Regionalizare? Federalizare? “Mai multă Europă”? “Deloc Românie”?

Anul acesta se anunţă a fi anul “mult aşteptatei” regionalizări a României, pentru că, nu e aşa, numai noi nu suntem în rând cu lumea bună europeană (ce surpriză!) şi nu e bine. De aceea, insuficientul aparat bicrocratic românesc trebuie să mai aibă un strat de profesionişti – eiusdem farinae negreşit – birocraţia regională. Probabil că decizia s-a luat după ce s-a constatat că România a depăşit în mod exagerat standardul de confort european al cetăţeanului aflat în contact cu funcţionarii statului şi, pentru ca alte state europene să nu îşi dorească în van o birocraţie operativă, amabilă, profesionistă şi eficientă ca a noastră, s-a decis să ni se mai reducă nouă un pic din traiul pe vătrai, că aşa e când eşti în Uniunea Europeană, ţi se rupe inima când îl vezi pe altul mai năcăjit decât tine.

Numai în astfel de registru ironico-cinic poate trata cineva zdravăn la cap o operaţiune care nu va aduce nimic bun poporului român şi va transforma un stat deja opac într-un zid faţă de bietul cetăţean, care de acum va trebui să bată la o nouă serie de uşi, să mai dea o serie de şpăgi şi să mai asculte un şir de minciuni electorale cu conţinut strict regional.

După ce am dat în diabet de atâta lapte şi miere cât au curs ca urmare a aderării României la UE în 2007, după ce i-am distrus psihologic pe ruşi cu aderarea la NATO, după ce am atras catralioane de euro din banii pe care tot noii îi dăm burocraţilor europeni spre administrare, este firesc să facem următorul pas spre realizarea fericirii europene – împărţirea teritoriului naţional în unităţi administrative inutile. 

Întrebarea rămâne: de ce se cheltuiesc o groază de bani pentru a crea un sistem parazitar inutil, suprapus peste judeţe, care şi aşa sunt şi ele ultrainutile din punct de vedere administrativ? Discursul politic ne spune deja cum e calea cea strâmtă şi cu chinuri spre fericirea promisă. Cum eu încă nu sunt complet cretin, prefer să raţionez situaţia şi să îmi trag singur concluzia. Iar concluzia mea este că modificarea teritorială are o semnificaţie de perspectivă, vizând desfiinţarea statului român şi transferarea teritoriului actualului stat direct Uniunii Europene. Programul priveşte toate cele 27 de state membre ale UE, nu doar România, care au făcut această împărţire teritorială. Faptul că Uniunea Europeană nu reuşeşte să colaboreze cu statele naţionale şi simte nevoia să le impună organizarea unui sistem de administrare care să fie compatibil cu ea ne dă de înţeles că UE nu are nici o intenţie să accepte la nesfârşit existenţa actualelor state naţionale, unele dintre ele fiind deja butoaie de pulbere etnică ce abia aşteaptă o detonare (am în vedere mai întâi Spania, unde Catalonia tocmai se pregăteşte de independenţă, apoi Britania, unde scoţienii vor ţine un referendum de independenţă faţă de Londra, Italia, unde există puternice mişcări secesioniste, Belgia, unde valonii şi flamanzii aproape că se sfâşie unii pe alţii, România, la a cărei temelie se lucrează intens prin mijloacele pe care le ştim şi exemplele nu se opresc aici).

Faptul că UE are proiecte care se adresează exclusiv unor grupări de euroregiuni din mai multe ţări ne arată clar că UE doreşte să creeze o nouă realitate etnică şi naţională pe cuprinsul statelor membre, una în care regiuni din ţări diferite să colaboreze între ele, acesta fiind de fapt patternul colaborării viitoare, din Statele Unite ale Europei, când actualele state naţionale nu vor mai fi. Iată ce declara un manager de proiect român în 2012: „Programul South East Europe, susţinut de către Uniunea Europeană, vizează implementarea unor proiecte comune de către grupuri de parteneri, minim trei grupuri din trei state diferite. Domeniile de aplicare pentru proiectele derulate vizează patru direcţii, toate având ca numitor comun consolidarea cooperării şi reducerea disparităţilor dintre regiuni”; sublinierea noastră).

