Mihai-Silviu Chirilă: decembrie 2011

Mihai-Silviu Chirilă, Credinţă şi tradiţii nemţene. O perspectivă creştină asupra vieţuirii în lumea contemporană, Editura Rotipo, Colecţia Spiritualitate, Iaşi, 2011, format 135X200, pagini 334.

Creştinul ortodox din zilele noastre trăieşte paradoxul de a vedea că în timp ce Biserica în sine, ca „instituţie”, cum le place unora să spună, se integrează cumva în societate şi are un oarecare statut, conţinutul credinţei este respins aproape în totalitate de Zeigeist-ul epocii, care a pus stăpânire pe România într-un ritm halucinant.

Astfel, morala creştină este persiflată de toţi cei care spun că nu mai au „complexe”, „mentalităţii învechite” sau că sunt moderni: aproape toate „prejudecăţile” de care omul „recent”, de multe ori şi creştin, se debarasează sunt de fapt învăţăturile morale ale Bisericii, pe care moşii şi strămoşii le-au preţuit timp de secole, şi chiar milenii.

Practicarea religiei creştine se transformă, atunci când ignoranţa se înrudeşte cu precaritatea educaţiei, într-un spectacol magic degradant, luat în derâdere de către posturile naţionale de televiziune, bucuroase că pot arăta la televizor creştini care se bat pentru a ajunge mai în faţă la moaştele unui sfânt; când se pune în discuţie practicarea religiei sub forma jertfei pentru aproapele pentru a împlini cuvântul lui Iisus, care spune că nu există mai mare jertfă decât să-ţi pui viaţa pentru prietenul tău, mulţi dintre noi practicăm o „ortodoxie a demonilor” din evanghelia despre porcarii din ţinutul Gherghesenilor: leghionul de demoni L-a recunoscut pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, o mărturisire perfect ortodoxă, care depăşeşte toate ereziile veacurilor. Dar la ce le-a folosit demonilor că L-au chemat pe Iisus cu numele Lui real?

Există un sentiment de uimire în rândul celor mai mulţi dintre creştinii practicanţi, de data aceasta, care încep să se simtă din ce în ce mai străini în această ţară şi chiar în această lume; şi nu e vorba despre înstrăinarea firească a creştinului de lume, pe care Biserica primară o cuprindea în termenul de peregrin, care descria detaşarea creştinului de cele lumeşti şi prezenţa sa în trecere prin această viaţă (în Imperiul Roman denumirea peregrinus se acorda celor ce nu erau cetăţeni romani, dar erau oameni liberi, adică majoritatea covârşitoare a locuitorilor acestei construcţii politice şi militare) şi i se aplica şi ei înseşi: Biserica peregrină prin lume.

Uimirea celor ce trăiesc astăzi în duhul lui Hristos este legată de faptul că, deşi fiecare milimetru de pământ românesc este stropit cu sânge de martir român, care într-o formă sau alta a luptat pentru această glie, etosul ortodox este marginalizat ca o Cenuşăreasă, pentru a se face loc unei mentalităţi brutale şi abrutizante, unui spirit mercantil care desfiinţează tot pe unde trece, reducând viaţa însăşi la un raport între venituri şi cheltuieli. Superficialitatea şi neobrăzarea, minciuna asumată cu rânjetul pe faţă şi nepăsarea strivitoare par a funcţiona după principiul enunţat în proverbul franţuzesc: Quand le bon ton arrive, le bon sens se retire. Aproape totul în societatea noastră este de „bon ton”, dar mai nimic nu mai e de bun-simţ.

Am ajuns să-i blestemăm pe cei dinaintea noastră, a căror indolenţă şi inerţie au făcut ca lumea să ajungă pe pragul unei distopii terifiante. Ne întrebăm unde erau bunicii şi străbunicii noştri când îşi puneau americanii sateliţii cu care ne spionează astăzi; unde erau apologeţii care să le închidă gura ateilor şi să preîntâmpine darwinismul social căruia îi suntem victime astăzi; unde erau cei ce trebuia să păstreze curăţenia spirituală şi culturală a poporului acestuia?

Desigur, dacă extindem întrebarea la nivel planetar, majoritatea celor care ar fi trebuit să apere ceea ce strămoşii lor creştini au cucerit şi au ţinut timp de veacuri prin jertfe uriaşe erau în faţa televizoarelor; unii erau prin ashramurile hippiote încercând noi forme de contact cu transcendentul. Şi să nu îi uităm pe cei care visau şi făureau o lume mai bună participând în tot felul de fantezii bugetivore care să le dea sentimentul că fac şi ei ceva în viaţă.

La noi, lucrurile erau în alb şi negru, lipsite de nuanţe: unii, cei mai buni, erau în închisorile comuniste, pentru că erau creştini ortodocşi şi nu voiau să se închine la idolii de la Răsăritul convertit de curând la „înfrăţirea dintre clasa muncitoare şi ţărănime”; alţii, cei mai mulţi, construiau socialismul, minţiţi cu demenţă de imnul Internaţionalei socialiste că: „Sculaţi, nu-i nici o mîntuire/În regi, ciocoi sau dumnezei!/Unire, muncitori, unire,/Şi lumea va scăpa de ei!”.

***

Volumul Credinţă şi tradiţii nemţene s-a născut din dorinţa de a găsi răspunsuri la unele dintre preocupările omului care vieţuieşte pe aceste meleaguri, în aceste vremuri ale minciunii instituţionale şi universale, cum le numea un spirit treaz al epocii.

Toate temele abordate se vor a fi o perspectivă creştină asupra vieţuirii în lumea contemporană în aşa fel încât spiritul acesteia să nu ne înghită şi să ne fure mântuirea. Din dialogurile pe care le puteţi citi în paginile ce urmează transpare îndemnul la vigilenţă şi la discernere înţeleaptă a adevărului de falsitate.

În acelaşi timp, teme legate de educaţia din şcoli, raportare la stat, reîntoarcerea la tradiţiile populare, ataşamentul faţă de neam, respectul faţă de familie pot fi considerate ca o perspectivă creştină a supravieţuirii într-un mediu ostil, declarat în mod mincinos „tolerant”.

Cea mai mare eroare pe care ar putea-o face cititorul acestor pagini ar fi să creadă că această carte este un tratat de dietrologie, un demers obscur subsumat superficial aşa-zisei teorii a conspiraţiei. Faptul că această confuzie se poate face uşor nu e decât o consecinţă a respectului pe care adevărul îl are în astfel de lume. În realitate, toţi invitaţii mei îşi asumă statutul de mărturisitori curajoşi ai lui Hristos şi ai învăţăturii creştine, inclusiv judecata aspră a celor care cred că ceea ce spun ei este prea „radical”, nu este „corect politic” sau „în acord cu spiritul democratic”. Oamenii cu care am vorbit eu în acest volum nu sunt nişte duşmani ai lumii, ci persoane perfect onorabile, ale căror puncte de vedere trebuie măcar acceptate, dacă nu urmate.

Cum era şi firesc pentru o carte care relatează despre credinţele şi tradiţiile nemţene, Părintele Justin Pârvu ne face plăcerea de a ne rosti un cuvânt despre viaţa de veci şi despre buna vieţuire în lume, care poate aduce mântuirea. Am considerat cuvântul său ca o adevărată prefaţă a acestei lucrări. Subtitlurile au fost introduse de autorul volumului.

Părintele Spiridon de la Petru Vodă ne vorbeşte despre cumpătare şi despre ascultare, două căi pentru a ajunge la desăvârşire. Sfaturile sale sunt de mare folos celor ce vor să iasă din ritmul demonic al lumii acesteia pentru a reveni la ritmul liturgic în care se desfăşoară viaţa sub ocrotirea Bisericii.

Monahul Filotheu de la aceeaşi mănăstire ne vorbeşte despre mărturisirea credinţei într-o lume secularizată. Secularizarea şi ieşirea din etosul ortodox s-au produs în spaţiul românesc mult înaintea venirii comunismului, ne spune interlocutorul meu, iar întoarcerea la Hristos nu se poate face fără curajul asumării greşelilor şi al lepădării de ele.

Doamna Aspazia Oţel-Petrescu şi Părintele Ioan Cârciuleanu ne aduc parfumul vieţuirii în România Mare, un vis naţional pe care l-au văzut materializându-se la începutul secolului. Cei doi venerabili interlocutori ne poartă prin oraşele universitare, prin atmosfera acelor vremuri, dar şi prin temniţele regimului inuman al comunismului. „Dumnezeu îi iubeşte pe români tocmai pentru că i-a pus la ispite atât de puternice”, ne asigură martira Aspazia Oţel-Petrescu, în timp ce nonagenarul preot ieşean ne confirmă că „absolut toţi oamenii au nevoie de Hristos”.

Profesorul Ioan Vlăducă ne ţine trei prelegeri memorabile despre raportul dintre ştiinţă şi pseudoştiinţă, despre arta tradiţională şi valoarea ei pentru sufletul nostru şi despre suflet însuşi. Cuvintele sale spulberă norii de minciună în care am fost crescuţi, repunând în drepturi gândirea patristică din care acest popor s-a adăpat secole la rând.

Cu erudiţia-i deja cunoscută de către telespectatorii nemţeni, Părintele Nicolae Capşa explică sensurile fericirii a zecea enunţate de Iisus în ziua Învierii Sale: „Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut”. Părintele ne dezvăluie cum putem şi noi fi părtaşi ai acestei fericiri şi de ce Toma nu era neapărat „necredinciosul”, cum i se spune, ci „purtătorul nostru de cuvânt” pe lângă Hristos, răspunzându-ne prin experienţele vieţii sale la multe întrebări pe care creştinii şi le-au pus în orice epocă au trăit.

Părintele Matei Vulcănescu ne descrie principalele coordonate ale misiunii Bisericii în zilele noastre atât în rândul necredincioşilor, cât mai ales al celor care îşi ignoră propria credinţă. „Hristos a murit şi pentru satanişti, şi pentru vrăjitori, şi pentru toţi păgânii, şi pentru toţi necredincioşii din lumea aceasta şi pentru cei care Îl înjură. Pentru toţi Hristos a murit pe cruce. Dacă misionarul are în prim-plan lucrul acesta, atunci poate să intre în inima oricărui om. Nu există bariere. Nu există om rău. Există om bolnav, şi boala sa trebuie vindecată”, ne spune misionarul din Grecia.

Un interviu foarte interesant despre necesitatea educaţiei morale în şcoală în locul studierii sexologiei şi un altul despre devastatoarea maladie a pornografiei ne oferă doamna doctor Paula Iliescu, un fervent adept al medicinei psihosomatice, care să ia în calcul mai întâi vindecarea sufletului pentru ca trupul să fie sănătos la rândul său.

Familia creştină şi valorile ei sunt prezentate şi apărate de doamna judecător Carmen Păduraru, care ne învaţă că acele căsătorii care sunt făcute sub binecuvântarea Bisericii vor dăinui în timp. Doamna judecător ne asigură de asemenea că ora de religie în şcoli le poate face munca mai uşoară inclusiv celor din sistemul judiciar, pentru că boala de care suferă România este, cum spunea Iorga acum un secol, lipsa de caractere, nu de bani. Caracterele se clădesc în trăirea profundă a relaţiei cu Hristos, iar El poate fi cunoscut foarte bine din fragedă pruncie, de pe băncile şcolii.

Relaţia dintre stat şi Biserică a fost mereu o problemă în decursul istoriei, dar acum ea s-a acutizat pentru că statul a fost acaparat de un set de valori care merg în mare parte împotriva gândirii şi trăirii din Biserică. Despre acest lucru şi despre pretenţia statului de a se comporta ca un stat eminamente laic, deşi Constituţia nu îl descrie ca fiind astfel, ne vorbeşte Părintele Andrei Bejan de la Cernica, absolvent de Teologie şi student la Drept şi Conservator.

Tinerii preoţi Paul Vamanu şi Sebastian Teacu ne împărtăşesc din experienţa slujirii Bisericii în lumea contemporană. Unul dintre ei ne descrie experienţa de capelan la o închisoare, iar celălalt, pe cea de preot la un azil de bătrâni şi de inspector pe domeniile diaconie şi cateheză în cadrul Arhiepiscopiei Iaşului.

Raporturile corecte dintre neam, naţiune şi patriotism ne sunt detaliate de către directorul publicaţiei de oceanografie ortodoxă AXA, domnul Mugur Vasiliu, care ne aduce mesajul extraordinar: „Cultura este o sumă de manifestări care au diferite rezultate, diferite produse, şi se petrec în curtea Bisericii. Aceasta este pentru români cultura. Dacă ai ieşit din curtea Bisericii, nu mai e cultură românească”.

Despre guvernarea lumii de către Dumnezeu, nu de către organizaţiile internaţionale, şi despre lucrurile pe care le învăţăm în şcoală mai mult ca parte a unui program ideologic decât ca adevăruri apodictice ne vorbeşte tânărul Silvian Emanuel Man, actualmente student la Facultatea de Istorie a Universităţii din Iaşi, la vremea interviului elev la Colegiul Naţional „Calistrat Hogaş”.

Despre darul rugăciunii şi dorul de Biserică ne spune părintele Mihail Popa de la Bicaz, iar despre cum pun în practică acest dar dacii liberi de sub poale de Ceahlău aflăm de la părintele Dumitru Diaconu, preot într-o parohie cu populaţie sută la sută ortodoxă.

Şi tot despre daci este şi ultimul material, o prelegere în cadrul unui simpozion ştiinţific de la Bicaz, în care am conferenţiat despre persistenţa dacilor pe aceste meleaguri şi despre faptul că nu au dispărut şi nici nu s-au transformat în altceva, ci au dăinuit cu acel dar de a rezista vremurilor grele, pe care astăzi noi îl considerăm una dintre virtuţile naţionale.

***

Acest volum se doreşte a fi un dar cu prilejul Naşterii Domnului atât pentru cei ce au participat la el în calitate de invitaţi, cât şi pentru cititori. Dacă este de folos sufletesc cuiva, atunci acela să nu uite să înalţe o rugăciune de pomenire pentru robul lui Dumnezeu Gheorghe, mutat la Domnul pe 9 februarie 2009.

Mihai-Silviu Chirilă,

Taşca, Neamţ, 2011

Cuprins

Cuvânt înainte

Cuvânt despre viaţa veşnică (Invitat Justin Pârvu)

Despre cumpătarea creştină (Invitat Părintele Spiridon)

Despre mărturisirea credinţei într-o lume secularizată (Invitat Monahul Filotheu)

Mărturisirea credinţei în închisorile comuniste (Invitată Aspazia Oţel-Petrescu)

Un secol de slujire preoţească (Invitat Preot Ion Cârciuleanu)

Despre pseudoştiinţă (Invitat Ioan Vlăducă)

Arta tradiţională, pe cale de dispariţie (Invitat Ioan Vlăducă)

Despre realitatea sufletului (Invitat Ioan Vlăducă)