Marţi, 7 februarie 2012, volumul de interviuri Credinţă şi tradiţii nemţene. O perspectivă creştină asupra vieţuirii în lumea contemporană a fost prezentat publicului ieşean în cadrul unei lansări găzduite cu amabilitate de librăria Avant-Garde din Iaşi. A fost un bun prilej pentru a le arăta celor din capitala culturală a României un crâmpei din trăirea şi simţirea intelectualilor nemţeni. Lansarea a fost mediată de către tânărul student Silvian Emanuel Man, iar volumul a fost prezentat de către realizatorul TV preot Dumitru Păduraru.
După alocuţiunile foarte pertinente ale celor doi rafinaţi intelectuali, nemţeni şi ei, dar aflaţi în Iaşi pentru diferite slujiri, mi-a revenit mie plăcerea de a spune câteva cuvinte despre volum.
Publicul, select, deşi nu numeros (nici nu era de aşteptat ca o carte cu numele Credinţă şi tradiţii nemţene scrisă de un autor total necunoscut să adune mulţimile), a fost foarte cald şi receptiv, cum e de fapt sufletul ieşenilor.
Pe lângă întâlnirea cu vechi prieteni ieşeni şi cunoştinţa unor prieteni noi, surpriza serii a constituit-o pentru mine prezenţa în audienţă a domnului Dumitru Grumăzesc, celebrul anticar al Galeriilor Anticariat Grumăzescu, de pe strada Lăpuşneanu, un loc care îmbină modernitatea cu parfumul extraordinar al oraşului de odinioară.
Înainte de începerea lansării, am adăstat împreună cu amicul meu Cornel Ciubotaru, la Pizzeria Odeon, din Podu Roş, un loc unde petreceam eu unele dintre orele libere când locuiam în Iaşi, şi unde mă întâlneam cu bunii mei prieteni. Surprinza totală a fost că Odeon s-a dezvoltat dintr-o pizzerie de cartier într-un local rafinat, cu săli frumos decorate, cu o atmosferă civilizată şi cu un meniu foarte bine garnisit.
Plăcerea a fost amplificată şi de întâlnirea cu prietenul meu Eugen Harasim şi cu soţia sa Zamfira Bîrzu, ilustru artist plastic. Eugen este şi autorul superbelor fotografii care însoţesc aceste gânduri. Împreună cu Eugen, Zamfira şi Cornel am petrecut o oră la pizzeria Odeon, într-un oraş înzăpăzit şi, ca de obicei, prost administrat.
Am decis să ne proclamăm fraţi cu Cornel. Mai precis, eu şi Eugen fiind deja ca fraţii, nu am făcut decât să îl primim şi pe Cornel în frăţia noastră.
Una dintre rugăminţile mele la Eugen a fost ca el să fie cel ce fotografiază această lansare, acceptarea propunerii constituindu-se în al doilea lucru onorant al serii, dat fiind că Eugen este unul dintre cei mai buni fotografi profesionişti din oraş, fiind un artist el însuşi.
Fotografiile au ieşit minunat, aşa cum a ieşit de altfel şi lansarea în sine, un privilegiu pentru mine să debutez ca autor (chiar şi dacă al unui volum de interviuri) într-un sălaş cultural atât de rafinat.
Cel mai interesant lucru atunci când scrii un volum de interviuri este că toată lumea are tendinţa de a te considera un simplu scrib care transcrie interviurile. Dacă ar fi aşa, atunci volumul meu ar trebui să fie sub auctorialitatea distinsei doamne Mihaela Antici, cea care a cules textul propriu-zis de pe suport TV pe suport Word, lucru pentru care îi sunt recunoscător.
Volumul însă este un volum de creaţie pentru că emisiunea mea este ea însăşi de creaţie, eu nefiind un prompterist care citeşte ceea ce i se spune din producţie. Bune sau rele, interviurile au fost concepute de mine, mă au pe mine ca partener în fiecare dintre ele, întrebările sunt puse de mine cu scopul de a obţine anumite răspunsuri şi a lămuri anumite probleme.
De aici încolo intră în joc şi valoarea culturală şi intelectuală a invitaţilor mei. Selectarea lor în aşa fel încât să fie capabili să răspundă la întrebările puse este tot obligaţia mea, ca realizator al emisiunii.
Toate aceste aspecte am avut posibilitatea să le explic unuia dintre participanţii la lansare cu prilejul sesiunii de întrebări şi răspunsuri care a însoţit prezentarea cărţii.