Istoria spirituală a omenirii, din perspectiva teologiei creștine, cunoaște câteva repere de importanță cosmică, desfășurându-se într-o curgere lineară a timpului, de la începutul lumii până la sfârșitul ei. Aceste repere sunt evenimente fundamentale care au marcat adevărata evoluție a vieții în lume: 1. crearea lumii din nimic (cu răzvrătirea îngerilor lui Lucifer și căderea omului în păcat urmată de izgonirea din rai și promisiunea unui Mântuitor); 2. mântuirea lumii, prin lucrarea lui Iisus Hristos pe pământ (Bunavestire, întruparea Fiului lui Dumnezeu, activitatea Sa învățătorească, patimile, Învierea și înălțarea la ceruri); 3. activitatea de sfințire a lumii desfășurată de Duhul Sfânt prin întemeierea în lume a Bisericii (activitatea Maicii Domnului și a Apostolilor și a Bisericii dreptmăritoare) și 4. sfârșitul lumii și judecarea ei de către Hristos (evenimentul principal fiind aici venirea lui Hristos, nu cea a lui Antihrist).
Fiecare dintre aceste repere istorice subscrie evenimente desfășurate pe durata unor milenii, adică ceea ce noi numim îndeobște „istoria”. În comparație cu ele însă, orice eveniment istoric obișnuit nu pare mai mult decât „cele 15 minute de faimă” pe care le oferă televiziunile americane celor avizi de a se face cunoscuți. Toată zbaterea umanității se petrece în interiorul acestor borne. De aceea, marele teolog rus Vladimir Lossky a afirmat că dacă s-ar demonstra că extratereștrii există, acest lucru nu are decât o importanță misionară pentru Biserică, nu infirmă doctrina acesteia, fiindcă indiferent de câți extratereștri există în univers, planeta noastră rămâne unică și centru spiritual al universului pentru un motiv foarte simplu: aici S-a întrupat și S-a făcut om, a învățat, a vindecât, a suferit a murit și a înviat din morți Fiu lui Dumnezeu făcut om.
În această periodizare a istoriei, învierea lui Hristos este un punct central, nu doar prin „spectaculosul evenimentului” (Hristos a învins moartea, a schimbat legile firii sub care trăim cu toții arătând că este Dumnezeu), ci și pentru că „înviind Hristos, legăturile iadului s-au rupt”, iar omul, care prin căderea în păcat, a adus în lume moartea, se poate izbăvi de aceasta prin unirea cu El. Hristos golește iadul de cei ce stăteau acolo în așteptarea Lui, după cum spun cântarile pascale și ne arată icoanele ortodoxe, și mai ales ne dă nouă șansa învierii din moartea păcatului spre o nouă viață spirituală. Învierea lui aduce în lume posibilitatea „mântuirii” (în dicționarele etimologice se spune că termenul „mântuire” provine din expresia latină manu tenere, „a ține de mână”, cu referire directă la sprijinul pe care jertfa lui Hristos ni-l dă pentru a nu muri, ci a fi vii).
