Apariție editorială de excepție

Alexei Nesteruk, Universul în comuniune. Către o sinteză neopatristică a teologiei și științei, traducere din limba engleză de Mihai-Silviu Chirilă, Editura Curtea Veche, București, 436 p.

Editura Curtea Veche din București propune cititorului familiarizat cu rafinamentele gândirii teologice și științifice o lucrare extrem de interesantă a unui reputat autor rus, Alexei Nesteruk, un profund cunoscător al teologiei Bisericii Răsăritului și al științelor reale, diacon al Bisericii Ortodoxe Ruse și lector la Universitatea din Portsmouth, la Departamentul de Matematică. Tema volumului este de mare actualitate, în contextul unei dihotomii din ce în ce mai accentuate și din ce în ce mai intens manipulate între teologie și științele naturale.
Marile epoci istorice, marile întâlniri între civilizații au produs de obicei sinteze culturale. Așa s-a întâmplat odată cu întâlnirea dintre Asia și Europa, așa s-a întâmplat în întâlnirea dintre Europa și America și așa s-a întâmplat și în cazul întâlnirii dintre cultura elenistică și religia iubirii, întâlnirea dintre speculația intelectuală naturală și revelația divină creștină. Ținând seama de această realitate, Nesteruk propune o sinteză culturală între teologie și științele naturale (sau reale, cum se mai numesc în mod oarecum forțat, dat fiind că și științele umaniste sunt la fel de „reale”). El numește acest efort sinteză neopatristică, pentru că se presupune că vine în continuarea tradiției Părinților din „epoca de aur” a gândirii Bisericii, când aceștia au integrat adevărul divin în modul de gândire al celor din cultura elenistică, împrumutând de la aceasta terminologia pe care aveau să o folosească pentru a rafina cunoașterea adevărurilor dogmatice.
Ceea ce impresionează pe cititorul acestui volum este senzația pe care o ai pe parcursul lecturii că problema, atât de spinoasă, a raporturilor dintre teologie și știință se află pe mâini foarte bune. De ce? Pentru că, în primul rând, autorul se demonstrează un fin cunoscător al gândirii filozofice contemporane epocii noastre, în tiparele gândirii căreia încercând și reușind să introducă substanța adevărului revelat. Vom vedea foarte multe raportări la fenomenologia lui Husserl, la existențialismul lui Heidegger, lucru foarte reconfortant, pentru că argumentația sa este suplă și modernă, nemaiapelând neapărat la ajutorul clasicilor Antichității târzii, ceea ce, de obicei, dă sentimentul unei osificări, al unei cantonări într-o epocă depășită de mult de mișcarea gândirii filozofice și de parcursul istoric.
Al doilea lucru pe care îl remarcăm și îl apreciem este foarte buna cunoaștere a realităților din domeniul gândirii științifice, cele mai noi tendințe, cele mai profunde concepte ale științei. De ce este important acest lucru când scrii o carte despre știință și teologie? În primul rând, pentru că o cunoaștere solidă, din interior, a gândirii științifice evită, pe de o parte, reticența din anumite medii teologice față de abordarea temelor dificile care dezbină gândirea teologică și pe cea științifică și, pe de altă parte, discursul radical de o parte și de alta a „baricadei”. În al doilea rând, propune o altă paradigmă a raportului științei cu teologia: ne-am obișnuit să vedem în general atitudini care încearcă „reconcilierea științei cu teologia”, în sensul confirmării „în mod științific” a unor adevăruri scripturistice sau patristice, în ciuda faptului că pentru omul credincios garanția rostirii adevărului de către Adevărul însuși este suficientă pentru a crede, nefiind necesară neapărat sancționarea științifică a celor spuse de Dumnezeu. Nesteruk propune o abordare a acestei relații care vizează întoarcerea științei în matca sa firească și în armonia pe care o asigură existența unui „obiect de studiu” comun, universul, aflat într-o comuniune ontologică cu Făcătorul său, Dumnezeul revelației, pe care știința trebuie să îl regăsească chiar și în forma în care El se descoperă acesteia, de „prezență în absență” (p. 42). Iubitorii de filozofie vor fi surprinși plăcut să descopere punctul de confluență dintre aspirațiile lor gnoseologice (fie de natură științifică, fie de natură pur metafizică) și centrul slujirii creștine, să sesizeze armonia cosmică pe care jertfa liturgică o aduce în lume, desființând bariere impuse de fragmentarea spiritului european, ca urmare a unei anevoioase evoluții istorice și culturale. O surpriză foarte plăcută pentru cititorii veniți din orice mediu cultural este constatarea prospețimii limbajului teologic, capacitatea teologului ortodox de a aduce tezaurul de trăire și gândire creștină al tradiției ca partener egal de discuție cu gândirea speculativă filozofică și cu puterea de analiză și sinteză a cunoașterii științifice.
Recuperarea „minții Părinților” și a „minții Bisericii” primare, a concepției unitare despre lume și viață existente în primele veacuri ale gândirii și trăirii creștine este premisa oricărui dialog știință-religie. Acest lucru se poate face, ne spune autorul nostru, pe de o parte, prin abandonarea unei viziuni scolastice, academiste, a teologiei și prin recuperarea legăturii dintre vorbirea despre Dumnezeu și trăirea, experierea relației Acestuia cu lumea și cu propria persoană, și, pe de altă parte, prin asumarea din partea omului de știință a „abandonului din partea lui Dumnezeu” ca experiență mistică, afirmare apofatică, și nu ca premisă a negării ființiale a Acestuia. Metanoia, „schimbarea minții”, „libertatea de exprimare a divinului folosind imagini pământești” (p. 43), „depășirea spaimei ce însoțește cunoașterea omenească” (ibidem) reprezintă soluția pe care autorul o oferă (din tezaurul de spiritualitate al Bisericii Ortodoxe) pentru realizarea acestei raportări corecte la lume și la Dumnezeu.
Sinteza neopatristică nu se poate face desigur fără asumarea unei responsabilități asemănătoarei celei pe care și-au luat-o asupra lor Părinții Bisericii. În acest sens, este importantă conștientizarea caracterului dinamic al tradiției Bisericii, a faptului că aceasta nu este doar un „depozit de vechituri” în care se găsesc relicvele unui ev de mult apus, ci este o forță vie, acționând în lume, producând valori culturale și spirituale și răspunzând în mod foarte adecvat la problemele epocii de astăzi, în aceeași manieră în care a făcut-o și de-a lungul întregii istorii a Bisericii.
Demonstrația lui Alexei Nesteruk în favoarea sintezei constructive între teologie și știință (luată ca tot unitar) este realizată pe parcursul mai multor capitole care dezbat, așa cum se cuvine într-o carte scrisă de un matematician, toate „necunoscutele” problemei. Astfel, primul capitol încearcă găsirea unui etos neopatristic în dialogul dintre cele două segmente fundamentale ale culturii contemporane și, desigur, depășirea mentalității, atît de prezentă în societăți precum cea în care trăim, că teologia e ceva periferic, puțin vetust, apanajul unei caste de inițiați, fără de care se poate trăi foarte bine sau care poate fi tangențial adusă în discuție pentru a da un caracter de prețiozitate discursului. Nesteruk revendică demersul său de la apelul lui G. Florovski pentru o sinteză între „sacru” și „profan”, între teologie și știință, arătând efortul uriaș depus de acesta și de cei ce l-au înțeles și l-au urmat în demersul său. Ruptura dintre Apus și Răsărit în problema științei este pusă și pe seama atitudinii diferite față de această în cele două sfere ale cugetării creștine, iar reintegrarea spiritului uman este o rețetă sigură pentru a depăși această prăpastie de atitudine și de percepție a lumii. Capitolul se încheie cu o întrebare legitimă: de ce este nevoie de o dimensiune eclezială a dialogului între știință și teologie?
În continuare, în capitolele 2 și 3, ne este oferită o raportare a dorinței de sinteză neopatristică la gândirea fenomenologică, prilej cu care se face o cuprindere exhaustivă a gândirii celor mai marcanți filozofi ai secolului XX: Edmund Husserl și Martin Heidegger. Pentru Husserl, ideea filozofiei grecești este telos-ul umanității europene, ceea ce înseamnă că „toate formele istorice speciale ale filozofiei au fost animate de necesitatea explicării raționale a lumii și a umanității din ea” (p. 123), iar „a fi persoană înseamnă a relaționa cu toate” , a încerca reiterarea „totului în toate”, prezent în condiția prelapsiană (p. 122); pentru Martin Heidegger „apofatismul nu înseamnă o respingere naivă a trecutului; este mai curând o «deconstrucție» a istorie filozofiei, nu o distrugere a acesteia” (p. 136). „Tradiția trăită așa cum se cuvine ne oferă acel prezent care ni se prezintă ca materie a gândirii.” (ibidem) Heidegger introduce în discuție și conceptul de „abandon din partea lui Dumnezeu”, atât de invocat de Părinții duhovnicești ai Bisericii în descrierea tensiunii existențiale a relației dintre creatură și Creator, între Persoana divină și cea creată după chipul și asemănarea Sa.
Locul omului în creație este surprins în capitolul 4, dedicat dialogului știință-teologie văzut din două perspective aparent ireconciliabile: dialogul centrat pe om față de cel centrat pe natură. Sunt introduse în discuție concepte precum „subiectivitate”, „personeitate”, „facticitate”, „istoricitate” pentru a contura locul umanității în univers. Rafinamentul argumentului anulează distincțiile de ordin material sau materialist, afirmând că: „personeitatea umanității este chipul lui Dumnezeu în ea care face posibilă transcenderea universului, nu pentru a-l abandona (și a comite astfel o sinucidere), ci pentru ca, fiind înlănțuit în el, să-l perceapă deodată, să-l conțină în interiorul ipostasului uman și în cele din urmă pentru a-l face enipostatic, având sens numai în contextul umanității și pentru aceasta” (p. 270). Importanța subiectivității umane în relația cu universul face ca acesta din urmă să fie pus într-o nouă lumină: universul nu există pentru a exista pur și simplu, ci pentru a conține și a fi conținut de omul-ipostas. De aici decurge că această conținere a universului în ipostasul uman scoate din ecuație obiectivarea absolută cu care știința percepe lumea înconjurătoare, ca pe un „străin” despre care încerci să afli tot ce poți afla.
Capitolul final, numit sugestiv „Universul în comuniune” este de fapt concluzia acestei demonstrații matematice. Pentru a tămădui rupturile dintre spiritul științific și cel mistic, autorul face referire la jocul ontologic al prezenței și absenței personale. Dumnezeu se află din acest punct de vedere în trei posibilități „matematice” de raportare față de lume și față de partea înțelegătoare a acesteia, omul: „prezența în prezență”, adică relația directă ambivalentă a celor două persoane, una divină, alta umană; „prezența în absență”, justificată de retragerea divinității, dar nu într-un sens deist, ci într-unul mistic; „absența în absență”, cea mai radicală formă de retragere din raporturile cu omul, pe care din păcate o experiază știința contemporană. Finalul cărții este dominat de o propunere absolut surprinzătoare: stabilirea unei relații corecte pe axa Dumnezeu-univers-ipostas uman se face prin „pocăință ontologică”, percepută ca: „atunci când inversăm intuiția noastră cosmologică și reafirmăm, în timp ce studiem universul, prezența personeității, ne îndreptăm inevitabil spre pocăință” (p. 377). Pocăința ontologică este motivată de faptul că „mândria rațiunii, care anihilează sensul personeității, primește o credință falsă legată de propriile capacități și despre acea realitate care se presupune că ar conduce lumea” (ibidem), pentru a evita disoluția personeității în substanța impersonală a lumii, așa cum s-a întâmplat în cosmologie, unde Big-Bang-ul a luat locul Absolutului.
Dacă ar fi să discutăm în concluzie în termenii unei negocieri și ne-am întreba ce anume aduce Biserica Ortodoxă în acest dialog, răspunsul cel mai la îndemână ar fi: o foarte bine articulată teologie a persoanei (fie că e vorba de persoana umană sau de Cele Divine), cu tot corolarul dogmatic ce decurge din această teologie, și o afirmare a rolului central al persoanei întrupate umane în raporturile cu Divinul: omul este „preotul creației”, este „cureaua de legătură” între un Dumnezeu Care poate altfel rămâne foarte bine într-o perpetuă stare de „absență în absență” și un univers care, fără lectura inteligibilă a minții umane și fără întruparea în el a ipostasului conștient, nu e decât o imensitate inutilă și rece (dacă este, în aceste condiții, ceva), un „obiect” de studiu vast și lipsit de sensuri pentru o minte obiectivată și ea, care, în loc să se implice și să implice, se mulțumește să constate.
Mihai-Silviu Chirilă

Din pacate, romanii voteaza...