Devine evident că Uniunea Europeană îşi creează un stat pe teritoriul statelor membre. Există o listă a euroregiunilor, din care se înţelege mai bine cum teritoriile statelor naţionale sunt deja tranşate. UE a organizat euroregiuni formate din regiuni din mai multe ţări, iar regiunile noastre, pe care tocmai le face guvernul acum, ar putea fi integrate în felul următor: Moldova va intra în Euroregiunea Siret-Prut-Nistru; Dunărea de Jos va intra în Euroregiunea Prut şi Dunărea de Jos, împreună cu sudul Basarabiei şi cu teritoriile româneşti din Ucraina, grupate în aşa-zisa regiune Odessa; Banatul va intra în Euroregiunea Dunăre-Criş-Mureş, cu Banatul sârbesc şi cu zona limitrofă ungurească; ţinutul secuiesc intră în Euroregiunea Carpatică; Crişana va intra în Euroregiunea Biharea, cu Biharul unguresc; Dobrogea va intra în Euroregiunea Mării Negre, cu Cadrilaterul nostru, aflat acum în Bulgaria; Oltenia este parte a Euroregiunii Dunărea 21.

Se ştiu puţine detalii despre proiectul pe care îl are guvernul în vedere cu privire la regionalizare. După bunul obicei românesc, proiectul aflat acum în dezbatere publică poate să nu conţină la sfârşit nimic din ceea ce şi-a propus iniţial, să fie în final complet diferit. Deocamdată se cunoaşte că se vor face opt regiuni, care vor corespunde oarecumva fostelor state feudale care au intrat în componenţa statului modern şi provinciile istorice ale acelora. Cu acest prilej cred că, dacă Constituţia se va vota, Moldova Măriei Sale Ştefan (Moldova din inimi, ca simbol cultural, pentru că statul Moldova s-a contopit în statul român modern în 1859) va cunoaşte încă o micşorare teritorială, după cea din 1775, când austiecii au furat Nordul Moldovei şi l-au botezat “Bukowina”, păcălindu-i, pentru a-i supune şi stăpâni, pe moldovenii de acolo că ei nu sunt ca ceilalţi de prin Moldova rămasă întreagă, că sunt buricul pământului etc. şi după jaful rusesc din 1812, când turcii le-au dat ruşilor cioara din par, iar ruşii au luat şi cioara, şi parul, şi pământul în care era parul înfipt, şi pământul de sub pământul în care era parul şi tot ce au putut pune în desagi. Bucăţica de Moldovă care ne mai rămăsese şi-a păstrat până azi conturul geografic cu care a şi intrat în componenţa Principatelor Române Unite. Nici măcar lui Cuza şi unioniştilor lui reformatori nu le-a trecut prin cap să “soarbă Milcovul dintr-o sorbire”, regurgitându-l pur şi simplu în… Marea cea Mare din Dobrogea. Proiectul Guvernului României face din estul ţării o regiune moldovenească, care se încheie la Bacău, şi una dobrogeană, care începe la Galaţi şi se termină la Constanţa, cuprinzând, cum am spus, şi Milcovul şi judeţul prin care acesta curge.   

Pe lângă această anomalie legată de teritoriul moldovenesc mai există desigur şi regiunile pe criterii etnice, una în centrul ţării, Ţinutul Secuiesc cuprins într-o regiune cu judeţele transilvane limitrofe, şi alta undeva către nord vest, care se suprapune fostei provincii Partium, şi ea integrată într-o regiune cu celelalte judeţe transilvane. De ce e necesar să ai două regiuni în care cu siguranţă se va impune o limbă regională (cine ar putea împiedica acest lucru?), poate şi simboluri regionale? UDMR a anunţat deja: „Noi vom avea amendamente la articolul 1 al Constituţiei, dar nu la caracterul unitar, nu la caracterul indivizibil, ci la caracterul de stat naţional”. Dacă statul nu este naţional, atunci rezultă clar că el nu are nici un fundament pentru a clama unitatea şi indivizibilitatea. Oricând poate fi numit o “închisoare a popoarelor”, şi închisorile popoarelor nu mai sunt la modă în UE, decât dacă se referă la UE însăşi.

Se mai ştie despre proiectul de regionalizare că fiecare regiune va avea un guvernator (despre care ştim până acum că va fi ales de către primarii şi consilierii judeţeni din regiune), un Consiliu regional, ales tot dintre consilieri judeţeni, şi probabil un parlament regional (dacă prin Consiliu regional se va înţelege un fel de guvern local), sperăm că ales de poporul regional, nu tot de primari. Trebuie făcută precizarea că regiunile de dezvoltare economică deja există, consiliile pentru dezvoltare regională deja există; acum însă ele devin forme de organizare teritorială, ceea ce înseamnă că scopul lor nu e cooperarea economică, ci reorganizarea ţării pentru a se integra în statul UE care se pregăteşte.

Acest din urmă lucru rezultă şi din ce spune domnul viceprim-ministru Liviu Dragnea, care afirmă pentru Jurnalul Naţional din 11 ianuarie 2013: “Exerciţiul financiar al Uniunii Europene 2014 - 2020 trebuie să găsească regiunea administrativă în România, în aşa fel încât regiunea să devină partener direct cu Comisia Europeană şi nu Guvernul României” (sublinierea îmi aparţine). Cu alte cuvinte, partenerul Comisiei Europene, care e guvernul european, va fi regiunea, nu centrul. Mai simplu spus, Guvernul României creează o structură teritorială pe teritoriul statului român care este partener direct [şi egal] Comisiei Europene, care este Guvernul Uniunii Europene. Dacă aceste regiuni de dezvoltare europene au afaceri directe cu Bruxelles, cine le împiedică să îşi lărgească puterile până în aşa măsură încât statul central să nu mai aibă nici un sens? Eu cred că 2013 este anul în care statul român îşi încheie existenţa, chiar dacă el va putea să mai agonizeze ani buni, până când UE va reuşi să-şi întărească suficient legătura directă cu regiunile actuale, care sunt de fapt viitoarele ei provincii. 

Şi mai ştim ceva: din legislativul următor va exista o Cameră a Regiunilor, adică practic jumătate din viitorul Parlament al României, care va reprezenta de fapt interesele Uniunii Europene în legislativul românesc. Acela va fi încă un pas spre desfiinţarea statului român. Cât va mai fi până ce Camera Regiunilor se va muta de la Bucureşti direct la Bruxelles? Dacă regiunile devin parteneri direcţi ai Comisiei Europene, la ce va folosi în viitor o cameră în parlamentul naţional, care oricum trebuie să accepte legislaţia făurită la Bruxelles, conform articolului 148 din Constituţie?

O vreme mi s-a părut că proiectul regionalizării viza o federalizare a actualului stat, ceea ce era destul de rău şi aşa, însă cred că de fapt nu se vrea federalizarea statului român, ci dispariţia tuturor statelor naţionale din interiorul Uniunii Europene, pentru a face loc unui singur stat federal, Statele Unite ale Europei, despre care l-am şi auzit anul trecut vorbind cu patos pe fostul preşedinte al României, un suporter al SUE şi un promotor foarte serios al regionalizării ţării (ne amintim dezbaterea de anul trecut).

Iată câteva motive pentru care eu cred că regionalizarea nu ar trebui făcută:

1.  Regionalizarea va spulbera şi bruma de autoritatea a statului român, lăsând populaţia regiunilor respective la cheremul unor mafii locale, pe care nimeni nu le va mai putea dezrădăcina vreodată. Şi aşa statul e “federalizat” de mafiile locale, care l-au “baronizat” şi “voievodizat”. 
2. Pretinsele afaceri cu Comisia Europeană ale regiunii nu vor aduce nici o bunăstare, deoarece filozofia Comisiei Europene este dezvoltarea economică controlată şi programată, adică artificială, iar astfel de mentalitate nu poate genera creştere de nici un fel, pentru că inhibă forţele economice ale regiunilor. Criza în care se află Europa se datorează aceleiaşi filozofii neghioabe, care pune în lanţuri dezvoltarea firească a zonelor europene, în loc să compenseze doar zonele defavorizate, în aşa fel încât decalajul economic să nu fie prea mare.
3. Oricine a văzut un contract european a observat absoluta lui lipsă de transparenţă şi prevederi care într-un tribunal nu ar putea avea niciodată vreo şansă de câştig. În condiţiile dispariţiei statului român, astfel de contracte ar lua locul la orice nivel contractelor existente în uz la ora actuală, dacă Comisia Europeană ar deveni partener în locul acestuia. După opinia mea, acest lucru ar instaura o sclavie similară celei din epoca romană în Europa, chiar dacă cuşca ar fi aurită şi lanţurile ar avea cristale Swarowski pe ele.
4. Regionalizarea slăbeşte unitatea de gândire şi acţiune a populaţiei care se simte atacată în drepturile sale de decizii aberante ale Uniunii Europene. Şi ştim că expresia decizii aberante ale UE este deja un truism. Şi ştim de asemenea că românii şi aşa sunt aproape de zero la capitolul coeziune.
5.  Regionalizarea, având ca scop final desfiinţarea statului român, nu corespunde dorinţelor poporului român, care nu s-a exprimat niciodată pentru cedarea teritoriului României altui stat.
6. Uniunea Europeană este o organizaţie nedemocratică, dictatorială, fără nici un respect pentru drepturile şi libertăţile cetăţenilor, chiar dacă în mod public se preface că le respectă acolo unde le găseşte.  

Circulă pe holurile Parlamentului European expresia “mai multă Europă”, o expresie eufemistică prin care se înţelege o lărgire a suveranităţii Uniunii Europene în detrimentul statelor naţionale membre. De ce nu ştim noi, marele public, despre aceste dezbateri? Pentru un motiv simplu: Uniunea Europeană este o organizaţie politică ce nu are nici o fărâmă de democraţie, nici o înţelegere democratică a vieţii sociale, nici o urmă de transparenţă. Cei ce conduc această organizaţie cu veleităţi de stat federal se consideră o clasă superioară, un fel de “club al înţelepţilor”, care nu trebuie să dea socoteală poporului (i.e. vulgului) pentru deciziile pe care le iau. Din acest motiv, nici europarlamentarii români nu consideră necesar să ne spună şi nouă care sunt tendinţele în Uniunea Europeană. Poporul român nu a fost consultat când ţara a fost vârâtă în UE, nu a fost consultat nici când s-a ratificat Tratatul de la Lisabona, pe care Parlamentul României l-a ratificat la grămadă, deşi ştia că în Europa fuseseră tulburări mari legate de tratat. Politicienii români au vrut să demonstreze că nimeni nu îi întrece în “cuminţenie” şi “europenism”.

Oricâtă Europă vor fi dorind europarlamentarii români să facă, e datoria noastră să le amintim articolul 3, aliniat 1 din Constituţia României: Teritoriul României este inalienabil. Mai mult, România despre care se vorbeşte în articol este definită ca “stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil” (articol 1 Constituţie). Faptul că e stat naţional arată că este forma de organizare a poporului, a naţiunii care locuieşte acest teritoriu, singura care are dreptul să exercite suveranitatea (articolul articol 2, alin. 1) prin organele sale reprezentative, grupate generic sub denumirea de stat, sau direct prin referendum (ibidem).

Din cele spuse până aici rezultă că teritoriul României aparţine poporului român, fiind doar administrat de ceea ce numim statul român. Distincţia este importantă, pentru că indiferent ce sceleraţi ar reuşi să ajungă la conducerea statului român la un moment dat sau altul, înstrăinarea teritoriului românesc nu se poate face sub nici o formă, deoarece teritoriul este al poporului care îl locuieşte, singurul care poate decide în mod direct dacă vrea să dea o palmă de pământ cuiva sau vrea doar să dea o palmă politicilor trădătoare de ţară care se fac în numele său de decenii bune.

Dacă la aceasta mai adăugăm şi articolul 152, aliniat 1 din Constituţie, care spune că dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului… integritatea teritorială… nu pot forma obiectul revizuirii Constituţiei, ne rezultă că cei ce visează mai multă Europă pe pământ românesc se pot trezi acuzaţi de înaltă trădare la un moment dat. Partea bună a articolului 152 este că permite abrogarea articolului 148 din Constituţie, introdus în mod fraudulos de guvernarea din 2003 prin celebrul referendum în care au votat şi câinii maidanezi şi raţele sălbatice, care tocmai se pregăteau să plece din ţară. Acest articol anulează practic suveranitatea poporului român, exprimată prin activitatea legislativă a parlamentului care îl reprezintă, impunând legislaţia unui stat străin ca normativă şi prioritară legislaţiei contrare interne.

Atrag atenţia că chiar dacă UE vine înveşmântată în Ileana Cosânzeana şi este băgată astfel pe gâtul românilor, cedarea teritoriului naţional acestui stat este o trădare similară oricărei cedări teritoriale, numai că e mai ruşinoasă, pentru că s-a realizat prin trădare pură, nu prin neputinţă militară, cum s-a întâmplat în anii 1940.

  Atenţionare: Dacă cineva citeşte acest articol, ar putea fi tentat să creadă că sunt nebun sau că sunt un naţionalist retrograd. Îmi place să cred că nu sunt nici una, nici alta. Cei ce se află în spatele UE croiesc proiecte pe decenii sau chiar secole. Efectele pe care eu le intuiesc în legătură cu regionalizarea nu reprezintă decât o etapă dintr-un plan mai larg. Nu înseamnă că vom pierde teritoriul naţional mâine. Dar cine poate garanta pentru poimâine?