Secole de-a rândul (mai bine de un mileniu și jumătate), idealul vieții creștinului a fost mântuirea, salvarea, cu ajutorul lui Hristos, de iadul deznădejdii și al lipsei iubirii. Acest ideal a scris paginile glorioase de istorie spirituală a luptei Părinților pustiei împotriva diavolului (asceții pustiei nu s-au retras în deșert doar pentru că acolo este liniște și nu îi tulbură nimeni, cum se crede de obicei. S-au dus în deșert, deoarece, așa cum spune Patericul, citând „mărturia” unui demon care s-a „confesat” unuia dintre Părinți, după ce a înviat Hristos și s-a întemeiat Biserica Sa, demonii au fost alungați din cetăți prin puterea lui Dumnezeu și s-au retras în locuri neumblate. Asceții s-au dus în pustie ca să-i izgonească și de acolo, pentru a împlini cuvântul psalmistului din Psalm 24 care spune „a Domnului este tot pământul, tot ce este pe el, lumea și cei ce o locuiesc”), lupta Dascălilor Bisericii împotriva ereziilor veacurilor și lupta voievozilor și a împăraților bizantini pentru apărarea credinței. Mai bine de un mileniu și jumătate întrebarea pe buzele fiecărui creștin era: „Ce să fac ca să dobândesc viata veșnică” (cf. Lc. 10,15). Cu toate greșelile și nedreptățile veacurilor trecute, foarte mulți creștini au trăit cu speranța Împărăției lui Dumnezeu. Atât de mult și-au dorit acest lucru încât la începutul istoriei creștine trăiau într-o continuă așteptare a sfârșitului lumii care să le aducă viața veșnică. Nu exista spaima lui Antihrist, ci nădejdea că după ce acesta își va face ce are de făcut, Hristos îl va birui și va împărăți cu ei „mii de ani”, cum le promisese în cartea Apocalipsei (Apoc. 20,6; 22,5). Pentru a arăta că ei sunt doar trecători prin această lume, creștinii primelor secole numeau Biserica „pelerină”, arătând că aceasta nu este o instituție umană obișnuită, ci o corabie ce navighează pe valurile învolburate ale lumii acesteia către patria cerească.
În ultima vreme însă lucrurile s-au schimbat într-o oarecare măsură. Slăbind viața spirituală și accentuându-se o violentă propagândă hedonist-consumeristă, prioritățile multor creștini se schimbă. Materialismul grosolan care domină gândirea lumii de astăzi îi îndeamnă pe mulți să își construiască o viață tihnită pe acest pământ, abandonând cu totul sau, și mai periculos, amăgindu-se că se poate realiza mântuirea și bucurându-te de plăcerile lumii, și visând la viața veșnică (adică slujind la doi domni). Din ce în ce mai mulți creștini au pierdut conținutul termenului „mântuire” sau l-au adaptat la stilul lor de viață, în așa fel încât să nu le deranjeze cu nimic „realizarea” și „realizările” pe acest pământ. Mântuirea creștină se luptă în zilele noastre la baionetă cu „calitatea vieții”, iar creștinii noștri visează la o mântuire în extremis, a tâlharului de pe cruce, uitând că aceea a fost doar excepția, nu regula iubirii lui Dumnezeu față de oameni. Ca tabloul să fie complet, unii slujitori ai altarului au adoptat un aggiornamento ad-hoc al acriviei creștine, ajungând să le întrețină multor creștini iluzia că se vor mântui oricum, „numai să mai vină și ei pe la Biserică, măcar din când în când”. Consecința cea mai periculoasă a acestei schimbări de paradigmă este faptul că în loc să înduhovnicească lumea, cum îi cere rugăciunea de la Liturghie „Cu pace să ieșim, întru numele Domnului” (care nu înseamnă o invitație afară, ca la crâșmă, la ora închiderii, ci: „Cu pacea Domnului să ieșim în lume și să ducem această pace cu noi pentru a sfinți lumea”), Biserica riscă să-și schimonosească chipul său frumos de Mireasă a lui Hristos și să arate După chipul lumii acesteia.
E adevărat că și acum domnește o stare de lipsă de teamă față de grozăviile pe care le va aduce Antihristul în lume când va veni, dar nu izvorâtă din nădejdea că Hristos îl va birui, ci din indiferența față de venirea acestuia, lucru care ne face să credem că vremurile viitoare vor cunoaște multe suflete care se vor pierde prin înșelăciunea mentalității lumii acesteia, dacă o trezire urgentă nu se produce, urmată de o lepădare la fel de urgentă de stilul de viață actual și o îmbrățișare cu tot sufletul a stilului de viață creștin autentic, abandonat de ceva vreme. Pentru ca Jertfa pe Cruce să nu fi fost zadarnică și Hristos să nu fi murit degeaba (raportat la generațiile actuale, desigur), suntem obligați să le transmitem confraților noștri creștini, cu prilejul Paștilor (cuvântul „Paște” provine de la ebraicul Pesah, care înseamnă „trecere”, trecere de la moarte spre viață, din această lume înșelătoare către Împărăția veșnică), vestea cea bună (în limba greacă evanghelion, evanghelia): Hristos a înviat pentru ca fiecare dintre noi să învieze prin unirea cu El și prin trăirea în Duhul Lui!
