul din Creta
(cum de au existat şi delegaţi neortodocşi la un sinod panortodox la care au
participat capii Ortodoxiei?) “au ales răul cel mic”, sau au “diminuat efectele negative mult mai mari”
pe care sinodul le-ar fi produs, dacă nu ar fi fost intervenţia lor. Este o viziune riscantă, care poate fi catalogată fără prea mari eforturi ca o formă de
serghianism. Delegaţii la un sinod ortodox trebuie să aleagă întotdeauna
binele, nu răul, oricât de mic ar fi fost el.
Raportarea
la documentele din Creta
Cea mai
interesantă şi mai aşteptată este raportarea Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române faţă de documentele finale ale sinodului din Creta. Comunicatul
este, din acest punct de vedere, lapidar, dar destul de sugestiv totuşi. Textul
spune: “S-a luat act
de conţinutul
documentelor în forma aprobată în cadrul lucrărilor Sfântului și Marelui
Sinod din Creta, respectiv, Misiunea
Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană; Diaspora
Ortodoxă; Autonomia
și modul
proclamării acesteia; Sfânta
Taină a Cununiei și impedimentele la aceasta;
Importanţa
postului și respectarea lui astăzi;
Relaţiile
Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine,
la care se adaugă Enciclica și Mesajul
Sinodului”.
Derutează expresia
“s-a luat act de”, pe care unii o consideră
doar o simplă luare la cunoştinţă, nu o decizie de punere în aplicare a
textelor respective. Cei mai mulţi dintre cei prezenţi la sesiunea Sfântului
Sinod al BOR erau deja familiarizaţi cu hotărârile sinodului încă din vară,
când au participat la adoptarea acestora. Dacă prin această expresie s-ar
înţelege o simplă aducere la cunoştinţă, ar fi trebuit ca actul sinodal să
cuprindă precizări cu privire la o procedură ulterioară de aprobare a
documentelor.
În
practica juridică şi parlamentară, a lua act de un document înseamnă a-l aproba
şi a-i da forţă juridică în forma în care este el. În practica juridică există
un timp de act procedoral numit hotărâre judecătorească de expedient, prin care
instanţa ia act de învoiala
părţilor, consfinţind-o. Un alt exemplu la îndemână este practica parlamentară
de a lua act de decizii ale Curţii Constituţionale: “Procedura juridică spune că, președintele CCR, merge
în plenul reunit al Camerei Deputaţilor
și
Senatului, unde va da citire deciziei finale... După ce Parlamentul ia act de această decizie, hotărârea ajunge în Monitorul Oficial și apoi produce efecte
juridice”[2].
Decizia CCR este definitivă şi inatacabilă, dar ea produce
efecte juridice doar după ce Parlamentul ia act de ea şi apoi o trimite la Monitorul Oficial. Alt exemplu: “Plenul Parlamentului ia act, marţi, de demisia lui...
de la conducerea... Deputaţii şi senatorii
vor vacanta astfel postul...”[3].
Procedura prin care Sfântul Sinod a luat act
de deciziile adoptate în Creta pare a avea o susţinere chiar în Regulamentul de organizare şi funcţionare a
Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, în care, la articolul 13,
alin. 2 vedem că: „Deciziile sinodale semnate, ca şi Mesajul Sfântului Sinod,
sunt trimise prin scrisori patriarhale ale Patriarhului Ecumenic către toţi
Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale, care trebuie să le comunice
Bisericilor lor. Aceste texte au o autoritate panortodoxă”[4].
Din acest text înţelegem că deciziile sinodale au o autoritate panortodoxă, care începe să opereze după ce Întâistătătorii
Bisericilor Autocefale le-au comunicat Bisericilor lor. Nu este consemnată procedura aprobării sau rediscutării şi modificării documentelor
în cadrul sinoadelor locale. Dacă ar fi fost prevăzută astfel de procedură,
ar fi existat riscul ca formele finale şi chiar numărul documentelor să fie aprobate
diferit de la sinod local la sinod local, anulând practic caracterul panortodox
al sinodului din Creta şi caracterul unitar al deciziilor aprobate. Prin urmare, speranţa că în sinodul local se putea
întâmpla ceva care să modifice documentele de la Creta nu s-a întemeiat pe
realitatea consemnată de acest articol al Regulamentului
în baza căruia a funcţionat sinodul. Acelaşi lucru se poate spune şi despre
termenul acordat sinodalilor pentru a rezolva problema caracterului eretic,
înainte ca pliroma să reacţioneze după prevederile canonice şi după exemple din
Sfânta Tradiţie referitoare la situaţii similare din istoria Bisericii.
Din această perspectivă, Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat act de nişte documente finale, care
nu mai admiteau rediscutarea lor, pe care le-a transpus astfel în legislaţia
bisericească internă, cu deplină forţă juridică. Procedura este asemănătoare
oarecumva celei a transpunerii în legislaţia naţională de către Parlament a
legislaţiei europene. În acelaşi spirit este şi Enciclica Sfântului Sinod al
Bisericii Ciprului, care, deşi mai detaliată decât concluziile sinodului român,
se rezumă doar la comunicarea deciziilor sinodului şi la argumentarea faptului
că ele sunt obligatorii pentru toţi credincioşii. Siteul de ştiri al
Patriarhiei Române informează că şi Ierarhia greacă se va întruni în cursul
lunii tot pentru a discuta despre
Sinod, iar unul dintre mitropoliţi va susţine un referat despre Informarea cu privire la lucrările Sfântului
şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe[5]. Nu se menţionează proceduri de aprobare
a documentelor.
“Mărturisirea”
Cea mai controversată
afirmaţie a acestui comunicat este precizarea că “Sfântul și Marele Sinod al Bisericii
Ortodoxe nu a formulat dogme noi, canoane noi sau modificări liturgice, ci a
mărturisit faptul că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească
şi Apostolească a lui Hristos”.
Afirmaţia
că sinodul cretan nu a formulat dogme noi este folosită ca formă de apărare
contra tuturor celor care neagă acest sinod, pe considerentul că dacă nu s-au
formulat dogme noi înseamnă că nu există motiv pentru a considera acest sinod
eretic. În realitate însă, sinodul a prejudiciat dogme vechi, ceea ce
echivalează cu inventarea de dogme noi. Mai precis, a schimbat viziunea
eclesiologică a Bisericii Ortodoxe despre sine şi despre relaţia cu cei din
afara sa, în primul rând cu grupările eretice şi schismatice creştine. Nu a fost
stabilită nicio linie de demarcaţie între ortodoxie şi erezie, dimpotrivă, ştergându-se
graniţele existente până acum, prin acceptarea denumirii de “biserică” pentru diferite comunităţi eretice
şi, mai ales, prin acceptarea ecumenismului ca mod de a gândi misiunea Bisericii
Ortodoxe în lume.
Acelaşi lucru este valabil şi cu privire la canoane, unde, deşi nu s-au
dat canoane noi, s-a adus atingere unor canoane mai vechi. Patriarhia georgiană
a formulat obiecţia că acceptarea căsătoriilor mixte încalcă şi modifică
conţinutul canonului 72 al Sinodului Quinisext[6];
afirmarea conlucrării cu ereticii şi schismaticii, pentru idealul aşa-numitei
“refaceri a unităţii
creştine”, încalcă câteva canoane
ale Bisericii referitoare la modul în care se poate relaţiona cu cei ce resping
ortodoxia învăţăturii creştine.
În ceea ce priveşte mărturisirea
făcută de sinodul cretan cu privire la faptul că Biserica Ortodoxă este
Biserica una, sfântă, apostolească şi sobornicească a lui Hristos se impun
câteva consideraţii:
1.
Creştinii ortodocşi
ştiu acest adevăr fundamental din anul 381 d.Hr., când l-a afirmat pentru prima
oară Sinodul al II-lea Ecumenic. De atunci, în fiecare liturghie este
mărturisit acest adevăr. Prin urmare, mărturisirea aceasta nu îi putea privi pe
ortodocşi.
2.
Dacă mărturisirea nu
se adresează ortodocşilor, e clar că ea se adresează partenerilor din Mişcarea
Ecumenică. Însă, aşa cum reiese din citarea unor premise din Declaraţia de la Toronto, ratificate în documentul Relaţia
Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, “nicio biserică
nu este obligată să-şi modifice eclesiologia după admiterea în Consiliu”[7],
ceea ce înseamnă că niciunul dintre partenerii de CMB ai Bisericilor Ortodoxe
nu este obligat să îşi modifice eclesiologia pentru a se raporta la Biserica
Ortodoxă ca la adevărata Biserică a lui Hristos şi a se întoarce la Ortodoxie.
Mai mult, premisa următoare citată în document afirmă că “din admiterea în
Consiliu nu rezultă că fiecare biserică este obligată să vadă celelalte
biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului”[8].
Prin urmare, afirmaţia că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă,
sobornicească şi apostolească, corectă în sine şi actuală de două mii de ani,
nu obligă pe vreunul dintre partenerii din CMB să o ia în considerare, de vreme
ce nu este obligat să considere Biserica Ortodoxă ca Biserică în adevăratul şi
deplin sens al cuvântului. Încercând să justifice faptul că s-a recunoscut
caracterul de “biserici” comunităţilor eretice, membrii sinodului cretan au
inclus această prevedere din Declaraţia
de la Toronto, prin care admit
dreptul oricărui membru al CMB de a nu recunoaşte Biserica Ortodoxă ca fiind Biserică
deplină şi în adevăratul sens al cuvântului, lucru
care echivalează cu o contramărturisire a faptului că Biserica Ortodoxă este
singura Biserică a lui Hristos şi, prin urmare, cu o erezie eclesiologică.
3.
Afirmaţia că s-a
mărturisit Biserica Ortodoxă ca fiind singura Biserică a lui Hristos şi
adevărata Biserică una, sfântă, sobornicească şi apostolească este infirmată şi de citarea altei premise din Declaraţia de la Toronto: “Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor nu
este acela de a negocia unirea între biserici – lucru ce-l pot face numai
bisericile însele din proprie iniţiativă – ci să realizeze un contact viu între
biserici, să promoveze studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea
Bisericii”. La
ce se referă expresia “unitatea Bisericii”
din acest citat? La care Biserică? Să fie cumva scopul Consiliului Mondial al
Bisericilor promovarea studiului şi dezbaterii problemelor ce privesc unitatea
Bisericii Ortodoxe? Dacă nu, despre care Biserică este vorba în acest citat
aprobat de către art. 19 al Documentului
6 şi considerat “de importanţă
capitală pentru participarea Bisericilor Ortodoxe la Consiliul Mondial al
Bisericilor”? Oare nu este cumva vorba
despre acea “Sfântă Biserică Catolică a Crezurilor” (premisa IV.4) despre care vorbeşte altă premisă a Declaraţiei de la Toronto, despre acea
“biserică” care este mai
cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul trunchi eclesial (premisa IV.3)?
Despre acea Ecclesia extra Ecclesiam
(Biserica din afara Bisericii) propovăduită în premisa IV.3 a Declaraţiei de la Toronto? Şi atunci, cum
se mai poate spune că “sfântul
şi marele sinod” a mărturisit că Biserica Ortodoxă este Biserica una,
sfântă, sobornicească şi apostolească, când a admis în mod
implicit că este doar “o parte a Bisericii
adevărate”, pe care încearcă
să o “redescopere” Mişcarea Ecumenică
prin unirea “vestigiilor” Bisericii primului mileniu?
Explicitarea, nuanţarea şi dezvoltarea
Ultima
prevedere a Comunicatului sinodului BOR prevede posibilitatea ca textele să
poată fi “explicitate, nuanţate
şi dezvoltate” de către un viitor sinod “mare şi sfânt”. Aici este foarte important de remarcat că în textul
Comunicatului sinodul BOR consideră că
textele sinodului cretan pot fi doar explicitate, nuanţate şi dezvoltate,
nicidecum corectate, îndreptate sau chiar anulate. Cu alte cuvinte, în opinia sinodalilor români,
textele respective sunt bune aşa cum sunt, dar mai pot fi explicate, nuanţate
şi adăugate. Este adevărat că atunci când textul Comunicatului a fost tradus în
limba greacă, termenul “nuanţare” a fost redat prin cuvântul grecesc diaforopoiethun, care înseamnă
“corectare, alcătuire
diferită”. Publicul grec a fost informat, prin acest artificiu de traducere, că
sinodul românesc a recomandat corectarea textelor din Creta, ceea ce nu se vede
din termenii folosiţi în limba română. De asemenea, într-un articol recent
publicat pe siteul de ştiri al Patriarhiei se spune că, într-o conferinţă la
Iaşi, duminică 13 noiembrie 2016, mitropolitul Ierotheos Vlachos ar fi
“reiterat poziţia
Sinodului Bisericii noastre cu privire la documentele Sinodului din Creta:
«Trebuie explicitate, diortosite şi schimbate şi alte aspecte, lucru pe care îl
va face alt sinod»”[9].