O emisiune la Realitatea TV în care se vorbea despre alegerile europarlamentare. Intra prin telefon dl. Adrian Severin, ministru de Externe în timpul Tratatului cu Ucraina, prin care România a pierdut în 1999 teritorii importante ale sale (Si pentru ce? Pentru ca NATO și UE sa intre în vacanta de Pasti [desi cei de acolo nu au nici o treaba cu creștinismului, caruia îi refuza recunoasterea rolului fondator al civilizatiei europene] în timp ce romanii basarabeni sunt ucisi în bataie de primitivul de Voronin. Sau sa spuna ca la Chisinau alegerile au fost corecte). Acest europarlamentar sustine ca daca romanii îl voteaza pe Becali în parlamentul european ne facem de ras în Europa. Aceeasi placa veche cu facutul de ras în Europa! Mai spunea domnul Severin ca ei acolo construiesc Europa și ca oameni ca Becali nu au ce cauta în acest proces. A uitat sa ne spuna ce Europa construieste și mai ales pentru cine, dat fiind ca majoritatea europenilor, în special cei care gândesc cu capul lor, nu cu televizorul, se opun acestui tip de constructie europeana, desi gasesc, normal, ideea de Europa unita foarte buna. Si a mai uitat ceva: ca într-o democrație autentica, orice cetatean are voie sa participe la „constructia europeana”, nu numai cei care sunt „alesi” pe alte cai decât votul popular (in fapt birocratii care conduc Europa nu sunt alesi în mod democrațic).
Ceea ce nu ne spune domnul Severin (nici nu l-a întrebat nimeni vreodata, ce e drept) este ca, de fapt, parlamentul european este un megaclub masonic (astia sunt „constructori”, fauritori ai lumii noi, și au ca unul dintre sloganuri Ab chao ordo „Ordinea se naste din haos”. Vi se pare cunoscut? Haosul, ordinea, noua ordine etc.) și din acest motiv nu prea ajunge acolo nimeni fără astfel de apartenente (si asta nu o spun asa, ca adept al teoriei conspiratiei. Exista o carte intreaga în care masoneria se lauda ca ea e „constructoarea” Europei). Asta e democrația care se construieste acolo, la Bruxelles. Va las sa judecati singuri daca vi se mare normal ca o organizatie secreta sa fie cea care are cea mai mare putere în statul, megastatul, suprastatul european ce se construieste acum. Mie mi se pare periculos ca un adevarat stat în stat sa detina aproape toata puterea pe un continent intreg, fără a participa la guvernare în mod deschis, democrațic, și a-si asuma riscurile inerente ale guvernarii, care sunt dezamorsate de partidele politice, pe majoritatea carora le controleaza.
Ca Becali ar putea fi o sursa de deriziune la adresa României sunt de acord. Ca el are dreptul sa participe la alegeri este foarte clar. Ca poporului i se indica pe cine sa aleaga „ca sa nu ne facem de ras” mi se pare inacceptabil, mi se pare primitiv, comunist... Vasazica, EBa e ok, Tokes e ok, altii care au fost trimisi în parlamentul european doar asa ca sa se afle în treaba sunt ok, aia care a votat împotriva romanilor din Serbia e ok, toti sunt ok, doar când e vorba de Becali e drama, e apocalipsa... Asta e nivelul democrației romane.
Si ca sa vedeti care e nivelul real al democrației romanesti, ascultati vorba aleia care modera emisiunea: Din pacate, romanii sunt cei care voteaza pe cine vor sa trimita în parlamentul european. Așadar, romanii sunt cei ce aleg, din pacate.
Ce mai e de spus la vorbele astea? Cum sa le intelegem decât ca romanii sunt o adunatura de imbecili care, din pacate, au dreptul de vot?! Bravos!
Oare cucoana respectiva o fi avand dreptul la vot-din-pacate? Sau nu o fi romanca?

Învierea lui Hristos și idealul mântuirii azi

Istoria spirituală a omenirii, din perspectiva teologiei creștine, cunoaște câteva repere de importanță cosmică, desfășurându-se într-o curgere lineară a timpului, de la începutul lumii până la sfârșitul ei. Aceste repere sunt evenimente fundamentale care au marcat adevărata evoluție a vieții în lume: 1. crearea lumii din nimic (cu răzvrătirea îngerilor lui Lucifer și căderea omului în păcat urmată de izgonirea din rai și promisiunea unui Mântuitor); 2. mântuirea lumii, prin lucrarea lui Iisus Hristos pe pământ (Bunavestire, întruparea Fiului lui Dumnezeu, activitatea Sa învățătorească, patimile, Învierea și înălțarea la ceruri); 3. activitatea de sfințire a lumii desfășurată de Duhul Sfânt prin întemeierea în lume a Bisericii (activitatea Maicii Domnului și a Apostolilor și a Bisericii dreptmăritoare) și 4. sfârșitul lumii și judecarea ei de către Hristos (evenimentul principal fiind aici venirea lui Hristos, nu cea a lui Antihrist).
Fiecare dintre aceste repere istorice subscrie evenimente desfășurate pe durata unor milenii, adică ceea ce noi numim îndeobște „istoria”. În comparație cu ele însă, orice eveniment istoric obișnuit nu pare mai mult decât „cele 15 minute de faimă” pe care le oferă televiziunile americane celor avizi de a se face cunoscuți. Toată zbaterea umanității se petrece în interiorul acestor borne. De aceea, marele teolog rus Vladimir Lossky a afirmat că dacă s-ar demonstra că extratereștrii există, acest lucru nu are decât o importanță misionară pentru Biserică, nu infirmă doctrina acesteia, fiindcă indiferent de câți extratereștri există în univers, planeta noastră rămâne unică și centru spiritual al universului pentru un motiv foarte simplu: aici S-a întrupat și S-a făcut om, a învățat, a vindecât, a suferit a murit și a înviat din morți Fiu lui Dumnezeu făcut om.
În această periodizare a istoriei, învierea lui Hristos este un punct central, nu doar prin „spectaculosul evenimentului” (Hristos a învins moartea, a schimbat legile firii sub care trăim cu toții arătând că este Dumnezeu), ci și pentru că „înviind Hristos, legăturile iadului s-au rupt”, iar omul, care prin căderea în păcat, a adus în lume moartea, se poate izbăvi de aceasta prin unirea cu El. Hristos golește iadul de cei ce stăteau acolo în așteptarea Lui, după cum spun cântarile pascale și ne arată icoanele ortodoxe, și mai ales ne dă nouă șansa învierii din moartea păcatului spre o nouă viață spirituală. Învierea lui aduce în lume posibilitatea „mântuirii” (în dicționarele etimologice se spune că termenul „mântuire” provine din expresia latină manu tenere, „a ține de mână”, cu referire directă la sprijinul pe care jertfa lui Hristos ni-l dă pentru a nu muri, ci a fi vii).
Secole de-a rândul (mai bine de un mileniu și jumătate), idealul vieții creștinului a fost mântuirea, salvarea, cu ajutorul lui Hristos, de iadul deznădejdii și al lipsei iubirii. Acest ideal a scris paginile glorioase de istorie spirituală a luptei Părinților pustiei împotriva diavolului (asceții pustiei nu s-au retras în deșert doar pentru că acolo este liniște și nu îi tulbură nimeni, cum se crede de obicei. S-au dus în deșert, deoarece, așa cum spune Patericul, citând „mărturia” unui demon care s-a „confesat” unuia dintre Părinți, după ce a înviat Hristos și s-a întemeiat Biserica Sa, demonii au fost alungați din cetăți prin puterea lui Dumnezeu și s-au retras în locuri neumblate. Asceții s-au dus în pustie ca să-i izgonească și de acolo, pentru a împlini cuvântul psalmistului din Psalm 24 care spune „a Domnului este tot pământul, tot ce este pe el, lumea și cei ce o locuiesc”), lupta Dascălilor Bisericii împotriva ereziilor veacurilor și lupta voievozilor și a împăraților bizantini pentru apărarea credinței. Mai bine de un mileniu și jumătate întrebarea pe buzele fiecărui creștin era: „Ce să fac ca să dobândesc viata veșnică” (cf. Lc. 10,15). Cu toate greșelile și nedreptățile veacurilor trecute, foarte mulți creștini au trăit cu speranța Împărăției lui Dumnezeu. Atât de mult și-au dorit acest lucru încât la începutul istoriei creștine trăiau într-o continuă așteptare a sfârșitului lumii care să le aducă viața veșnică. Nu exista spaima lui Antihrist, ci nădejdea că după ce acesta își va face ce are de făcut, Hristos îl va birui și va împărăți cu ei „mii de ani”, cum le promisese în cartea Apocalipsei (Apoc. 20,6; 22,5). Pentru a arăta că ei sunt doar trecători prin această lume, creștinii primelor secole numeau Biserica „pelerină”, arătând că aceasta nu este o instituție umană obișnuită, ci o corabie ce navighează pe valurile învolburate ale lumii acesteia către patria cerească.
În ultima vreme însă lucrurile s-au schimbat într-o oarecare măsură. Slăbind viața spirituală și accentuându-se o violentă propagândă hedonist-consumeristă, prioritățile multor creștini se schimbă. Materialismul grosolan care domină gândirea lumii de astăzi îi îndeamnă pe mulți să își construiască o viață tihnită pe acest pământ, abandonând cu totul sau, și mai periculos, amăgindu-se că se poate realiza mântuirea și bucurându-te de plăcerile lumii, și visând la viața veșnică (adică slujind la doi domni). Din ce în ce mai mulți creștini au pierdut conținutul termenului „mântuire” sau l-au adaptat la stilul lor de viață, în așa fel încât să nu le deranjeze cu nimic „realizarea” și „realizările” pe acest pământ. Mântuirea creștină se luptă în zilele noastre la baionetă cu „calitatea vieții”, iar creștinii noștri visează la o mântuire în extremis, a tâlharului de pe cruce, uitând că aceea a fost doar excepția, nu regula iubirii lui Dumnezeu față de oameni. Ca tabloul să fie complet, unii slujitori ai altarului au adoptat un aggiornamento ad-hoc al acriviei creștine, ajungând să le întrețină multor creștini iluzia că se vor mântui oricum, „numai să mai vină și ei pe la Biserică, măcar din când în când”. Consecința cea mai periculoasă a acestei schimbări de paradigmă este faptul că în loc să înduhovnicească lumea, cum îi cere rugăciunea de la Liturghie „Cu pace să ieșim, întru numele Domnului” (care nu înseamnă o invitație afară, ca la crâșmă, la ora închiderii, ci: „Cu pacea Domnului să ieșim în lume și să ducem această pace cu noi pentru a sfinți lumea”), Biserica riscă să-și schimonosească chipul său frumos de Mireasă a lui Hristos și să arate După chipul lumii acesteia.
E adevărat că și acum domnește o stare de lipsă de teamă față de grozăviile pe care le va aduce Antihristul în lume când va veni, dar nu izvorâtă din nădejdea că Hristos îl va birui, ci din indiferența față de venirea acestuia, lucru care ne face să credem că vremurile viitoare vor cunoaște multe suflete care se vor pierde prin înșelăciunea mentalității lumii acesteia, dacă o trezire urgentă nu se produce, urmată de o lepădare la fel de urgentă de stilul de viață actual și o îmbrățișare cu tot sufletul a stilului de viață creștin autentic, abandonat de ceva vreme. Pentru ca Jertfa pe Cruce să nu fi fost zadarnică și Hristos să nu fi murit degeaba (raportat la generațiile actuale, desigur), suntem obligați să le transmitem confraților noștri creștini, cu prilejul Paștilor (cuvântul „Paște” provine de la ebraicul Pesah, care înseamnă „trecere”, trecere de la moarte spre viață, din această lume înșelătoare către Împărăția veșnică), vestea cea bună (în limba greacă evanghelion, evanghelia): Hristos a înviat pentru ca fiecare dintre noi să învieze prin unirea cu El și prin trăirea în Duhul Lui!

Nelimba romana

1. Propun spre aprobare ca forme corecte de exprimare în limba romana a formelor „a lu’ nimenea” și „a lu’ care”. Aceste forme profunde de intelegere a limbii romane au fost revelate publicului de catre academiciana Magda Ciumac, intr-unul din nenumaratele excursuri lingvistice tinute de cercul literar de la Facultatea de Litere OTV.
2. Propun ca expresia „a face sens”, promovata în limba romana de savantul Silviu Prigoana, sa fie de referinta, și sa se precizeze ca, în limba engleza, expresia to make sense a aparut odata cu sederea ilustrului lingvist roman în USA.
3. Propun ca expresia „a pune presiune pe” sa devina referentiala, și sa se faca precizarea ca, în limba engleza, expresia to put pressure on a aparut odata cu primele incursiuni peste hotare ale reporterilor televiziunilor sportive din România.
4. Propun ca forma de acuzativ a pronumelui relativ sa fie invariabil „care”, și sa se dea o lege prin care cei ce indraznesc sa foloseasca forma alterata „pe care” sa fie condamnati la amenda penala. De asemenea, aceasta uniformizare sa i se atribuie lingvistului Calin Popescu Tariceanu. Propun ca ilustrului savant sa îi fie conferit vreun ordin de cavaler, cu titlul de „Dusman de Moarte al Cazului Acuzativ”.
5. Propun ca expresia „locatie” sa inlocuiasca formele banale „situare, localizare, amplasare” și chiar banalul „loc”. Propun ca și alte cuvinte relative sa fie eliminate din limba romana, pentru a face loc (pardon, „pentru a face locatie”) termenului nou. Propun medalierea tuturor vorbitorilor subtiri de limba romana care folosesc aceasta expresie, în orice locatie se vor afla. în acelasi timp, propun ca fostul termen „locatie”, definind o taxa, sa fie eliminat din uz, impreuna cu taxa aferenta lui.
6. Propun ca termenului „moneda” sa i se acorde ca sinonim termenul „bancnota” și sa se faca mentiunea ca aceasta uniformizare a limbii apartine ilustrului wannabe (president) Mircea Geoana (in scena în care, ridicând o bancnota de 1 leu a spus: „Priviti aceasta moneda de 1 leu”).
7. Propun ca DOOM-ul urmator sa dea satisfactie tuturor vorbitorilor de romana, și ceea ce pana acum era considerat de unii greseala de exprimare sa devina norma de exprimare.
8. Propun ca verbul „a fi” sa fie defectiv de timp, mod și persoana, prin aceasta oferindu-i ilustrului carturar Marean Vanghelie posibilitatea de a raspunde la provocari neprietenoase de genul: „Conjugati verbul a fi”. De asemenea, propun ca expresia „care este” sa devina semn de punctuatie.
9. Propun ca ortoepia limbii romane sa fie sensibil largita pentru a cuprinde toate tendintele de rostire a acesteia. în acest sens, pentru a cuprinde diverse forme de expresie din viata grea de cartier, din diaspora italiana sau din speluncile în care se cloceste destinul patriei, propun sa se mai adauge cateva litere în alfabetul roman.
10. Propun ca toate cuvintele din limba italiana ce sunt aduse în limba romana de iubitii conationali lucratori în Italia, sa fie adoptate urgent, eliminand cuvintele echivalente existente deja în limba romana.
11. Propun ca vocativul: „Fata!” sa fie introdus ca titlu nobiliar. Trebuie sa fie facuta precizarea ca, în trecut, „surorile” din cartierele de culoare din America își spuneau intre ele „Fata!”, După care, cunoasterea limbii romane slabind în comunitatea africano-americana, s-a utilizat insignifiantul surogat englez: „Girl!”, cu variatiunea „Gal!”. Propun, pentru conformitate, ca și limba romana, recunoscatoare, sa foloseasca forma prescurtata „Fta!”.
12. Propun interzicerea expresiei „In puii mei!”, ca ofensatoare la adresa iubitorilor de animale mari și mici. în locul ei, recomand utilizarea expresiei-surogat „In banii mei!” sau alte expresii care nu intra nici în dictionarele limbii romane, nici în contradictie cu libertatea conștiintei unora dintre concetateni.
13. Propun excluderea din dictionare a pronumelui de intarire, în toate formele sale. Mentinerea sa reprezinta o discriminare grosolana fata de cei care se exprima suficient de clar încât sa nu aiba nevoie ca spusele lor sa fie intarite în vreun fel.
14. Propun ca ideea de pleonasm sa fie exclusa complet din gândirea gramatica romaneasca. în tara „tertului inclus”, a spune ca „urci în sus” reprezinta o clarificare binevenita, pentru ca, pe tărâmul tuturor posibilitatilor (numit de teologi atât de plastic „tărâmul dezolarii” sau „tara plangerii”), este posibil sa urci în jos, sau sa ingheti de cald, sau sa cazi în sus, sau sa fii baba tanara, sau sa te intorci inainte, sau... orice altceva. Din acest punct de vedere, cred ca limba romana este tributara unei epoci istorice în care (oricat ar parea de incredibil) acest popor era unul normal, iar lucrurile în aceasta tara se petreceau ca în orice alt loc (“locatie”) din lume.
15. Propun ca infierarea dezacordului gramatical dintre subiect și predicat și considerarea acestuia ca indicativ al slabei cunoasteri a limbii sau al „analfabetismului” sa fie pedepsite prin lege, ca discriminari culturale. Limba greaca clasica are ceea ce se numește „acord atic”, care consta tocmai în dezacordul dintre numarul pronumelui sau substantivului și cel al verbului, fără ca marii filozofi Platon, Aristotel sau Evagrie Ponticul sa fie considerati „analfabeti”, „inculti”, „manelisti” sau sa li se atribuie alte apelative depreciative.
16. Propun ca expresia „Ghiciti ce!” sa fie considerata forma suprema de calchiere din limba engleza. Expresia trebuie atribuita lui Mircea Badea, care e un baiat destept, desi scoate astfel de „americanisme”. E dă porc, maestre!

Ce ne mai învață grămăticii

Sunt un fanatic cautator de etimologii si, în general, de sensuri în limba, constient de faptul ca limba e cel mai mare depozitar al istoriei unei natiuni sau civilizatii.
Am sa incep cu expresia a fi la cheremul cuiva. Expresia trebuie sa fi aparut în spatiul romanesc în vremea convietuirii cu minoritatea evreiasca, de la care ne-a ramas noua. Kerem este în dreptul cutumiar evreiesc un blestem religios, prin care cel care nu își achita o datorie financiara pana la un anumit termen risca sa fie izgonit din societate. De aceea, a fi la keremul cuiva era pentru evreii traitori în mijlocul diverselor popoare echivalent unei condamnari la moarte, intrucat izgonirea din comunitate ducea automat la pierderea identitatii.
A doua expresie pe care o propun spre discutie este expresia a umbla în cardasie cu. Nu stiu din ce motive aceasta expresie a ajuns sa aiba conotatii negative, poate pentru ca provine de la un cuvant turcesc, kardeş, care însemna „frate”. Iata cum arata cuvantul „cardasie” în turceste: kardeşçe. El înseamna „frateste, ca fratii”. Trebuie adaugat ca nuanta acestui termen este ca se refer în principal la fratii care nu sunt de sange, la prietenii care îi fac pe oameni sa fie ca fratii.

Un pic de teologie

Verbul romanesc a milui și forma substantivala mila provin din limba slavona, din verbul milovat’, care înseamna „a iubi, a-i placea de”. Termenul se pastreaza în toate limbile slave actuale, unde înseamna acelasi lucru. Imnul de stat al Bulgariei spune spre exemplu Mila Rodino/Ti și zemen’ rai (“Iubita Patrie/Tu esti raiul pe pamant”) (Impresionante cuvinte! Cum erau bulgarii? „Cu ceafa groasa”? Versurile astea nu îi recomanda astfel). Bunul meu prieten slovac Andrei imi spunea plin de dor de casa, pe când ne plimbam prin codrii Neamtului, ca elevi seminaristi, ca tatal sau, preot, îi spunea lui când era acasa milovane moe! (“iubitul meu [fiu]”). Acesta este sensul profund al cuvantului slavon. Acesta e sensul profund al termenului mila din teologie. Când îi spui cuiva mi-e mila de tine îi spui de fapt „te iubesc”, îi spui ca simti durerea lui ca fiind a ta. Aceasta este mila. Este iubire. Nu e condescendenta. Nu e obraznicia ghiftuitului fata de flamand.
Inrudit cu „mila”, avem termenul milosârd. Milosard este un cuvant ce se gaseste mai mult în cartile de cult romanesti, din uz el a disparut. Provine din limba slavona și e format din doua cuvinte: milaia („iubitoare”) și serdțe („inima”). Cuvantul înseamna „inima plina de iubire”. Frumos, nu?

Si acum o mirare hibernala

Intrucat iarna a si venit și eu petrec dîntr-o raceala intr-alta m-am trezit cautand sensul cuvantului zapada. Mi-am amintit ca limba rusa are un cuvant care suna ca „zapada”, zapad, care înseamna „apus, occident”. Pai, și ce legatura este intre Occident și zapada, mi-am zis? Aparent, nici una.
Am cautat în DEX. Explicatia DEX-ului: „zapada” provine de la zapadati, cuvant slavon care însemna „a cadea”. Parea ca are noima. M-am uitat intr-un dictionar ucrainean, am gasit termenul, dar acolo înseamna „a cadea în spatele unui obiect, a sapa o valcea” sau pur și simplu „a cadea”. Am inteles din termenii astia mai mult de ce spun slavii Apusului Zapad: pentru ca intr-acolo „cade” soarele, în spatele planetei, cum zice dictionarul ucrainean.
Bun, dar cu zapada cum ramane? Sa zicem ca zapadati ar fi sensul. Orice om care studiaza etimologii trebuie sa aiba o logica inextricabila și un puternic simt al limbii insotit de o orientare în istorie și în spatii civilizationale. Ca urmare a conjugarii acestor cerinte, am ajuns sa ma întreb: Buuuun! și cum a fost? A vazut romanul ca incepe sa cada și a început sa „slavonsloveasca”: „Uite, baaaa, cum mai zapaduieste?!!?!”. Asa o fi fost? Dar nu putea sa zica mai bine: „Uite, ba, cum pica, sau cade, sau chica?”. Ca doar sunt cuvinte romanesti berechet care sa arate caderea. De ce un termen slavon?
Curiozitatea este și mai mare. Limbile slave numesc zapada sneg. Nici o legatura cu „zapada”. Sa zicem ca romanii i-au auzit pe slavi gavarind ceva de genul: Vot, zapadaet sneg! (“Io-te, cade zapada!”) (rusii spun doar padaet sneg, deci nu i-au auzit pe ei. Atunci pe care dintre slavi? Pe cehi?!?). Si ce au facut? Au luat cuvantul pentru „cade” și au numit cu el „zapada”? Deja rad curcile din curte de la mine.
Trebuie sa recunosc ca explicatia DEX-ului e foarte subreda. Mai corecta ar fi cea data pe un site numit http://dacica.ro/blog/?p=206, unde cineva crede ca termenul ar fi derivat din temenul zapor, despre care spune DEX-ul ca înseamna „ingrămădire de sloiuri de gheata, formata primavara în anumite locuri, pe cursul unui rau”. Ei, trebuie sa recunoastem ca pare mai logic. Singura problema este ca „zapor” este de origine slavona, însemnand „zagaz, lacat etc.”, iar nu dacic, cum spun dacii de pe site.
Buuuun! și eu ce fac cu zapada? De unde se trage termenul asta? Daca aflati, sa imi spuneti și mie. Daca nu, am sa folosesc numai termenul „nea”, care stiu de unde vine. De „omat” nu ma ating, pentru ca nici nu vreau sa ma gândesc ce s-ar intampla daca as incerca sa aflu de unde provine. DEX spune ca e tot slavon. Pai, daca și asta e slavon, de ce mai sustinem ca suntem limba latina?
Asta e marea problema a DEX-ului. Daca te uiti în el, observi ca majoritatea cuvintelor sunt de origine straina, ceea ce ne duce cu gândul la faptul ca romanii, saracii, s-au apucat de vorbit de prin secolul al XVI-lea incoace. Pana atunci... silentiu lugubru.
Marea drama e ca în determinarea etimologiilor se calca în picioare logica lucrurilor. Va dau un singur exemplu: termenul „hardau” este creditat ca provenind din ungureste. Logica bunului-simt elementar ne spune ca nu poti atribui unei populatii nomade (la momentul formarii limbii, desigur) termeni care definesc obiecte specifice vieții sedentare. Cate hardaie au avut ungurii în perioada lor nomada? Nu e mai logic sa credem ca ei au preluat termenul de la populatia sedentara în mijlocul careia s-au asezat, și care avea și cuvantul, și hardaul? Mie asa mi se pare. Daca romanii i-au asteptat pe unguri pentru a defini hardaul, cum i-or fi spus inainte?
In anul 2006, cred, am studiat un text paleografic care m-a socat. Era un text romanesc de prin 1560 și ceva, scris de mana. Era din Biblie. Ma uit în DEX. Caut „a descinde”. DEX ne sugereaza ca termenul e latinesc, provenit la noi în limba pe filiera franceza. Stiti ce scria în textul meu biblic? „Si au descinsu...” Frumos, nu? Stiti ce mai scria? „Si s-au isu“ (forma participiala putin denaturata, de la eo, ire, ivi, itum). Si s-au isu însemna: „Si au mers”! Toata fraza însemna: „Si au coborat, și au mers...”. Era despre Lot. Mi se pare. DEX m-a invatât astfel ceva ce nu stiam: ca Tarile Romane au imprumutat din franceza cu mult inainte de „ai nostri tineri la Paris invata...”. Cum? Hoc semper ignorabimus!
Studiind acel document paleografic, am inteles eu ca romanii au vorbit și inainte de aparitia maghiarilor, bulgarilor, sarbilor, rusilor, nemtilor, francezilor etc. Chiar au vorbit. Au vorbit și inainte de aparitia romanilor. Asa ca DEX are o mare problema. și nu numai DEX. Va invit sa meditati.
Eu inteleg ca dacii si-au abandonat complet limba în fata romanilor și au preluat-o pe a cuceritorilor pe capete. Mai mult chiar, dacii necuceriti de romani s-au romanizat și ei, abandonandu-si complet limba și stabilind, astfel, un caz unic în lume de popor care își abandoneaza complet limba în fata cuceritorului. Inteleg ca suna frumos aceasta filiatie romana (desi mie nu mi se pare deloc onoranta, dat fiind cine au fost romanii și ca toata cultura lor a fost facuta de greci), dar logica bunului-simt se sparie de asa o explicatie. Ma rog, asa vor romanii sa își vada originile nationale (ignorand una dintre teoriile mult mai logice, cea a savantului interbelic N. Densusianu, care presupunea ca limba dacilor era de fapt din acelasi trunchi lingvistic cu a latinilor, și se asemanau, și ca daco-getii nu si-au lepadat limba, ci doar au imbogatit-o cu termeni noi și cu unele forme mai academice. Densusianu aduce cateva argumente de bun-simt: Ovidiu spune ca s-a inteles de la început cu getii în limba lor, pe care a și invatât sa o vorbeasca la Tomis, iar pe Coloana lui Traian cuceritorii vorbesc cu dacii direct, fără translator. Vorbeau romanii în daca?), Totuși, daca admitem etimologiile DEX-ului, de fapt limba romana nu e romanica, ci slavo-turco-turanica, ceea ce nu corespunde adevarului.
Aceasta este parerea mea. Daca aflati de unde provine termenul „zapada”, dati-mi de stire și puteti sa o și luati de la poalele Ceahlaului, pentru ca o avem din noiembrie și e cam... rece.

American „Stonehenge”

Va propun sa vedeti o „opera de arta” din America, numita Stonehenge-ul American, amplasata în Elbert County Georgia, USA.
Este un ansamblu sculptat în piatra care cuprinde un mesaj în 8 limbi moderne: engleza, spaniola, swahili, hindu, ebraica, araba, chineza veche și rusa.
Iata deci noul decalog al „artistilor” nostri americani:

MENTINETI POPULATIA LA SUB 500.000.000 DE LOCUITORI, IN CONTINUU ECHILIBRU CU NATURA.

CONTROLATI REPRODUCEREA CU INTELEPCIUNE, IMBUNATATIND CONDITIA FIZICA SI DIVERSITATEA.

UNITI OMENIREA PRINTR-O NOUA LIMBA VIE.

STAPANITI PASIUNEA-CREDINTA-TRADITIA SI TOATE LUCRURILE CU RATIUNE CALCULATA.

PROTEJATI POPOARELE SI NATIUNILE CU LEGI CORECTE SI TRIBUNALE IMPARTIALE.

LASATI TOATE NATIUNILE SA SE CONDUCA IN INTERIOR REZOLVAND DISPUTELE EXTERNE INTR-UN TRIBUNAL MONDIAL.

ELIMINATI LEGILE INUTILE SI BIROCRATII INUTILI.

PASTRATI ECHILIBRUL INTRE DREPTURILE PERSONALE SI DATORIILE SOCIALE.

PRETUITI ADEVARUL-FRUMOSUL-DRAGOSTEA CAUTAND ARMONIA CU INFINITUL.

NU FITI O PACOSTE PENTRU PAMANT LASATI și NATURA SA TRAIASCA.

LASATI SI NATURA SA TRAIASCA

Buuuun. Daca ne uitam mai bine, „opera de arta” este chiar un „decalog” care repeta ultima „porunca”.
Permiteti-mi pentru moment sa fiu un tip needucat, fără aplecare spre arta, fără rafinamente culturale, fără a intelege concepte ca „performance”, „arta militanta” etc. Ma aflu în fata acestei pietre și incep sa citesc:
1. “Porunca” numarul 1: „Reduceti populatia la un numar de sub 500 de milioane de oameni”. Nu sunt rafinat, dar totuși l-am citit pe Malthus, ala din Clubul de la Roma, care spune ca drama acestei lumi este ca e suprapopulata și ca o reducere a populatiei este absolut obligatorie. Citesc în „prima porunca” ca trebuie sa fie redusa populatia cu 6 miliarde de oameni. 6 miliarde de oameni trebuie sa moara! Dumnezeule! Dar cum? și astfel ajung la
2. “Porunca” numarul 2: „Controlati reproducerea”! Asa deci! Controlati reproducerea cu înțelepciune. Bine, dar asta suna a eugenie! Nu? Cum sa controlezi reproducerea „cu înțelepciune” pana la a asasina 6 miliarde de oameni și 120 de popoare (sa nu uitam ca sunt doar 8 limbi în care sunt scrise aceste pietre, iar chineza e cea veche, antica, celelalte nu au nevoie de placa, pentru ca nu vor mai exista).
3. “Porunca” numarul 3: „Uniti lumea printr-o noua limba”. Deci o limba noua? Sa fie oare Newspeak? (care deja incepe sa devina o limba veche). Ce se intampla cu celelalte limbi? Chiar și cu celelalte sapte limbi în care e scris „mesajul”. De ce s-a scris în 8 limbi? Doar ca sa inteleaga celelalte sapte ca trebuie sa dispara?
4. “Porunca” numarul 4: „Stapaniti pasiunea-credința-traditia și toate lucrurile cu ratiunea”. Aceasta e, de fapt, o indicatie pretioasa a felului în care va arata „omul stonehengist”, fără sentimente, fără sa creada în nimic, fără sa aiba o radacina traditionala.

De aici incolo urmeaza o gargara care „umanizeaza” textul: protejarea „tuturor” popoarelor: (toate popoarele fiind 8, repet), guvern mondial, datorii sociale si, foarte interesant... pretuirea ADEVARULUI-FRUMOSULUI-DRAGOSTEA și legatura cu INFINITUL. Pai, bine mai „moise” redneck, parca spuneai mai sus ca pasiunea, credința și traditia trebuie stapanite de ratiune! Daca e stapanita de ratiune, cum vrei tu sa pretuim dragostea? Sa spunem (sa spuna, pentru ca nu exista o tabla în romana, asa ca noi nu mai avem ce sa spunem: viitorul ne e asigurat): „azi decid sa ma indragostesc și voi sta indragostit 6 luni”? Se poate asa? Si daca dispare credința, cum mai suntem în armonie cu infinitul? Aud?
“Lasati natura sa traiasca” repetat de doua ori. Dati-mi voie sa inteleg: asasinezi cu sange rece 6 miliarde de oameni și apoi te dedici protejarii naturii? Dar consultarea unui doctor psihiatru nu ai putut-o trece în „decalogul” lu’ matale?

Asa as zice eu daca as fi un tip needucat și fără nici o sensibilitate artistica. Marturisesc ca și daca as fi educat, nu as putea sa inteleg ce fel de arta este aceasta în care se vorbeste despre asasinarea a 6 miliarde de oameni (e echivalent cu a pune o placa în plin Ierusalim cu pasaje din Mein Kampf). și la urma urmei, de unde stiu eu ca e un efort artistic și nu o platforma-manifest a unor dementi care considera acest „decalog” ca fiind cazut din cer? (acesti „nebuni care ne conduc” exista și au asemenea idei). Chiar asa, de unde stiu eu ca peste 100 de ani, când tinerii nostri nu vor mai sti nici macar ca au o mama și un tata (pentru ca se vor scoate din acte mentiunile referitoare la paternitate), nu se va spune ca „in 1980, INFINITUL a trimis un mesaj, un decalog care se afla în Georgia. Sa îl urmam cu sfintenie, pentru ca e de la Infinit”?

Vreti sa o luati ca pe o opera de arta? Faceti ce vreti. Eu o iau ca pe o insulta la adresa calitatii mele de OM. Arta sau nu, trebuie sa existe o limita a inspiratiei creatoare.

De ce e o insulta?

Pentru ca la începutul creatiei, Dumnezeu spune „Cresteti și va inmultiti și umpleti pamantul și îl stapaniti” (Facerea 1,28). Cum zice? „Va inmultiti și umpleti pamantul”? Pai daca Bunul Creator a spus „umpleti pamantul”, cum își permite Malthus sa vina sa spuna ca e suprapopulata planeta? Cum își permite acesta piatra obraznica, fie ea și artistica, sa imi sugereze și numarul peste care nici porunca lui Dumnezeu nu se mai aplica? Dumnezeu nu a spus: „Controlati-va genetic cu înțelepciune reproducerea, impartiti-va în bogati și saraci, beliti-i pe saraci, distrugeti planeta cu egoismul vostru nemasurat și apoi fiti în armonie cu Infinitul”. Cum pot americanii, atât de traditionalisti si, unii dintre ei, atât de practicanti în religia creștină sa accepte asemenea forme de idolatrie pe teritoriul tarii lor?
In al doilea rand, în aceeasi Biblie Dumnezeu S-a recomandat lumii ca „Eu sunt Domnul Dumnezeul tau” (Iesirea 20,2), nu ca „Eu sunt Infinitul”. Apoi zice: „Sa nu ai alti dumnezei în afara de Mine” (Iesire 20,3) și mai incolo „sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau” (Deuteronomul 6,5; Luca 10) nu „sa fii în armonie cu Infinitul”. Pentru mine expresia „a fi în armonie cu infinitul” este la fel de nesemnificativa ca și „a fi în armonie cu inexistentul”.

Sigur, o putem privi ca pe opera unui artist „orwellian” care „trage un semnal de alarma”, dar și ca pe o sabie a lui Damocles care luceste din ce în ce mai stralucitor deasupra capetelor noastre. Sa nu uitam ca în America au mai fost descoperite și alte „pietre cazute din cer”. Asa ca mare atentie la mesajele din partea „Infinitului”!

Menhirele de genul Stonehenge sunt cimitire uriase. Acest menhir american pare a fi un cimitir al intregii umanitati, pare o piatra funerara sinistra a lumii asa cum o cunoastem. Obiect de arta sau nu! (?)
Menhirele sunt facute pentru a rezista în timp și pentru a ajunge loc de pelerinaj. Imaginati-va peste sute de ani, urmasi ai celor 500 de milioane ramasi în viata, nascuti după serioase experimente eugenice, cu pasiunea/credința/traditia strunite sever de ratiune, vorbind o limba noua și vie și venind în pelerinaj la acest monument pentru a intra în armonie cu „Infinitul”. Chiar și ca efort de imaginatie este o blasfemie fata de tot ce înseamna viata pe pamant.

Ajunge zilei răutatea ei

Una dintre cele mai interesante învățături ale lui Iisus este cea referitoare la abandonarea grijilor acestei lumi și la concentrarea asupra împărăției cerurilor. Pasajul biblic care vorbește despre această temă face parte din contextul mai larg al Predicii de pe Munte (Mt. 5-7,27).
Întreaga Predică de pe Munte este practic o revoluție spirituală, o schimbare completă a mentalității lumii acesteia. Aici se vede dumnezeirea lui Iisus, în capacitatea de a se desprinde de inerția gândirii comune pentru a o răsturna ca într-un fel de oglindă în care omul să se poată vedea prin ochii cu care îl vede Dumnezeu. Discursul lui Iisus începe cu promisiunea fericirii eterne (în care postulează că sursa fericirii este Dumnezeu, formele de „fericire” lumească fiind niște iluzii), continuă cu o interpretare profund spiritualizată a Decalogului și a Legii Talionului și cu alte sfaturi morale legate de viața spirituală. Apoi ne descoperă pe Tatăl, în Rugăciunea Domnească. Toate acestea poartă în sine ideea profundă a restaurării omului în raporturile cu Dumnezeu și cu lumea.
În aceeași cheie trebuie înțelese și cuvintele din capitolul 6,25-33 al Evangheliei după Matei. Dincolo de stabilirea unor noi priorități în viața credinciosului, pentru care Dumnezeu trebuie să fie o preocupare mai importantă decât agonisirea de bunuri lumești, pasajul indicat mai sus are și un mesaj mult mai profund.
Pentru a-l înțelege trebuie să vizităm Vechiul Testament cu relatarea despre căderea în păcat a lui Adam. În cartea Facerii 3,17-19, ni se spune că după ce a greșit și nu s-a pocăit Adam s-a autocondamnat la o viață grea și dură în mijlocul unei naturi care, suferind și ea consecințele căderii lui Adam, îi devenise dușman acestuia. Dumnezeu îi spune: „...blestemat să fie pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale! Spini și pălămidă îți va rodi și te vei hrăni cu ierburile câmpului. În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat”. Cumplit blestem. Părinții Bisericii ne spun că Adam muncise și în paradis, dar munca era pentru el un exercițiu spiritual, o formă de creație artistică, o împreună lucrare a lui cu rațiunile plasticizate (logoi spermatikoi) ale lui Dumnezeu. Acum însă, după ce refuzase darul lui Dumnezeu, omul era blestemat să își găsească o sursă de existență altundeva decât la Creatorul său. Era obligat să supraviețuiască prin resursele pe care avea să i le ofere o lume limitată și dușmană. În capitolul 4 al Facerii Dumnezeu îl blestemă pe fratricid ca pământul să îi refuze roadele sale.
De aceea, cuvintele lui Iisus din Evanghelia Matei apar ca o adevărată eliberare de acest cumplit blestem. Nu sunt o invitație la lene, așa cum consideră unii, ci o ridicare a unui blestem străvechi și anunțarea unei repuneri în starea prelapsiană: „De aceea zic vouă: nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca: au nu este sufletul mai mult decât hrană și trupul decât îmbrăcămintea? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl vostru cel Ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi mai presus decât ele? Și cine dintre voi, îngrijindu-se, să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiți? Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Și vă spun vouă că nici Solomon, în toată măreția lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre ei... Căutați mai întâi împărăția cerurilor și toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale” (Mt. 6, 25-29.33).
Ce ne învață Iisus în aceste cuvinte? În primul rând, rupe închiderea monistă a omului în realitatea materială a lumii, deschizându-ne orizontul spiritual către Dumnezeu. Acesta este și simbolul comparației cu păsările cerului. Iisus nu ne învață să visăm la lucruri deșarte, ci ne invită să ne ne schimbăm prioritățile. Într-o lume dominată de iluzia realității lumii acesteia, Fiul lui Dumnezeu ne învață să căutăm mai întâi împărăția cerurilor, iar cele de care avem nevoie se vor adăuga de la sine. Ne mai învață Mântuitorul lumii să trăim în prezent, nu în trecut, nu în viitor. Nu are sens să trăim nici în amintirea trecutului, dar nici să nu amânăm pentru mâine ceea ce putem face azi pentru mântuire. Pentru că ziua de mâine se îngrijește de ale ei. Ajunge zilei răutatea ei.

Viol la adresa unui popor întreg

Un eveniment neplăcut s-a petrecut ieri in Irlanda. După ce au votat hotărât NU la referendumul de anul trecut cu privire la Tratatul de la Lisabona, irlandezii au votat „frenetic” un „DA” cu mâna strânsă în ușă pentru același referendum. Pentru că așa funcționează democrația în Cealaltă Uniune Sovietică: votăm de un miliard de ori până ce iese cum trebuie. Ce contează ce vrea poporul?!! Păi, ce știe el poporul! Poporul e prost, nu știe nimic, el trebuie să facă așa cum îi spun „înțelepții” UE că altminteri aceștia se supără pe el și nu e bine.

Cam așa s-au desfășurat lucrurile cu Irlanda. După ce anul trecut Irlanda a votat împotriva instaurării unui suprastat, prevăzut în Tratatul de la Lisabona, asupra acestei țări s-au făcut presiuni infernale pentru a accepta acest proiect de constituție. S-a făcut o campanie deșănțată în favoarea tratatului, s-au făcut amenințări și iată că până la urmă Irlanda a cedat. Ce putea să facă? Putea să facă ceva? Evident că nu, mai ales că multe dintre celelalte state ale UE au votat tratatul în parlamentele naționale, departe de ochii opiniei publice.

De ce au votat totuși irlandezii NU prima dată, data care de fapt contează? Nu pentru că ar fi imbecili, nu pentru că ar fi dușmani ai EUropei, nu pentru că nu ar ști ce fac. Ci pur și simplu tocmai datorită faptului că au fost informați. Au știut că acest tratat prevede acordarea de puteri constituționale Uniunii Europene care practic anulează treptat autoritatea statelor componente. Și au mai votat irlandezii NU dintr-un motiv pentru care și Parlamentul României ar fi trebuit să voteze la fel: Uniunea Europeană este condusă de o castă de birocrați, aflați deasupra legii, asupra cărora nu există nici un control parlamentar sau de altă natură. Mai precis, întregul nostru continent este condus de niște indivizi despre care nimeni nu știe decât că toacă miliarde de euro ai concetățenilor lor pentru a debita inepții de genul asomării porcului, interzicerii hanoracelor cu glugă, interzicerii comercializării bananelor mai lungi de nu știu câți centimetri și multe astfel de imbecilități pe care le putem afla, vizitând ca niște buni creștini, azilele de boli neuropsihiatrice, fără a mai trebui să plătim miliarde de euro.

Tratatul de la Lisabona se află acum la mâna președintelui Cehiei. După cum se știe, Vaclav Klaus a refuzat categoric să ratifice acest tratat. A fost amenințat, i s-a spus că va fi demis, dar onorabilul președinte ceh a rămas inflexibil - își sacrifică întreaga carieră politică pentru a păstra independența patriei sale. Bravo lui! Nu e așa că seamănă cu candidatul-starletă la președinția României? Siiiiigur că da! Păi ce Vaclav Klaus și-a propus să scoată țara sa din criză, sau guvernul ceh, sau Banca Națională a Cehiei? Evident că nu. Ca și ai noștri, după cum recunoaște candid starleta română care fuge în lung și în lat după un nou mandat prezidențial. Să fie oare întâmplător că două state ex-comuniste, Cehia și Polonia, refuză să ratifice acest document politic? Sau am putea să ne gândim că după experiența primei Uniuni Sovietice, acestea se tem să nu cumva să cadă sub altă dictatură, mult mai feroce.

Să nu creadă cineva că sunt un dușman al Europei. Dimpotrivă. Unirea popoarelor într-o uniune mi se pare cel mai îndrăzneț proiect politic. Dar nu voi accepta ca acest proiect să încapă pe mâna unor escroci internaționali și internaționaliști care să conducă Europa ca pe o turmă de necuvântătoare, cu cipuri biometrice ca să nu miște nimeni în front. Niciodată! Niciodată nu voi renunța la steagul tricolor al țării mele de dragul stindardului unei țări conduse în mod despotic de tot felul de „înțelepți” și „iluminați” dubioși, cu sănătatea mintală pusă sub un grav semn al întrebării.

Ceea ce s-a întâmplat în Irlanda mi se pare un viol la nivel național. O întreagă națiune a fost violată grosolan și, ceea ce este mai dureros, după această samavolnicie irlandezii au fost puși să aplaude și să se bucure și să spună: We love you, UE!!!! We loveeee youuu! Vi se pare cunoscut? Dacă nu, citiți cărțile despre martirii din Aiud, din Gherla, din Pitești, din Sighet, din Gulag! Oare nu este acesta un motiv pentru care Tratatul de la Lisabona ar trebui respins? Eu cred că da. Vă întrebați de ce nu v-a consultat nimeni cu privire la acest tratat și nu știți mai nimic despre acest lucru? Pentru că cei ce conduc România vă disprețuiesc și vă consideră prea proști pentru a discuta cu dumneavoastră astfel de subiecte, care până la urmă nu vă privesc. Vedeți-vă de treabă! Munciți, produceți euro ca să aibă funcționarii euro ce cheltui. Nu așa e normal?

Există în psihologie un concept numit „sindromul Stockholm”. Acesta se referă la faptul că după ce cineva este supus unui tratament brutal dezvoltă un fel de atracție paradoxală față de agresor, izvorâtă din spaimă. Cred că europenii ar face bine să se obișnuiască cu „sindromul irlandez”... Sau ar face și mai bine să nu se obișnuiască cu el...

P.S. Se pare că prețul pentru „cumințirea” irlandezilor a fost postul de comisar european pentru agricultură.

Între timp, Polonia a semnat și ea tratatul. Acum totul depinde de un singur om: președintele Vaclav Klaus. Va putea acesta oare salva un întreg continent de „democrația” biurocraților de la Bruxelles și Strassbourg? Vom ajunge oare noi, europenii, să vorbim despre el ca despre un G. Washington sau J. Adams al Europei? Să dea Dumnezeu să nu ajungem să vorbim despre el ca despre un A. Lincoln sau J.F. Kennedy.

Poate că vor înțelege și compatrioții noștri de ce este atât de necesar ca președintele României să nu fie o starletă fanariotă, ci un om cu demnitate, capabil să facă sacrificii substanțiale pentru a păstra demnitatea și independența poporului în slujba căruia se află.

Vot universal, dar nu chiar pentru toti

Acum câteva luni, îmi dădeam cu părerea pe un site despre soarta țărișoarei noastre scumpe. Era înainte de campania europarlamentară, când ni se propunea să fim reprezentați în Europa de știm noi ce candidați. Spuneam atunci că mie mi se pare absolut inacceptabil ca votul unei persoane educate și care înțelege câte ceva din ce se întâmplă în lumea aceasta să fie egal cu votul unei persoane care nu știe să citească, spre exemplu. Spuneam atunci că acest principiu „un om, un vot” poate căpăta aspecte foarte ciudate, care pun în pericol însăși ideea de democrație. Pentru că democrația, atât în forma ei grecească, cât și în cea anglo-saxonă a însemnat întotdeaua participarea la viața publică a unor cetățeni informați și conștienți de statutul lor de cetățeni. Participarea la procesul de decizie a destinului unei națiuni fără nici un criteriu de înțelegere a realității politice creează imaginea unui joc murdar, iar democrației îi dă aspectul de joc măsluit. Pentru că într-o societate în care indiferența politică și nepregătirea intelectuală sunt omniprezente sunt întrunite toate condițiile pentru ca toți aventurierii și escrocii să se urce pe treapta socială și să ocupe poziții pe care într-o societate serioasă le-ar vedea cel mult la televizor.
Propuneam in articolul de pe siteul respectiv ca celor care nu știu să citească să li se ia pur și simplu dreptul de a vota și să fie direcționați către instituții de alfabetizare, după care să își poată exercita dreptul cetățenesc. Mai precis propuneam ca siglele electorale să dispară de pe buletinul de vot, iar cine nu știe a citi nu are decât să voteze cu partidul dușman. Mai mult, propuneam ca promisiunile electorale să fie asimilate juridic ofertelor publice, iar cel ce le încalcă să plătească inclusiv juridic pentru inducerea în eroare a electoratului și pentru obținerea de foloase necuvenite prin înșelarea bunei credințe.
Românii sunt recunoscuți pentru ușurința cu care se împotrivesc fără prea mare reflecție oricui proiect de bun-simț (în fapt cerbicia de a se opune unor proiecte de bun-simț este invers proporțională ușurinței cu care îmbrățișează imediat orice imbecilitate, astfel explicându-se conducerea țării și stadiul jalnic în care aceasta se află). Așa că am fost atacat virulent de toți „oamenii de bine” de pe siteul acela, apărători vajnici ai democrației de cumetrie, îngrijorați că nu vor mai vedea circul politic și minciunile nerușinate curgând fluviu pe la televizor, culmea... crezute ca literă de evanghelie de cei care, conform propunerii mele nu ar avea ce căuta la urna de vot. Juriști scorțoși au început să țâțâie superior și să clatine din cap, explicându-mi cât de prost sunt eu, uitând că ei nu sunt decât niște aplicători ai unor legi proaste, croite de niște escroci ajunși în Parlamentul României tocmai pe seama voturilor celor care nu ar trebui să voteze. Culmea este că toți apărătorii aștia vajnici ai democrației se văitau de dimineață până seară de abuzurile „democrației românești”.
Sensibilizat de acuzele de „fascist”, „comunist”, „elitist”, „eugenist” etc. etc. am renunțat la pretențiile mele „absurde”, dar nicidecum la convingerile mele.
Astăzi am auzit însă ceva ce mi-a reamintit de acel moment. La Antena 3, reputatul analist politic și sociolog Marius Pieleanu a spus cu subiect și predicat că el propune nici mai mult, nici mai puțin decât interzicerea dreptului la vot pentru analfabeți. Carevasăzică, mi-am zis eu, sunt și „fasciști” mai reputați decât mine. Mai mult decât atât, Pieleanu a susținut o idee la care eu achiesez total. Cei care nu știu nici măcar să citească sau cei care nu își plătesc datoriile la stat nu pot fi numiți pe drept cuvânt cetățeni, în sensul democratic al cuvântului. De fapt și de drept în acest om, de altfel foarte echilibrat, a izbucnit frustrarea cumplită a unei persoane raționale ce vede un popor întreg prizonierul celor mai primitive emoții exploatate de cei mai primitivi și mai veroși infractori care ar trebui să își țină dregătoriile într-un „stat” constituit ad hoc la Jilava. Sunt convins că orice intelectual autentic este de aceeași părere. Mai mult, sunt convins că orice om de bun-simț care nu are pretenții intelectuale este de acord cu acest punct de vedere. La urma urmei, cineva care nici nu e în stare să-și schimbe șosetele sau chiloții nu poate fi așteptat să facă alegerea corectă între doi candidați la președinție, nu?
Zică „oamenii de bine” ce vor să spună. Plângă-se cât or vrea că asemenea propunere este vot censitar, că e încălcare a libertăților fundamentale. Eu cred că până ce nu vor vota doar oamenii conștienți de ce înseamnă votul lor, toate atitudinile de operetă și toate eremiadele nemulțumiților de viața în România nu se ridică decât la nivelul unei interpretări din ce în ce mai false ale Mioriței contemporane.

P.S. M. Pieleanu a reafirmat azi, vineri, 30 octombrie 2009, poziția lui, denumind votul celor ce știu să citească și care își plătesc taxele „vot responsabil”.

Un ministru de interne...

Ziarul Buna ziua, Iași ne informează că într-o localitate din judetul Iași cetățenii țigani ai comunei au făcut o statuie unui polițist (imaginea alăturată așa cum o publică ziarul ieșean). Culmea e că motivul pentru care polițistul e amintit în statuie de către concetățeni este acela că... a aplicat legea. Foarte, foarte frumos.

Ziarul ieșean arată și că aceasta e prima statuie de polițist din țară. De acord.

În aceste condiții nu e normal ca acest om să fie numit direct ministru de interne? Pentru că postul s-a vacantat. Pentru că, ne place sau nu, Blaga nu are încă nici o statuie în țara noastră. Părerea mea e că acest om ar fi cel mai potrivit ministru de interne. Orice om care a primit o statuie pentru impunerea legii, mai ales în rândul unei populații relativ anomice, merită să fie ministru de interne. Fără glumă. În afara cazului în care Ministerul de Interne există pentru a se frauda alegerile, cum se tot spune pe la tv, situație în care omul nostru nu are ce căuta la acel minister.

Chiar și așa ar merita măcar funcția de comisar european pentru relațiile intertnice. Pentru că nici comisarul european Leonard Orban nu a primit statuie pentru activitatea sa, deși nu mă îndoiesc că a fost un profesionist.

Lăsând propunerile politice la o parte, eu cred că știu ce a contat pentru locuitorii din Grajduri mai mult chiar decât aplicarea legii. Acum câțiva ani, pe când frecventam cursurile masterale, m-am întâlnit cu un amic proaspăt chemat de mitropolitul de atunci al Moldovei la slujirea preoțească. Știind că sunt preocupat de limbile străine, amicul meu m-a întrebat de unde își poate cumpăra un curs de limba... romales. I-am spus că exista un ghid de conversație în oraș și că pentru mai multe cunoștințe ar trebui să meargă direct la Litere, unde acum au o catedră pe această temă. I-am spus că limba respectivă abia acum se conturează în tipare gramaticale, așa că șanse să găsească cursuri foarte complexe sunt mici. Întâmplător, și pe mine mă preocupase problema cu ceva timp înainte, când însă nu exista nimic scris pe limba țigănească, cel puțin cea vorbită în România. I-am recomandat să caute și ceva cursuri de sanskrită. La urma urmei, limba romales este într-o oarecare măsură înrudită cu nobila limbă a zeilor indici. Mai mult, i-am recomandat să îi împrumut un curs complet de limba hindi. Poate îi va folosi.

După ceva timp, m-am întâlnit cu părintele. Mi-a spus că a învățat, că s-a pregătit și, când a ajuns în parohie, alcătuită exclusiv din credincioși țigani, a încropit o predică în limba lor. Mi-a spus că atunci când au auzit predică în limba lor, oamenii au început să plângă și l-au primit ca pe un adevărat apostol. Peste câțiva ani, când preotul nostru a primit un transfer către oraș, pentru merite deosebite, credincioșii au refuzat categoric să se despartă de „părințelu' lor”. Până la urmă chiar și mitropolia a trebuit să asculte doleanța lor și să li-l lase pe „apostolul între neamuri”.

Până la urmă, o atitudine de genul acesta, o vorbă bună spusă pe limba acestor oameni huliți și disprețuiți de către toți, poate să-ți aducă chiar și o statuie. Bravo celor care înțeleg că cea mai eficientă metodă de a comunica pe lumea asta este să îi vorbești fiecăruia pe limba lui. În sensul strict al cuvintelor, dacă e cazul.

Istoria filozofiei patristice

Editura Polirom a publicat traducerea lucrării de teologie Storia della filosofia patristica a istoricului și patrologului italian Claudio Moreschini. Lucrarea, tradusă din limba italiană de o echipă de traducători din care fac parte Alexandra Cheșcu, Doina Cernica și Mihai-Silviu Chirilă, și îngrijită de competenții redactori ai Poliromului, are 744 de pagini și o supracopertă elegantă, marca Polirom.


Cartea continuă opera cu care Moreschini deja ne-a obișnuit. Bine documentată, bine scrisă și foarte puternic argumentată, cartea ne prezintă istoria literaturii creștine din perspectiva contribuției acesteia la dezvoltarea gândirii creștine. Scriitori mari: Iustin Martirul, Clement Romanul, Chiril al Alexandriei, Grigore de Nyssa, Grigore Teologul, Vasile cel Mare, Origen, Ioan Hrisostom, Maxim Mărturisitorul, și mai puțin importanți: Claudianus Mamertus, Arnobiu etc., școli teologice de gândire, contextul social, religios și politic, toate alcătuiesc universul cultural și teologic cuprins între paginile acestei cărți.

Lucrarea cuprinde perioadele de dezvoltare a teologiei, de la începuturi până la epoca lui Maxim Mărturisitorul, atât în Răsărit, cât și în Apus și în Nordul Africii.

Oricine vrea să vadă cum a evoluat filosofia creștină, de la revelația biblică a Noului Testament până la rafinamentele teologice ale lui Maxim Mărturisitorul, cum raționamentul clasic al grecilor, axat pe o oarecare etică și pe o viziune a universului într-o manieră monist, își ia zborul pe culmile transcendenței divine, se va dumiri citând această carte.

Creația din nimic, originile răului, raportul dintre natură și har, promisiunea împărăției cerești și sfârșitul lumii, apocatastaza și adevărata restaurare a lumii de dinainte de păcat, controversele patristice, principiile ascetice și mistice - toate sunt tratate pertinent în paginile acestei cărți.

Ceea ce impresionează cel mai mult atunci când citim istoria lui Moreschini este fără îndoială detașarea cu care știe să abordeze subiecte fierbinți pentru diferitele confesiuni creștine și prezentarea acestora cu erudiția savantului care nu are parti pris-uri.

Bula, bula!

Oricine călătorește în paradisurile tropicale ale Oceaniei, aude la sosirea în Insulele Fiji cuvintele de întâmpinare Bula, bula! Așa le spun băștinașii bogătanilor care vin să cumpere, la prețuri exorbitante, o părticică infimă de „paradis”, conștienți că s-ar putea să fie singurul paradis pe care se vor învrednici să-l vadă vreodată. Bula, bula! înseamnă printre altele „Bine ați venit!”, dar și „Să trăiți bine!”. Băștinașii din Fiji își întâmpină vizitatorii cu zâmbetul pe buze, cu dansuri tribale specifice, oferindu-le tot ce le dorește sufletul: peisaje de vis, mâncăruri nemaivăzute, plăceri languroase și senzații tari... Ca în orice paradis terestru însă, și aici uneori planează umbrele sumbre ale unui trecut mai puțin edenic, pentru că, nu e așa, nimic nu poate fi absolut perfect, nici măcar în paradis.
Dar nu numai cei din Fiji își urează să trăiască bine. Și în paradisul nostru mioritic (despre care unii spun că e păcat că e locuit) auzim aceeași urare de ani buni. Și aici vedem adesea, prea adesea, atitudini tribale, împărțiri ale statului pe clanuri, o abordare primitivă, „paradisiacă”, a ideii de societate, de civilizație. „Să trăiți bine!” este visul de aur al multor români. De dragul acestui îndemn, unii sunt în stare de orice: să își trădeze principiile și prietenii, să se înhame ca sclavii la munci inutile, prost plătite și care nu aduc nici o satisfacție în viață. Își părăsesc țara, se duc să muncească pentru alții, uneori ajung să trăiască bine, alteori, nu. Din dorința de ameliorare a „calității vieții”, morala, privată și publică, a fost pusă între paranteze, fiind lăsată în custodia misticilor și ieremiților, care și așa nu au altceva mai bun de făcut decât să tetrapilectomeze pe marginea oricărei fapte și să stabilească cât de morală sau imorală e. Ce îl interesează astfel de fleacuri filozoficești pe cel ce trăiește bine? Ce, dacă nu știe nimic despre morală nu poate trăi liniștit? O întreagă națiune a suferit adevărate mutări genetice din dorința de a trăi bine (există riscul ca mulți copii români să se nască cu înclinații, transmise genetic, spre imoralitate, anomie și anarhie). Și totuși, după atâtea sacrificii, de ce nu trăiesc românii bine? Pentru că nu trăiesc bine. Nici măcar cei care au tot ce le trebuie pentru a o face.
Că trăiesc bine sau nu contează până la urmă mai puțin. Ceea ce contează este iluzia traiului bun. Dar cum mai poate fi întreținută această iluzie, mai ales că paradisul nostru e, ca să zic așa, în destrămare? Cum urarea neaoșă nu mai ține, poate nu ar fi lipsit de interes ca cel ce a inventat-o să o îmbrace într-un ambalaj exotic și să le ureze paradisiacilor noștri de-a binelea Bula, bula! În felul acesta, ar transmite un mesaj codificat celor pe care îi ține punga să audă vorbele astea la ele acasă, din care să reiasă că, vorba Scripturii Sfinte, „celui ce are i se va mai da”... Ar da și adamilor și evelor „de acasă” (cum sunt numiți ei de cei ce le toarnă zi și noapte în urechi știri despre realizările nemaiauzite ale epocii pe care o parcurgem) impresia că liderul lor invocă spiritele fertilității și bunăstării și că a fost învestit cu puteri magice și cu drepturi divine. Vorba chinezilor: Wú huáng wànsuì, wànsuì, wànwànsuì!, „Să domnească zece mii de ani, zeci de mii de ani!”.

Când oare va apărea cineva care în loc de Bula, bula! să ne ureze „Să trăiți frumos!”?

O nouă poveste despre nebunul orașului

În urmă cu câteva zile, discutam cu un tânăr rocker simpatic, care avea un medalion cu o rună la gât, când deodată aud în spatele meu:
- Băă! Criminalule!
Mă întorc în acea direcție vexat și îl văd pe nebunul orașului, privindu-mă cu niște ochi tăioși și justițiari.
- Recunoaște că ești un criminal!
- Recunosc.
- Ia zi, câte crime ai făcut?
- Nu mai știu, răspund eu după ce am făcut un calcul sumar...
- Ești arestat. Eu, Colombo, te arestez!
- Bine, zic. Arestează-mă!
O secundă a ezitat, luat pe nepregătite de răspunsul meu. După aceea zice, „împăciuitor”:
- Lasă, bă, nu te mai arestez. Mai bine dă și tu de o bere.
- Nu se poate, zic. După aceea să mă acuzi și că ți-am dat mită. Nu. Mă arestezi și după ce se rezolvă cu crimele, îți dau de o bere.
Mi-a întors spatele cu dispreț. Săracul rocker nu știa ce să mai creadă. Se uita la noi cu gura căscată. Nu știa care dintre noi doi este nebunul.

Dacă treceți vreodată prin Bicaz și auziți pe cineva strigând cât îl ține gura: „Bă! Criminalule!” să știți că ăla e nebunul orașului. Asta mai înseamnă că strigă la mine, deci sunt și eu prin zonă. Mi-ar plăcea tare mult să stau de vorbă cu dumneavoastră, dacă reușesc să scap de „Colombo”...

Distopia

Libertatea este fără îndoială cel mai de preț dat existențial pe care un om îl primește atunci când se naște. Fie că vedem lumea printr-o prismă religioasă, fie că nu, întreaga existență a unei persoane depinde de felul în care își administrează propria libertate. Nu e de mirare, în aceste condiții, dată fiind miza uriașă, de ce lupta pentru cucerirea sau păstrarea libertății este atât de prezentă în întreaga istorie a umanității.
Ideea de libertate a persoanei umane stă la baza a numeroase concepte filosofice, morale, teologice și nu numai. Astfel, presupunerea conceptului de libertate fundamentează întregul sistem juridic, pentru că, la urma urmei, justiția este instituția care organizează cadrul în care se manifestă libertatea. O societate fără justiție este haotică, anomică, o adevărată junglă, în care dreptul pumnului (botezat de germani cu termenul prețios de Faustrecht) devine singura formă de „drept”. Nu cred că acest adevăr mai are nevoie de vreo demonstrație, dat fiind că românii experiază zilnic viața într-o asemenea societate.
La rândul său, sistemele etico-morale se întemeiază tot pe ideea că libertatea există, pentru că etica operează cu noțiunile de „bine” și „rău”, imposibil de postulat în afara exprimării libere a acțiunii umane. Dacă nu ar exista libertate, orice acțiune ar fi lipsită de valoare morală, pentru că ar fi făcută fie sub impulsul unei necesități fiziologice, fie ca urmare a unei determinări oarecare (animalele nu pot fi „morale” sau „imorale”, întrucât nu acționează conștient, deci liber).
Încărcătura morală pe care libertatea o dă acțiunilor persoanei umane a făcut ca și în teologie aceasta să fie prețuită ca agent în funcție de care se obține sau nu mântuirea, salvarea, împăcarea, contopirea cu divinitatea. E adevărat că există multe religii care au suprimat sau au minimalizat rolul libertății, micșorând practic contribuția personală a credinciosului la propria mântuire (dacă Dumnezeu a decis încă dinainte de nașterea cuiva că se va mântui sau se va pierde, cum susținea Jean Calvin, atunci omul nu mai are nimic de făcut în viață). Este suficient să arătăm că în Vechiul Testament poruncile Decalogului erau scrise la modul imperativ („Nu vei ucide!”, „Nu vei fi desfânat” etc.), nu la conjunctiv („Să nu ucizi!”, „Să nu fii desfrânat”), așa cum le-am tradus noi în Biblie sub impulsul religiei iubirii și libertății, ceea ce demonstrează că în relația pe care Dumnezeu o avea cu poporul evreu ascultarea era regula, iar nu interpretarea și adeziunea liber consimțite la Cuvântul divin. Consecința este foarte clară: în momentul coborârii Sale a iad, Iisus îi ridică de acolo, unde erau în așteptare toți cei ce fuseseră ascultători de Dumnezeu până atunci. Prin urmare, plinirea legii vechi, care nu se axa pe libertate, ci pe supunere totală, nu era mântuitoare, așa cum Iisus arată de fapt și în discuția cu tânărul bogat. Atât de importantă este libertatea pentru creștinism, încât la un moment dat în istoria sa un mare cărturar, Origen, a fost condamnat într-un sinod ecumenic (Sinodul al V-lea, din 553) pentru că a susținut, printre altele, doctrina numită apokatastasis panton („repunerea în demnitatea de dinaintea căderii în păcat”), potrivit căreia diavolul însuși va fi iertat la sfârșitul Judecății de Apoi împreună cu toți păcătoșii. Părinții Bisericii au argumentat că, deși Dumnezeu este iubire, și dragostea Sa poate covârși fărădelegile oamenilor sau diavolilor, Dumnezeu respectă libertatea de alegere a păcătoșilor și a diavolilor, care au decis să petreacă eternitatea departe de Lumina și Iubirea divină. Acesta este de fapt iadul: decizia de a rămâne în afara comuniunii cu Dumnezeu. Valoarea libertății în ochii lui Dumnezeu este dată de faptul că acceptă existența iadului și sfidarea din partea celor răi, deși dragostea părintească față de propria creație L-ar îndemna să-i primească la sine pe toți.
Dar ce este până la urmă libertatea? Definiția cea mai simplă ar fi că libertatea este capacitatea de a depăși toate constrângerile care ar putea interfera cu săvârșirea unei acțiuni oarecare. De la eliberarea de orice determinare materială până la posibilitatea exprimării conștiinței, libertatea se câștigă depășind anumite piedici în realizarea unui act conștient. Rafinând puțin definiția, putem vedea că există diferite tipuri de libertate: libertatea față de constrângerile naturale ale statutului de ființă limitată, libertate față de constrângerile sociale de toate felurile, dar și o libertate... față de noi înșine și de constrângerile propriilor slăbiciuni. Creștinismul ia în calcul în primul rând libertatea interioară față de păcat, adică față de constrângerile pe care le determină vicierea capacității de a acționa liber prin înrobirea conștiinței de către faptele antimorale care erodează și pervertesc voința.
Nu încape nici o îndoială că nu există o libertate absolută. Acest tip de libertate este apanajul ființelor absolute, ceea ce face ca Dumnezeu singur să aibă o libertate total necondiționată de realitatea exterioară Lui. Prin urmare, limita libertății noastre este granița de la care începe libertatea celuilalt. Aici intervine rolul, oarecum metafizic, al justiției de a menține ordinea morală în lume. Filosofii și teologii sunt de acord că de modul de manifestare al libertății depinde dezordinea sau ordinea morală universală (slavă Domnului că ordinea cosmică fizică este deja garantată de legi care nu pot fi încălcate sau eludate. Vă închipuiți ce ar fi dacă și legile fizicii ar putea fi încălcate sau „dezvrăjite”, aplicate „în cheie hermeneutică” contemporană!).
Modelul de societate în care trăim astăzi este unul cu adânci rădăcini creștine. Deși păstrează doar vestigia din gândirea și praxisul creștine, ca urmare a unei interpretări postmoderniste a conceptului de autonomie a persoanei față de religie în general și față de creștinism în mod particular, societatea de tip occidental pune un accent deosebit pe prezervarea libertății persoanei, fie ea percepută și în maniera epidermică de libertate față de constrângerile sociale de tot felul. De două secole lumea occidentală luptă pentru cucerirea și păstrarea dreptului la viață, la liberă exprimare, la manifestarea conștiinței și la muncă. Se părea că bătălia a fost câștigată, și țările civilizate au pornit pe un drum în care fiecare persoană are garantate aceste drepturi. Cu bunele și relele sale, cu distorsiunile și confuziile între libertate și libertinism, se părea că în lumea occidentală orice om are libertatea exterioară de a-și câștiga libertatea interioară.
Unele semne de întrebare și de îngrijorare au fost exprimate însă de mari scriitori ai secolului, dintre care îi voi menționa doar pe Aldous Huxley, care în 1931 a scris lucrarea Brave New World, și pe George Orwell, autorul celebrei Nineteen Eighty-Four, publicată în 1949, scrieri în care se preconiza apusul libertății, fie ca urmare a suepertehnologizării (ideea lucrării lui Huxley), fie ca urmare a apariției unui tip de stat totalitar care limitează abuziv drepturile cetățenilor (ideea lui Orwell). Aceste avertismente literare veneau și pe fondul abuzurilor nemaipomenite ale statelor comuniste, care au durat pe tot parcursul secolului XX. După căderea comunismului se părea că lumea reintră pe calea democrației și libertății. Dar motive de îngrijorare apar din nou.
Recenta campanie de introducere a actelor de identitate biometrice a readus în societatea românească angoase moștenite din regimul comunist. Supravegherea, dirijarea, ascultarea au revenit în viața de zi cu zi a românilor, care le credeau decedate odată cu „Secu”. La aceste angoase se mai adaugă și îngrijorarea foarte corectă a unor teologi care surprind în acțiunile oficiale ale statului similitudini aproape literale cu pasaje ale Apocalispei Sfântului Ioan Teologul.
Decizia de a stoca informații despre cetățeni pe suport electronic a fost luată la nivel internațional în numele apărării libertății, numai că, pe măsură ce apar informații noi despre natura cipurilor biometrice, suntem înclinați să credem că există posibilitatea ca previziunile lui Huxley și Orwell să se îndeplinească, dar nu separat, ci împreună. Există motive să ne temem că o combinație între supertehnologia existentă și anumite tendințe autoritariste, ca să nu le spunem totalitare, ar putea duce, în numele apărării libertății, la desființarea completă a acesteia. Pe ce ne bazăm?
Introducerea cipurilor biometrice în pașapoartele și permisele de conducere ale românilor a întâmpinat o rezistență serioasă din partea unor persoane ceva mai informate în legătură cu aceste aparate electronice. Reacția la nivel de masă a fost tipică societăților consumeriste de genul métro-bouleau-dodo, apatice și destructurate la nivel de cunoștință colectivă. „Formatorii de opinie” însă au avut o suspectă reacție energică, de marginalizare și călcare în picioare a celor care au protestat. De la apelative precum „habotnic”, „retrograd”, „medieval” etc. până la campanii bine orchestrate de denigrare, s-au folosit toate mijloacele specifice societății totalitare pentru a reduce la tăcere pe cei de altă opinie decât opinia stabilită oficial. În fața argumentului caiafic nu a mai contat deloc fațada democratică pe care încearcă unii să o păstreze. Libertatea de exprimare a cetățenilor Iustin Pârvu, Victor Roncea și a multor altora a fost încălcată fără ezitare.
Nici reacția statului nu a fost mai prejos de cea a „societății civile” (există oare și o societate militară?!). Faptul că statul român refuză eliberarea pașapoartelor normale, clasice, celor care nu doresc noile tipuri de documente încalcă grav libertatea de circulație, garantată formal de toate constituțiile țărilor civilizate. Faptul că permisele de conducere vor fi obligatorii pentru tot șoferii din țară încalcă grav libertatea și dreptul de a munci a oricui dorește să își păstreze intactă libertatea de conștiință. Următorul pas este introducerea actelor de identitate biometrice. Ce se va întâmpla atunci? Se va încălca însuși dreptul la viață și la existență a celor ce le vor refuza. Aceștia vor asculta astfel din nou, după două mii de ani, înveșmântat desigur în limbaj democratic corect politic și bine împachetat din punctul de vedere al marketingului politic, verdictul pronunțat de împăratul „artist” piroman Nero: Non licet esse vos! („Nu vă este permis să existați!”).
Prin urmare, la câteva luni de la debutul acestui proiect administrativ în România, deja s-au încălcat aproape toate libertățile fundamentale ale ființei umane. Previziunile literare ale lui George Orwell sunt depășite de realitățile vieții cotidiene.
Mai avem nevoie și de alte dovezi? Să încercăm să ne înscriem în tiparul previziunii literare și să imaginăm un scenariu posibil care ne-ar afecta pe cei mai mulți dintre noi de data aceasta. S-au înmulțit vocile care vorbesc despre faptul că, odată creat un dosar electronic al unei persoane, cei ce administrează aceste date ar putea adăuga acolo alte date despre persoana posesoare, culese ulterior întocmirii documentului. Aceste date ar putea fi accesate de oricine are capacitatea și autoritatea de a le citi și vedea, dar nu de către subiectul lor, care nu ar avea nici un control asupra lor.
Să ne imaginăm că cu ajutorul tehnologiei performante o persoană poate fi urmărită din diverse motive și s-ar putea defini unele „patternuri” comportamentale ale acesteia, care ar fi apoi introduse în documentul electronic.
Să zicem că cineva are obiceiul să intre într-un bar în fiecare zi, când iese de la serviciu, și că acolo consumă zilnic un suc. Cum chiar și satelitului i-ar fi destul de greu să determine ce se află într-un pahar din crâșmă, „patternul” care ar rezulta din frecventarea zilnică a unui bar ar fi că omul respectiv este un... bețiv. Această informație ar putea fi trecută în documentul electronic.
Să zicem că cineva citește, din simpla dorință de informare, ziare sau siteuri ale unor mișcări sau partide catalogate ca „naționaliste”, „extremiste”, într-un cuvânt antisistem, dar nu interzise prin lege. Această dorință de informare s-ar putea traduce în documentul electronic într-o mențiune care să spună că persoana respectivă este un „element antisocial”, „un extremist” sau, Doamne ferește, un... terorist. Dacă într-o zi vă veți prezenta cu pașaportul biometric la ambasada unei țări din afara UE și vi se va respinge brutal viza, puteți să vă gândiți că unul dintre motivele care nu vi se vor comunica oricum înainte de a vi se trânti ușa în nas ar putea fi și acesta.
Să ne închipuim doi vecini, unul familist, altul necăsătorit. Primul lucrează undeva în oraș, al doilea e profesor de ceva (matematică, muzică etc.). Profesorul este rugat să mediteze copilul vecinului și vine la meditație în fiecare zi la o oră la care soțul este la muncă, iar copilul este acasă doar cu mama. Gestul natural de pregătire la mate s-ar putea traduce în mențiunea „adulter” în documentele profesorului și al mamei elevului, asta dacă nu cumva satelitul va asista și el la lecția de mate, completându-și cunoștințele de matematici superioare cu... tabla înmulțirii.
Toate aceste scenarii par aberante pentru că sfidează simțul comun, dar ele sugerează o posibilitate care nu poate fi trecută cu vederea. Ce garanții avem că ele nu se vor întâmpla niciodată? Promisiunile politicienilor? Să fim serioși! Prevederile legale? Câte legi se respectă în România? Dacă introducerea acestor cipuri s-a făcut cu atâtea călcări în picioare a libertăților unora, ce ne face să credem că utilizarea lor nu va aduce cu sine încălcarea libertății tuturor? Ne putem asuma riscul? Dacă da, putem dormi liniștiți, satelitul veghează ca somnul (rațiunii) să ne fie lin. Nu ne asumăm acest risc? Sunt oameni care încă luptă pentru ca scenarii orwelliene de genul celor imaginate mai sus să nu devină realitate, iar visul de aur al omenirii să nu devină coșmarul său insuportabil. Măcar să nu-i ignorăm și să nu-i catalogăm ca „ciudați”, dacă tot nu avem curajul să le stăm alături.

Revista Piatra Corbului, nr. 2

Open publication - Free publishing - More piatra

Postmodern fairy tale

I would like to ponder on a strange postmodern story that recently came to my knowledge. Like all tales, it has princesses and dragons, although it is lacking happy ending, and establishes a first in the history of fairy tales: Prince Charming does not love the princess, but the dragon, on behalf of whom acts… to prejudice the princess.
So, here is how the story goes: Once upon a time [hopefully a nonrecurring one], during the last month, a young woman, Carolina Michelle Prejean, of California, made it to the final of the Miss USA Pageant contest, where she was asked her opinion about same-sex marriage. She said: „I think it’s great that Americans are able to choose one or the other. We live in a land that you can choose same-sex marriage or opposite marriage and, you know what, in my country and my family I think that I believe that a marriage should be between a man and a woman. No offense to anyone out there but that’s how I was raised and that’s how I think it should be between a man and a woman.” For the accuracy of the story, I must add that our character had received a Christian education, at a Evangelic college in San Diego, California.
The next day, some LGBT lobbyist ridiculed her in a poster, and admitted that „the way Miss California answered her question lost her the crown, without a doubt!”.

That’s who the story goes. What is this tale teaching us?
1. Carrie Prejean acted on the misconception that the world we live in is capable of accepting a different opinion on „delicate” matter such as the one at hand.
2. All over the world, being heterosexual, Christian or showing any inclinations toward traditional values is beginning to be thought of more and more as a crime.
3. Positive discrimination becomes an abuse, when brutally violating the rights of the majority in order to satisfy the claims of a minority.
4. The right to disagree grows increasingly thin, with a short-term tendency of turning into a distant pleasant memory, and a long-term tendency of going extinct.

What did Carrie Prejean did?

She expressed an opinion. She began by [1.] stating she was happy to be American and to live in a country where people have a right to choose. Confident in that idea, [2.] she said she thought in her country marriage should be heterosexual (as many American think, also). Then, [3.] she apologized to those who had a different opinion, and [4.] excuses herself for being a Christian, and that her consciousness compelled her to make that choice, based on the word of the Bible and the Christian way of life.

What happened to Carrie Prejean?

1. She was asked a biased question (because it implied a predeterminedly accepted correct answer. It is difficult to ascertain how a neutral approach like „I don't know” or „I don't want to comment on it” would have impacted on the perception on Carrie's capacity to understand the problem she was requested an answer to). I do not think it was a secret she had a Christian education (her personal file probably states that). Consequently, to ask her whether she agreed or not to the same-sex marriage could be construed as a premeditated attempt to make her admit a belief that was clearly in disagreement with the politically correct opinion on the subject, because the answer to that question of an Evangelical Christian could easily be predicted (it is similar to asking a homosexual person whether he/she likes or not the 17th Chapter of Leviticus, and declare him/her loser of the contest in the event that the response is negative).
2. She was disqualified and lost the title of Miss America pageant.

I never fancied Miss contests, but I know that, for many women, this is a career breakthrough opportunity. Suffices to say that the Bollywood actress Aishwarya Rai became one of the most popular women of this world as a result of one of these contests.

In a world where the right to exist of the LGBT community is no longer in dispute, I think that what happened to Carrie Prejean is an abuse. Discriminating someone for their belief in the heterosexual marriage is the same as discriminating someone for the way they make love. Imposing the Christians an obligation to accept the same-sex way of life that is clearly in conflict with the teachings of their holy writings is as wrong as oppressing the homosexual physically or socially rather than attempting to make them aware of the moral and religious standing on the matter by means of persuasion and intercession to the divinity through prayer and charity.

The real drama is that we watch stories as Carrie’s on TV, then, bored, we switch the channel. We do not express an opinion, we do not show sympathy to those oppressed, we take no stand. Then, it is our turn to be abused, and we cry for help, while the others yawn of boredom and switch the TV channels. And this lethal machinery goes on for ever, ruthlessly crushing our destinies.
There was a time where people were separated by deep seas and high mountains, and dark forests, but they were crossing them finding grounds for solidarity and mutual understanding. Nowadays, we are separated by sky high mountains made of selfishness, an everstretching ocean of cowardice and indolence, a dark and heinous forest of self-absorption, and it seems harder and harder to find each other.
As far as I am concerned, Carolina Michelle Prejean is Miss USA 2009 and even Miss Univers 2009. Not only because she is good looking, or because she disagrees with the same-sex marriage (though I share her point of view on this particular matter, I do not think the issue should have been brought up in a beauty contest), but because she is capable of expression a personal point of view and takes responsibility for it, thus emitting the most profound and aristocratic beauty, that only dignity and honor can bestow.
I hear Miss Prejean is now militating for heterosexual marriages. She no longer expresses a personal opinion, she is forming and endorsing a public opinion. So, the moral of this sad tale is that intolerance is the shortcut of turning a peaceful bystander into a loath enemy.

Darwinius masillae

Oricine dă azi o căutare pe Google vede o imagine sinistră care celebrează descoperirea acum nu știu câți ani a „verigii lipsă a lui Darwin”, mai precis scheletul unei creaturi care face, zice-se, legătura dintre om și regnul animal. Comunitatea științifică anunță că s-a găsit nu știu ce craniu care ar aparține unei ființe intermediare între omul actual și primate.

Se mai anunță că asta ar putea confirma descendența omului din maimuță. Pe lângă faptul că descoperirea ar putea fi cu totul altceva decât ne este prezentată (ar putea fi craniul unei maimuțe propriu-zise, ar putea fi o făcătură, dat fiind că s-a iscat un adevărat razboi mediatic menit să acrediteze ideea darwinistă etc.), ea nu demonstrează nimic altceva decât cel mult faptul că Dumnezeu a creat toate ființele din lume într-un mod progresiv, de la cea mai simplă formă de viață la cea mai complexă, adică omul (nu numai progresiv în timp, ci în înlănțuirea dintre specii, menită să prezinte un cosmos unitar și să reprezinte un proiect, design divin unitar), și prin urmare e firesc ca între om și celelalte ființe să fie unele similitudini biologice. Așadar, chiar dacă s-ar confirma 100% că Darwin a avut dreptate, de fapt el... nu a avut dreptate. Faptul că Dumnezeu a creat lumea nu poate fi contestat de nici o descoperire a științei. Între noi fie vorba, obiectul științei nu este să confirme sau nu drepturile de autor ale lui Dumnezeu asupra lumii. Obiectul științei este să cerceteze datul natural al acestei lumi, nu pe Dumnezeu, care Se descoperă în religie, neputând fi studiat pe cale experimentală. De fiecare dată când un om de știință face afirmații cu caracter teologic riscă să comită o impostură intelectuală, întrucât Dumnezeu transcende orice posibilitate de experiență senzorială (în mod paradoxal, afirmații de genul celor darwiniene fac apel la un fel de „credință”, instrumentul de cunoaștere predilect al religiei, deoarece numai prin „credința” în autoritatea omului de știință se poate accepta o teorie referitoare la crearea lumii, care nu poate fi demonstrată în laborator).

O singură tristețe teologală mă încearcă în fața marii „descoperiri”: bucuria cu care omul contemporan se străduie să proclame descendența sa din maimuță. Trist destin, să îl vezi pe cel pe care religia (cea creștină cu predilecție) îl numește „regele creației” alergând după o nouă identitate și o nouă filiație. Cel pentru care Dumnezeu-Tatăl L-a dat pe Fiul Său pe cruce, din dragoste de oameni (Ioan, 3,16), pentru ca „omul să nu moară, ci să fie viu” își reneagă Tatăl și se îndreaptă spre cei peste care a fost pus să domnească și le cere să îl accepte ca fiu. Așa cum fiul risipitor împărțea masa cu porcii, o întreagă umanitate apostată se grăbește să îmbrățișeze maimuța ca strămoș, spre stupefacția maimuței înseși. Două secole de impostură spirituală își spun cuvântul. Un cuvânt gol de sens și de orice susținere în realitatea obiectivă.

Știe cineva cum se spune în latină „doaga lipsă a lui Darwin”?