Fiecare dintre aceste repere istorice subscrie evenimente desfășurate pe durata unor milenii, adică ceea ce noi numim îndeobște „istoria”. În comparație cu ele însă, orice eveniment istoric obișnuit nu pare mai mult decât „cele 15 minute de faimă” pe care le oferă televiziunile americane celor avizi de a se face cunoscuți. Toată zbaterea umanității se petrece în interiorul acestor borne. De aceea, marele teolog rus Vladimir Lossky a afirmat că dacă s-ar demonstra că extratereștrii există, acest lucru nu are decât o importanță misionară pentru Biserică, nu infirmă doctrina acesteia, fiindcă indiferent de câți extratereștri există în univers, planeta noastră rămâne unică și centru spiritual al universului pentru un motiv foarte simplu: aici S-a întrupat și S-a făcut om, a învățat, a vindecât, a suferit a murit și a înviat din morți Fiu lui Dumnezeu făcut om.
În această periodizare a istoriei, învierea lui Hristos este un punct central, nu doar prin „spectaculosul evenimentului” (Hristos a învins moartea, a schimbat legile firii sub care trăim cu toții arătând că este Dumnezeu), ci și pentru că „înviind Hristos, legăturile iadului s-au rupt”, iar omul, care prin căderea în păcat, a adus în lume moartea, se poate izbăvi de aceasta prin unirea cu El. Hristos golește iadul de cei ce stăteau acolo în așteptarea Lui, după cum spun cântarile pascale și ne arată icoanele ortodoxe, și mai ales ne dă nouă șansa învierii din moartea păcatului spre o nouă viață spirituală. Învierea lui aduce în lume posibilitatea „mântuirii” (în dicționarele etimologice se spune că termenul „mântuire” provine din expresia latină manu tenere, „a ține de mână”, cu referire directă la sprijinul pe care jertfa lui Hristos ni-l dă pentru a nu muri, ci a fi vii).
Secole de-a rândul (mai bine de un mileniu și jumătate), idealul vieții creștinului a fost mântuirea, salvarea, cu ajutorul lui Hristos, de iadul deznădejdii și al lipsei iubirii. Acest ideal a scris paginile glorioase de istorie spirituală a luptei Părinților pustiei împotriva diavolului (asceții pustiei nu s-au retras în deșert doar pentru că acolo este liniște și nu îi tulbură nimeni, cum se crede de obicei. S-au dus în deșert, deoarece, așa cum spune Patericul, citând „mărturia” unui demon care s-a „confesat” unuia dintre Părinți, după ce a înviat Hristos și s-a întemeiat Biserica Sa, demonii au fost alungați din cetăți prin puterea lui Dumnezeu și s-au retras în locuri neumblate. Asceții s-au dus în pustie ca să-i izgonească și de acolo, pentru a împlini cuvântul psalmistului din Psalm 24 care spune „a Domnului este tot pământul, tot ce este pe el, lumea și cei ce o locuiesc”), lupta Dascălilor Bisericii împotriva ereziilor veacurilor și lupta voievozilor și a împăraților bizantini pentru apărarea credinței. Mai bine de un mileniu și jumătate întrebarea pe buzele fiecărui creștin era: „Ce să fac ca să dobândesc viata veșnică” (cf. Lc. 10,15). Cu toate greșelile și nedreptățile veacurilor trecute, foarte mulți creștini au trăit cu speranța Împărăției lui Dumnezeu. Atât de mult și-au dorit acest lucru încât la începutul istoriei creștine trăiau într-o continuă așteptare a sfârșitului lumii care să le aducă viața veșnică. Nu exista spaima lui Antihrist, ci nădejdea că după ce acesta își va face ce are de făcut, Hristos îl va birui și va împărăți cu ei „mii de ani”, cum le promisese în cartea Apocalipsei (Apoc. 20,6; 22,5). Pentru a arăta că ei sunt doar trecători prin această lume, creștinii primelor secole numeau Biserica „pelerină”, arătând că aceasta nu este o instituție umană obișnuită, ci o corabie ce navighează pe valurile învolburate ale lumii acesteia către patria cerească.
În ultima vreme însă lucrurile s-au schimbat într-o oarecare măsură. Slăbind viața spirituală și accentuându-se o violentă propagândă hedonist-consumeristă, prioritățile multor creștini se schimbă. Materialismul grosolan care domină gândirea lumii de astăzi îi îndeamnă pe mulți să își construiască o viață tihnită pe acest pământ, abandonând cu totul sau, și mai periculos, amăgindu-se că se poate realiza mântuirea și bucurându-te de plăcerile lumii, și visând la viața veșnică (adică slujind la doi domni). Din ce în ce mai mulți creștini au pierdut conținutul termenului „mântuire” sau l-au adaptat la stilul lor de viață, în așa fel încât să nu le deranjeze cu nimic „realizarea” și „realizările” pe acest pământ. Mântuirea creștină se luptă în zilele noastre la baionetă cu „calitatea vieții”, iar creștinii noștri visează la o mântuire în extremis, a tâlharului de pe cruce, uitând că aceea a fost doar excepția, nu regula iubirii lui Dumnezeu față de oameni. Ca tabloul să fie complet, unii slujitori ai altarului au adoptat un aggiornamento ad-hoc al acriviei creștine, ajungând să le întrețină multor creștini iluzia că se vor mântui oricum, „numai să mai vină și ei pe la Biserică, măcar din când în când”. Consecința cea mai periculoasă a acestei schimbări de paradigmă este faptul că în loc să înduhovnicească lumea, cum îi cere rugăciunea de la Liturghie „Cu pace să ieșim, întru numele Domnului” (care nu înseamnă o invitație afară, ca la crâșmă, la ora închiderii, ci: „Cu pacea Domnului să ieșim în lume și să ducem această pace cu noi pentru a sfinți lumea”), Biserica riscă să-și schimonosească chipul său frumos de Mireasă a lui Hristos și să arate După chipul lumii acesteia.
E adevărat că și acum domnește o stare de lipsă de teamă față de grozăviile pe care le va aduce Antihristul în lume când va veni, dar nu izvorâtă din nădejdea că Hristos îl va birui, ci din indiferența față de venirea acestuia, lucru care ne face să credem că vremurile viitoare vor cunoaște multe suflete care se vor pierde prin înșelăciunea mentalității lumii acesteia, dacă o trezire urgentă nu se produce, urmată de o lepădare la fel de urgentă de stilul de viață actual și o îmbrățișare cu tot sufletul a stilului de viață creștin autentic, abandonat de ceva vreme. Pentru ca Jertfa pe Cruce să nu fi fost zadarnică și Hristos să nu fi murit degeaba (raportat la generațiile actuale, desigur), suntem obligați să le transmitem confraților noștri creștini, cu prilejul Paștilor (cuvântul „Paște” provine de la ebraicul Pesah, care înseamnă „trecere”, trecere de la moarte spre viață, din această lume înșelătoare către Împărăția veșnică), vestea cea bună (în limba greacă evanghelion, evanghelia): Hristos a înviat pentru ca fiecare dintre noi să învieze prin unirea cu El și prin trăirea în Duhul Lui!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu