Intrarea în vigoare, la 1 aprilie 2014, a
Legii nr. 235/2013, care aprobă OUG 82/2012 pentru
modificarea şi completarea unor acte normative privind
evidenţa persoanelor, actele de identitate ale cetăţenilor români, precum şi
actele de rezidenţă ale cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi
Spaţiului Economic European rezidenţi în România, este privită de unii cetăţeni
români (cel puţin 1.000.000, care au dat semnături pentru un referendum pe tema
introducerii paşapoartelor biometrice în anul 2009) şi de un segment consistent
al societăţii civile (46 de asociaţii creştine şi de apărare a libertăţilor cetăţeneşti,
care au adresat un memoriu comun Parlamentului României în anul 2013) cu
retincenţă şi îngrijorare, din cauza elaborării cardurilor electronice de
identitate şi a comasării cardurilor de identitate, simple şi electronice, cu
cardurile de sănătate.
Refuzul acestor documente, percepute ca un
atac la adresa libertăţii persoanei şi o încălcare a dreptului la viaţă
privată, este legitimat de
exercitarea dreptului cuprins la art. 23 (1) din Constituţia României, care
spune că “libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile”, şi a celui ce rezultă din art. 26 (1) din Constituţie, în care se
spune că “autorităţile publice ocrotesc viaţa intimă,
familială şi privată”. La acestea se
mai adaugă şi art. 29 (1) din Constituţie: “Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie contrară convingerilor sale”, în cazul de faţă fiind vorba despre opinia [în lipsa
unor garanţii irefutabile şi considerând toate demonstraţiile contrare rămâne
doar o opinie] că actele de identitate biometrice sunt total
inofensive şi nu prezintă nici un risc. Motivaţia refuzului este percepţia
că adoptarea acestui sistem de îndosariere biometrică oferă statului o putere
uriaşă asupra fiecărei persoane posesoare de acte electronice, după cum rezultă
din cele spuse, în 2004, de către raportorul Parlamentului
European, eurodeputatul liberal danez Ole Sorenson, care compara implementarea documentelor biometrice, cu scopul de a
combate contrafacerea lor şi a le face mai sigure, cu o încercare de „a sparge
o nucă cu un baros”. Cu aceeaşi
ocazie, eurodeputatul liberal englez Graham Watson avertiza “că echilibrul în problema biometriei înseamnă să ne asigurăm că nu
dobândim un pic de siguranţă, pentru care să aflăm mai târziu că am plătit cu o
cantitate inacceptabilă de libertate”[1]. În
plus, într-un raport al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 2011, numit sugestiv Necesitatea
considerării la nivel global a implicaţiilor biometriei asupra drepturilor omului,
întocmit de Holger Haibach şi devenit Rezoluţia 1797/2011 a Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei, se arată că “dezvoltarea rapidă a tehnicilor biometrice produce
riscuri la adresa unor drepturi ale omului: dreptul la respectarea vieţii private, dreptul la un proces echitabil,
prezumţia de nevinovăţie, dreptul la liberă circulaţie şi interzicerea discriminării, drepturi
consemnate în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (ETS nr. 5)”[2]
(sublinierea noastră). Raportul scoate în evidenţă faptul
că dezvoltarea rapidă a acestei tehnologii şi dorinţa unor state de a o pune în
practică ar putea să nu ţină pasul cu cadrul legal prin care statele membre să
fie capabile să “menţină un echilibru real între nevoia de securitate şi protejarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale”. Mai mult, raportul recunoaşte că “la nivel european cadrul legal
existent este vag şi nu există o definiţie acceptată a «datelor biometrice»”. La
capitolul recomandări, la punctul 4.3.2 se spune: “să se garanteze
indivizilor care nu pot sau nu doresc să ofere date biometrice metode alternative
de identificare şi verificare, acolo unde astfel de date ar putea include, în
mod nenecesar, fişa medicală personală sau informaţii legate de sănătate”, iar la punctul 4.3.5
Rezoluţia spune: “să asigure o
transparenţă sporită, ca o condiţie prealabilă a unui consimţământ explicit
din partea persoanei de a oferi date biometrice şi, acolo unde este cazul,
facilitarea retragerii acelui consimţământ” (sublinierile noastre). În momentul în care Holger Haibach prezenta
acest raport, România avea paşapoarte biometrice deja de doi ani şi ne este
greu să credem că dintre toate statele membre ale Uniunii Europene ţara noastră
ar avea o legislaţie specifică foarte limpede. Cât despre dezbaterea publică,
despre deplina transparenţă, despre oferirea posibilităţii unui consimţământ
explicit...
La rândul său, cardul de sănătate a fost
îndelung contestat în aceşti ani chiar de către unii lideri ai sistemului de
sănătate şi de către lideri de opinie ai asociaţiilor creştine şi/sau care apără drepturile
omului, din pricina riscului major pe care accesul, prin intermediul acestuia,
la multe date cu caracter personal îl prezintă la adresa vieţii intime a
cetăţeanului şi a protejării datelor sale personale. Comasarea sa cu cardul de
identitate a creat temerea că, deşi există un tip de act de identitate care se
numeşte card de identitate simplu, prin dotarea sa cu un mediu de stocare
pentru cardul de sănătate, acesta va îndeplini în linii mari multe dintre
funcţiunile cardului electronic propriu-zis, anulând astfel de facto opţiunea reală a celor care
doresc documente de identitate complet lipsite de orice element electronic şi
biometric. Cu toate acestea, prin art. 17, alin. 1 din OUG 82/2012, modificată, actualizată
şi intrată în vigoare la 22 iulie 2013 s-a decis: “cartea de identitate
conţine... date aferente cardului naţional de asigurări sociale de sănătate,
stabilite la art. 331 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, înscrise în mediu de
stocare”.
Conform art. 17 (1.1), “…mediul de stocare prevăzut la alin. (1), care asigură funcţionalitatea
cărţii de identitate ca şi card naţional de asigurări sociale de sănătate...”.
Refuzul legitimat al unor cetăţeni români de a
intra în posesia actelor de identitate simple sau biometrice care au în
componenţa lor şi cipul cardului de sănătate poate genera o situaţie de neconstituţionalitate a actelor
normative care impun aceste documente[3],
având în vedere că, în conformitate cu Legea 21/1991, art. 22, actul de
identitate face dovada cetăţeniei, iar OUG 82/2012, art. 13, spune clar: “actul de identitate face dovada
identităţii, a cetăţeniei române, a adresei de domiciliu
şi, după caz, a adresei de rezidenţă”.
În condiţiile în care un cetăţean român refuză actul de identitate, fie că e
vorba de cel electronic biometric, fie că e vorba de cel simplu cu card de
sănătate inclus, atunci el nu mai poate face dovada identităţii şi cetăţeniei
sale, pierzându-şi, de plano şi de facto, cetăţenia,
situaţie care intră în conflict cu articolul 5, alin. 2 al Constituţiei, în
care se spune: cetăţenia nu poate fi retrasă
celui ce a dobândit-o prin naştere. Eliberarea documentelor de identitate la care cetăţeanul nu are acces
din motive ce ţin de convingerile sale intime echivalează, prin consecinţele
sale, cu o retragere a cetăţeniei, întrucât cel ce refuză actul de identitate,
pentru a-şi apăra libertatea şi conştiinţa, nu mai poate beneficia de nici un
drept pe care cetăţenia i-l oferă, în condiţiile în care acest refuz devine
permanent.
Incapacitatea de a
face dovada identităţii, a domiciliului şi a cetăţeniei îl poate duce pe
cetăţean la situaţia de a pierde toate drepturile sale garantate de
Constituţie. Se pot pierde astfel: accesul la justiţie, garantat de art. 21 (1)
şi mai ales (2), unde se spune că nici o
lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept; dreptul la vot (art. 36),
dreptul de a alege şi a fi ales (art. 37), dreptul la asociere (art. 40),
dreptul la muncă (art. 41), dreptul la proprietate (art. 44), dreptul la
moştenire (art. 46), dreptul de a întemeia o familie (art. 48), dreptul la
protecţie al persoanei cu handicap (art. 50), dreptul de petiţionare (art. 51).
La acestea mai trebuie adăugat faptul că incapacitatea de a prezenta un
document de identitate, atunci când organul de control abilitat îl pretinde,
poate avea ca efect sancţiune contravenţională, potrivit legii, după cum
aceeaşi pedeapsă se poate primi şi pentru refuzul în sine de a se prezenta la
serviciul de evidenţă a populaţiei, după expirarea actualelor acte, pentru a
primi noile acte.
Modul de prelevare şi
stocare a datelor biometrice îl transformă pe cetăţean într-un prezumtiv
infractor, lucru ce contravine articolului 23 (11) din Constituţia României, care
defineşte prezumţia de nevinovăţie astfel: “Până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este
considerată nevinovată”. Încălcarea prezumţiei de nevinovăţie a fost constatată
şi de către Rezoluţia 1797/2011 a
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, despre care
am vorbit mai sus.
Încălcarea dreptului
la viaţă privată şi a dreptului de protecţie a datelor este admisă şi prin Hotărârea în cauza C-291/12 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, din 17 octombrie 2013, care recunoaşte
că “prelevarea amprentelor
digitale şi stocarea lor în paşaport constituie o atingere
adusă dreptului la respectarea vieţii private şi dreptului la protecţia datelor
cu caracter personal”. CJUE justifică această atingere prin “obiectivul de a asigura protecţia paşapoartelor
împotriva utilizării lor frauduloase”. Respectarea vieţii private este garantată de către Constituţia
României în art. 26. În conformitate cu art. 53 din Constituţia României,
exerciţiul unor drepturi constituţionale poate fi restrâns numai prin lege şi
numai dacă se impune; în plus, restrângerea trebuie să fie proporţională cu
situaţia care a generat-o. Nicăieri în acest articol nu este prevăzut, printre
motivele de restrângere a drepturilor cetăţeneşti, “obiectivul protecţiei
paşapoartelor contra utilizării frauduloase” sau “obiectivul general constând în prevenirea
intrării ilegale a persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene”. Mai mult decât atât, dreptul la protecţia
datelor cu caracter personal nici nu este prevăzut în Constituţia în vigoare,
existând doar în proiectul de revizuire a Constituţiei, unde la articolul 26 s-a
propus spre a fi introdus un aliniat care să spună: “Statul garantează dreptul cetăţenilor la protecţia datelor cu caracter personal”, ceea ce înseamnă că actele biometrice puse în circulaţie în România încă din 2009 nu au
nici o bază constituţională pentru protejarea datelor din ele[4],
ca să nu mai spunem că experienţa altor state arată că protejarea desăvârşită a
datelor este mai mult un deziderat juridic, în cazul documentelor biometrice,
decât o realitate.
Un aspect foarte important al problemei îl
constituie descrierea de către OUG 82/2012 a actelor de identitate naţională ca documente de călătorie, pe
care Guvernul o foloseşte ca temei din legislaţia europeană pentru aplicarea
acestei legi. Declararea cărţii de identitate ca document de călătorie a fost
făcută de către art. 6.1 (1) al Legii 248/2005, care spune: „Pentru scopurile prezentei legi, cartea de identitate valabilă
constituie document de călătorie pe baza căruia cetăţenii români pot călători
în statele membre ale Uniunii Europene”. Această precizare vine după ce în art.
6 (1) al aceleiaşi legi sunt enumerate tipurile de documente de călătorie pe
baza cărora cetăţenii români pot călători în străinătate: paşaportul diplomatic, paşaportul
de serviciu, paşaportul simplu şi
titlul de călătorie (OUG 207/2008, pe aceeaşi temă,
adaugă şi paşaportul simplu temporar),
iar la art. 6 (3) se spune: “cetăţenii români pot călători în străinătate şi în baza altor documente
stabilite prin acordurile internaţionale la care România sau, după caz,
Guvernul României este parte”
(articolul este abrogat prin Legea 175/2013, după ce
aceasta modifică art. 6 [1] al Legii 248/2005, completând şi încheind lista documentelor de
călătorie existente în uz în România cu
paşaportul diplomatic electronic, paşaportul
de serviciu electronic şi paşaportul
simplu electronic ). Articolul
7 al legii vorbeşte despre includerea în documentele de călătorie a unui mediu
de stocare electronică a datelor biometrice ale persoanei, însă articolul 7
(2), referitor la forma, conţinutul şi data punerii în vigoare a noilor
documente de călătorie, face precizarea esenţială că este vorba despre forma şi
conţinutul documentelor de călătorie prevăzute
la art. 6 (1). Nu este inclus şi actul de identitate de la 6.1 (1), aşa
cum nu este inclus nici în
articolele următoare, unde sunt descrise pe larg documentele de călătorie de la
6 (1).
Deşi este considerat,
pentru scopurile legii liberei circulaţii a persoanelor, document de călătorie,
actul de identitate nu este listat în
rândul documentelor de călătorie propriu-zise, asupra cărora ar acţiona necesitatea dotării lor cu spaţii de stocare
electronice. Acest lucru este în consonanţă cu Articolul
I (3) al Regulamentului CE 2252/2004,
care stipulează: “Prezentul regulament se aplică paşapoartelor şi
documentelor de călătorie emise de statele membre. Nu se aplică cărţilor de identitate emise de statele membre
resortisanţilor lor sau paşapoartelor şi documentelor de călătorie
temporare cu o valabilitate de 12 luni sau mai puţin” (sublinierea noastră), prevedere menţinută în
această formă şi de către Regulamentul CE 444/2009, care modifică Regulamentul din 2004. Prin
urmare, cărţile de
identitate emise de către statele membre resortisanţilor lor nu trebuie să aibă
elemente biometrice pentru a se putea circula cu ele în spaţiul comunitar. De ce ar fi făcut Uniunea Europeană această distincţie, ştiind că, la
data emiterii Regulamentului, Directiva CE 38/2004
permitea de mai bine de jumătate de an accesul în spaţiul european în baza cărţii de identitate? Cu atât mai mult cu cât rezoluţia a
folosit termenul “resortisant”, al
cărui sens e de “cetăţean
aparţinând unui stat, aflat pe
teritoriul altui stat” (DEX; sublinierea
noastră). De ce nu a inclus CE în acest document cartea de
identitate direct în rândul documentelor de călătorie, dacă trebuia să devină
electronică la un moment dat? Iar dacă ar exista un text de lege european
ulterior, care să facă această definire a cardului de identitate ca document de
călătorie, nu ar fi contrazis de prevederea Regulamentului 2252/2004?
Dacă motivul
introducerii cardurilor de identitate biometrice nu este legat neapărat de vreo impunere clară din partea UE cu privire
la libera circulaţie a persoanei în spaţiul comunitar, ne rămâne să considerăm
că Guvernul României emite documente biometrice de identitate dintr-unul sau
din toate celelalte motive pe care ni le propune în
preambulul OUG nr. 82/2012:
- producerea unor acte
de identitate sigure;
- necesitatea sporirii
gradului de siguranţă al actului de identitate, relevată inclusiv prin mass-media (?) (sublinierea noastră)
- alinierea la iniţiativele europene în materia
evidenţelor persoanei şi e-serviciilor;
- evaluarea activităţii
MAI… care prevede implementarea proiectului cărţii electronice de identitate
- prevederile
Directivei CE 3770/2009 de modificare a specificaţiilor
tehnice pentru modelul uniform de permis
de şedere pentru resortisanţii
ţărilor terţe (nu are nici o legătura cu cardurile de identitate ale
propriilor resortisanţi)
- faptul că neimplementarea
acestor măsuri… ar avea urmări negative asupra utilizării eficiente a
resurselor umane şi financiare din sistemul de evidenţă a populaţiei (se încalcă drepturile fundamentale ale cetăţenilor pentru asemenea
motivaţie!!!!?????)
Nici unul dintre
aceste motive enumerate de către OUG 82/2012 nu se fundamentează pe un text de
lege european care să spună clar că statul român este obligat să introducă acte
de identitate biometrice până la un anumit termen.
Ţinând cont de toate aspectele precizate mai
sus, se cuvine ca autorităţile de resort ale statului:
1.
Să ia notă de faptul că generalizarea actelor electronice
biometrice poate leza atât drepturile şi libertăţile cetăţeneşti ale celor care
le acceptă, întrucât tehnologiile folosite s-au dovedit a fi nesigure şi
există şi riscul ca aceste persoane să fie supuse unor abuzuri, enunţate mai
sus, cât şi pe ale celor care le resping,
deoarece prin refuzul acestor acte, unii cetăţeni români sunt privaţi de
dreptul la liberă circulaţie, de dreptul câştigat prin concurs de a şofa, de
drepturile ce decurg din cetăţenia română şi altele.
2.
Să analizeze cu maximum de
seriozitate interpretarea pe care cele 46 de asociaţii creştine au dat-o, în
2013, Regulamentului CE 2252/2004,
în sensul că nu
există nici o obligaţie de a aplica prevederile acestui Regulament la cărţile
de identitate eliberate de statele membre resortisanţilor lor, întărită de
statutul de document de călătorie oferit cumva conjunctural actului de identitate de către Legea
248/2005, iar
în cazul în care această interpretare este corectă, să procedeze urgent la anularea completă a prevederilor Legii nr. 235/2013
cu privire la cărţile de identitate şi să continue să elibereze documente de
identitate exact ca cele de dinainte de 1 aprilie 2014.
3.
Să explice
ce a motivat precizarea din capitolul III, art. 12 (3) al OUG 97/2005: “de la 1
ianuarie 2011 [sic!], prin act de
identitate se înţelege şi cartea electronică de identitate” (sublinierea noastră), dacă Uniunea Europeană nu impune cărţilor de identitate nici
un fel de element electronic de stocare?
4.
În cazul în care prevederea
Regulamentului 2252/2004 este
contrazisă de altă prevedere europeană, care consideră actele de identitate
documente de călătorie şi impune dotarea acestora cu elemente biometrice, sau
există un text european de lege care să impună României
clar acest lucru, din motivele
enunţate în preambulul OUG 82/2012: “alinierea la iniţiativele
europene...”, “preocupările de interconectare...”,
“crearea premiselor…”, “concordanţa cu programul STORK
care îşi propune...”, să se
consulte cu partenerii europeni, pe care să-i şi informeze că în România există o opoziţie puternică faţă
de actele biometrice de orice tip
şi că o parte a populaţiei româneşti nu este de acord cu participarea la
iniţiativele europene de creare a unui sistem european biometric de evidenţă a
populaţiei.
5.
În cazul
în care se va demonstra clar că instituţiile europene impun prezenţa elementor
electronice pe cardurile de identitate ale celor ce doresc să călătorească în
spaţiul comunitar, să ofere carduri electronice de identitate numai celor care
le cer, pentru a nu le leza dreptul la liberă circulaţie şi la muncă, şi să
modifice legislaţia în aşa fel încât cartea
de identitate simplă să fie identică cu cele eliberate până în 30 martie 2014,
fără mediul de stocare pentru cardul de sănătate.
6.
Să
modifice art. 17 (2) din OUG 82/2012, în aşa fel încât între datele cu caracter personal să fie
înscris şi în cardul de identitate obişnuit prenumele părinţilor titularului,
aşa cum este prevăzut pentru cărţile de identitate electronice, pentru a evita
încălcări ale drepturilor titularilor, cum ar fi dreptul de proprietate,
dreptul la moştenire etc. Această obligaţie
a instituţiilor publice este prevăzută şi în Noul Cod Civil, la art. 98,
unde se menţionează expres, printre atributele de identificare, “starea civilă este
dreptul persoanei de a se individualiza în familie şi societate”. Înţelegem dorinţa
autorităţilor române de a ţine pasul cu cele mai noi trenduri europene în
materie de teorii ale genului, dar nu putem fi de acord cu discriminarea unei
întregi populaţii din acest motiv, mai ales în condiţiile în care cei ce
primesc carduri biometrice au dreptul de a avea prenumele părinţilor înscrise.
7.
Să ofere garanţii că prevederile OUG 82/2012 cu privire la posibilitatea
de opţiune pentru tipul de document de identitate rămâne
permanentă şi nu e doar o fază tranzitorie. Faptul că
la ora actuală Guvernul a fost de acord cu trei variante de act de identitate,
înseamnă: a) fie că Uniunea Europeană nu
a impus astfel de tehnologii actelor de identitate, iar actele de
identitate simple, fără card de sănătate, sunt perfect valabile, celelalte
fiind adoptate dintr-un exces de, să-i zicem, zel al autorităţilor române; b) fie că autorităţile române şi-au dat seama
de potenţialul de neconstituţionalitate al unei astfel de decizii şi nu
sunt pregătite să îşi asume desfiinţarea actului normativ cu prima ocazie, când
un cetăţean ar invoca în tribunal o excepţie de neconstituţionalitate din
motivele invocate mai sus (înţelegem că deja există în ţară cel puţin un proces
în contencios administrativ pe această temă); c) fie că autorităţile române au oferit o perioadă de tranziţie,
urmând ca la o dată ulterioară să uniformizeze legislaţia în sensul impunerii
generale a cardului electronic. Altminteri, ce rost ar avea toată tehnologia
aceasta superperformantă, dacă ar exista cetăţeni care ar fi în afara reţelei
şi nu ar putea fi luaţi în evidenţă de către sistem cu aceste mijloace? Quartum non datur.
8.
Să informeze populaţia că ţări
europene precum Danemarca, Marea Britanie sau Irlanda au negociat cu Uniunea
Europeană condiţiile în care aderă la aceasta şi au impus condiţii legate de
aplicarea regulamentelor referitoare la libera circulaţie a persoanei. Iată
trei exemple aflate în preambului Regulamentului CE 2252/2004: punctul
10 spune: „În conformitate cu articolul 1 şi articolul 2 din Protocolul privind
poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea
prezentului regulament, nu este legată de acesta și acesta nu i se aplică. Având în vedere că prezentul regulament se bazează pe acquis-ul Schengen în temeiul dispozițiilor din
titlul IV din partea a treia din Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca, în conformitate cu articolul 5
din protocolul menționat, hotărăște, în termen
de șase luni de la adoptarea prezentului regulament de către Consiliu,
dacă îl transpune sau nu în legislația sa națională”; punctul 11: “Prezentul regulament reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Regatul Unit nu participă, în
conformitate cu Decizia 2000/365/CE a Consiliului din 29 mai 2000 privind
cererea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord de a participa la unele dintre
dispozițiile acquis-ului Schengen. În consecință , Regatul Unit nu participă la adoptarea
prezentului regulament, nu este legat de acesta și acesta nu i se aplică”; punctul 12: “Prezentul regulament reprezintă o dezvoltare a
dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Irlanda nu participă, în conformitate cu Decizia 2002/192/CE a Consiliului
din 28 februarie 2002 privind cererea Irlandei de a participa la unele dintre
dispozițiile acquis-ului Schengen. În consecință, Irlanda nu
participă la adoptarea prezentului regulament, nu este legată de acesta și acesta nu i
se aplică”.
9.
Să explice populaţiei României cum au reuşit ţările mai sus menţionate să
obţină astfel de exceptări de la aplicarea Regulamentului CE 2252/2004
şi de ce România nu a negociat aceste lucruri la momentul
aderării, mai ales că exista deja precedentul grecesc,
care indica modul în care o populaţie ortodoxă ar putea reacţiona la astfel de
prevederi.
10.
Să explice populaţiei de ce ţări
care nu aplică întrutotul acquis-ul
Schengen sunt membre ale spaţiului Schengen, iar România, care aplică aceste
prevederi, chiar cu riscul de a încălca drepturile unei părţi a populaţiei, nu
este.
11.
Să identifice modalităţi, împreună
cu partenerii europeni, pentru a obţine,
dacă mai permit angajamentele deja luate de România, derogări de la legislaţia
comunitară în domeniu, de genul celor obţinute de statele mai sus menţionate,
aducând ca argumente în favoarea deciziei faptul că implementarea acestor
măsuri riscă să priveze unii cetăţeni români de drepturile lor fundamentale,
garantate de Constituţia României, deoarece unii cetăţeni vor refuza cu îndârjire să le primească, iar la
nivelul societăţii există o opoziţie masivă, chiar şi din partea unor persoane
care, din diverse motive, cele mai multe de ordin material, au acceptat aceste
acte, supunându-se astfel unui abuz de conştiinţă.
12.
Să ia notă de faptul că există
ţări precum Marea Britanie, Finlanda sau Suedia, ultimele două, membre ale
spaţiului Schengen, iar prima, colaboratoare pe anumite domenii cu ţările din
acest spaţiu, în care introducerea cărţilor electronice de identitate a fost
abandonată sau urmează a fi abandonată din pricina slabei cereri din partea
populaţiei, a nesiguranţei tehnologiei şi a costurilor ridicate ale operării
unei astfel de tehnologii.
Statul român are obligaţia de a respecta
drepturilor tuturor cetăţenilor români, de a-i informa corect pe cei ce primesc
actele electronice cu privire la posibilele riscuri la care se expun şi de a
găsi soluţii cu caracter permanent, capabile să le asigure persoanelor care se
opun primirii actelor biometrice electronice exercitarea drepturilor
cetăţeneşti. Trebuie să trateze cu seriozitate faptul că există un segment al
populaţiei care se opune atât oricărei
forme de comasare a documentelor de identitate cu cardurile bancare, cu
cardurile de sănătate sau cu alte tipuri de acte electronice, cât şi deja
propusei retrageri, în viitor, a banilor lichizi de pe piaţă şi înlocuirea lor
doar cu monedă virtuală. Este necesar să militeze, în condiţiile în care îi
permit angajamentele semnate la nivel european în numele său, pe lângă
instituţiile europene, pentru a obţine derogări de la aplicarea unor astfel de
regulamente, cu asigurarea respectării drepturilor tuturor cetăţenilor români.
Modul în care a fost tratat, atât de autorităţile
de resort, cât şi de mediile de informare publică naţionale, refuzul unor
cetăţeni români de a primi acte electronice este deplorabil. Libertatea de
conştiinţă este un act pur subiectiv, cetăţenii nu trebuie să dea explicaţii
elaborate de ce se tem de actele biometrice, nici să aştepte ca aceste
explicaţii să fie analizate, judecate şi validate sau nu. Statul trebuie să ia
la cunoştinţă că un act normativ pe care l-a emis lezează anumiţi cetăţeni şi
să ia măsuri în consecinţă, pentru ca drepturile acelor cetăţeni să nu fie
prejudiciate. Nu contează nici măcar cât de mulţi sau de puţini sunt. Un singur
cetăţean dacă este privat de exercitarea drepturilor sale printr-un act
normativ, trebuie luate măsuri pentru a îndrepta situaţia. Cu atât mai mult cu
cât e vorba, în acest caz, de foarte mulţi cetăţeni. Ridiculizarea,
batjocorirea şi tratarea în derizoriu a opţiunilor acestora ne arată că
societatea românească este departe de a fi una cu adevărat democratică şi că
mai este mult de lucru până când ideea de libertate de conştiinţă va fi cu
adevărat înţeleasă şi respectată de către factorii de decizie din ţara noastră.
Cetăţenii care doresc
să li se recunoască pe cale juridică dreptul de a nu li se impune acte de biometrice
(cel puţin cele de identitate) au posibilitatea de a invoca în instanţă
excepţii de neconstituţionalitate, în cadrul acţiunilor
intentate în baza Legii contenciosului
administrativ nr. 554/2004, al cărei prim articol reia
integral art. 52 (1) din Constituţia României: “Persoana vătămată într-un drept al său ori
într-un interes legitim, de o autoritate
publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal
a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau
a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei”.
[3] Unul dintre argumentele de care se izbesc foarte mulţi români în
instanţă, atunci când dau în judecată statul din pricina actelor biometrice,
este acela că paşaportul sau permisul de conducere reprezintă un drept, nu şi o
obligaţie. Spre deosebire de acestea, posesia actului de identitate reprezintă
şi un drept, dar şi o obligaţie.
[4] Protecţia generală a datelor personale este prevăzută în Legea 677/2001, cu modificări
ulterioare, dar nu există un cadru foarte precis cu privire la protecţia lor
atunci când sunt stocate pe medii electronice şi conţin elemente biometrice.