Este interesat că Patriarhia Română îşi asumă termenii folosiţi de mitropolitul
Vlachos, deşi termenii “diortosite” şi “schimbate şi alte aspecte” nu există în Comunicatul din 29 octombrie. De ce oare
Comunicatul oficial nu a folosit
aceşti termeni tranşanţi pentru a-i informa pe credincioşii ortodocşi români?
Potrivit DEX[10],
“explicitarea” este “o clarificare, o exprimare limpede, desluşită, pentru a fi uşor de
înţeles”; “nuanţarea” înseamnă “a
exprima diferenţe
fine, uşoare”, iar “dezvoltarea” înseamnă
„expunerea amănunţită a unei idei, a unui subiect”. Cu alte cuvinte, sinodul BOR a
considerat că textele sinodale sunt neclare, rigide şi generice, dar nicidecum
eretice, contrare Sfinţilor Părinţi şi cugetării ortodoxe.
Se impun câteva întrebări: dacă iei un text eretic precum Documentul 6,
cum poţi să îl explicitezi în aşa fel încât afirmaţiile ecumeniste din el să
pară curat ortodoxe? Cât de multă nuanţare este necesară pentru a face o
afirmaţie eretică să sune ortodox? La ce foloseşte expunerea amănunţită a unor
idei atunci când acele idei sunt din start contrare spiritului ortodox? Unde s-a pomenit în istoria Bisericii
creştine ca deciziile unui sinod ecumenic să aibă nevoie de precizări,
clarificări şi nuanţări din partea sinodului ulterior?
Am putea oferi un model de “explicitare, nuanţare şi dezvoltare” din istoria
Bisericii Ortodoxe. Pentru a face acceptabilă decizia Sinodului I Ecumenic de
la Niceea, partida semiariană a propus în locul termenului omoousios, “de o fiinţă”, cuvântul omiousios, “de o fiinţă asemănătoare”. În acest fel,
semiarienii încercau “să clarifice, să nuanţeze şi să expună amănunţit” doctrina despre
consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl încât ea să fie acceptabilă ambelor părţi.
Partea ortodoxă a respins această soluţie de compromis, rămânând consecventă cu
afirmarea adevărului dogmatic.
Autoritatea panortodoxă
Un argument des folosit de adepţii sinodului din Creta pentru a
minimaliza importanţa sinodului este lipsa de importanţă a acestuia. Se
acreditează ideea că, neîntrunindu-se unanimitatea de participare a Patriarhiilor
la sinod, acesta nu poate fi considerat ca valid. În mod normal, aşa ar trebui
să fie, însă sinodul din Creta s-a desfăşurat după reguli care nu se înscriu în
ceea ce se ştia până acum despre sinoadele ecumenice şi panortodoxe.
O primă dovadă că acest sinod este considerat de către oficialităţile
eclesiale valid, în ciuda neparticipării tuturor Patriarhiilor la el, este faptul
că, dacă nu ar fi avut intenţia de a-l impune ca valid măcar Patriarhiilor
participante, sinodalii din Creta ar fi încheiat şedinţele încă de la început,
după constatarea lipsei de unanimitate. Or, şedinţele au continuat
nestingherite.
Mai mult, potrivit şefului serviciului de presă al Patriarhiei
Constantinopolului, preot Ioan Hrisavgisa, în care se spune: “Nicăieri
în regulamente nu se spune că lipsa uneia dintre Biserici ar influenţa desfăşurarea
Sinodului. Este
important să se citeze cu precizie documentele oficiale. Conform regulilor,
Sfântul și
Marele Sinod poate fi convocat de către Sanctitatea Sa [Patriarhul Bartolomeu],
cu consimţământul
tuturor Bisericilor locale. S-a întâmplat asta, la Geneva, în ianuarie: toată
Biserica Ortodoxă a participat la Sinaxa Întâistătătorilor și a
confirmat decizia convocării Sinodului la Sărbătoarea Cincizecimii. Regulamentele nu spun nimic despre anularea
Sinodului și
a deciziilor sale, în cazul în care vreo Biserica nu ar fi în măsură să
participe la el...
Autoritatea Sinodului și cea a deciziilor nu au de suferit și nu sunt
diminuate. Afirmaţia, conform căreia
deciziile Sinodului ar fi nule, întrucât unele Biserici nu au participat la el,
este lipsită de orice temei ecleziastic, teologic și
logic...”[11].
Punctul oficial de vedere al Patriarhiei este foarte clar şi ne indică faptul
că acest sinod s-a desfăşurat după Regulamentul
mai sus citat, nu după ceea ce se ştie din tradiţia bisericească despre
astfel de întâlniri.
Ideea Patriarhiei Ecumenice a fost reluată şi de către Enciclica Sfintei
Biserici a Ciprului, în care se spune: “Din nefericire, patru Biserici Ortodoxe au refuzat să vină
şi să participe la lucrările Sfântului şi Marelui Sinod. Neparticiparea lor nu diminuează cu nimic autoritatea hotărârilor lui,
iar motivele absenţei lor, pe care le promovează, nu sunt deloc întemeiate din
mai multe motive. În primul rând, după cum s-a observat înainte, toate
Bisericile au participat activ de la început la procesul de pregătire a
Sinodului. În al doilea rând, toţi Întâistătătorii sau reprezentanţii lor au
hotărât împreună şi în unanimitate asupra convocării şi datei convocării
Sinodului. În al treilea rând, au participat activ, prin reprezentanţii lor,
până şi la ultima etapă a pregătirii, fie la Secretariatul Sinodului, fie la
pregătirea Enciclicei către pleroma Bisericii. În al patrulea rând, au stabilit
propriile delegaţii care aveau să participe la Sinod. În al cincilea rând, invocarea dezacordurilor în ceea ce
priveşte conţinutul unor texte nu este fondată, întrucât exista posibilitatea
modificării, pentru a răspunde greutăţilor şi sensibilităţilor tuturor
Bisericilor. De altfel, accentul pus pe dezacordurile în ceea ce priveşte
procedura sau scoaterea în evidenţă a unor probleme bilaterale dintre unele
Biserici, drept motive pentru absenţa de la Sinod, nu sunt convingătoare... Ne
exprimăm speranţa şi avem certitudinea, iar, ca Biserică Apostolică a Sfântului
Apostol Barnaba, adresăm rugămintea frăţească către cele patru Biserici surori să ia decizia să semneze textele şi
hotărârile Sfântului şi Marelui Sinod spre slava Dumnezeului Celui în
Treime şi spre unirea Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, „ca toţi să fie una”
(Ioan 17, 21), conform rugăciunii arhiereşti a Domnului”[12].
Elementul de noutate al Enciclicei cipriote este speranţa că şi celelalte Patriarhii vor
participa la deciziile cretane.
Academia
Ortodoxă din Creta organizează zilele acestea un congres în care una dintre
temele abordate este “sublinierea importanţei documentelor Sfântului şi Marelui
Sinod pentru Biserică şi membrii săi, pentru societate şi întreaga lume”[13].
De ce s-ar desfăşura un astfel de congres sub binecuvântarea Patriarhiei
Ecumenice, dacă autorităţile eclesiale ar considera că sinodul din Creta nu
valorează nimic?
Din toate aceste argumente oficiale ale Patriarhiei Ecumenice sau
Bisericii Ciprului tragem concluzia că expresia “textele aprobate în unanimitate” se referă la
unanimitatea delegaţiilor prezente la sinod, nu neapărat la unanimitatea
Bisericilor Ortodoxe prezente în lume. Altminteri, aşa cum am mai spus, sinodul
ar fi trebuit să fie întrerupt pentru “lipsă de cvorum”, lucru care nu s-a întâmplat.
[6] Sinodul quinisext (al
cinci-şaselea), ţinut la 692, a completat cu 102 canoane hotărârile sinoadelor
al V-lea şi al-VI-lea ecumenice.
[7] Acest principiu face imposibil
de înţeles motivul pentru care Biserica Ortodoxă şi-a modificat propria
eclesiologie, de vreme ce documentul ecumenist susţine emfatic că nu trebuia să
o facă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu