Spuneam intr-un articol dedicat Romaniei care a castigat la Haga ca bucuria noastra nu ar trebui sa fie prea mare, pentru ca noi, „boborul”, nu vom castiga decât cel mult o baie în Marea Neagra, care a devenit mai mare și se pare ca și mai neagra (datorita resurselor de petrol, probabil). Nici nu au apucat moderatorii siteului sa imi aprobe articolul ca deja aprehensiunea mea era indeplinita. A fost cea mai rapid indeplinita profetie din lume. Astazi, toata bucuria bocitoarelor și a „folcloristilor” din mass-media s-a transformat în lamentatie: „Asa e la noi”, „Bucuria ne-a fost rapita”, „Victoria tarii noastre a fost intinata” etc. Implinitu-s-a astfel vorba altui „profet” modern, Napoleon, care spunea ca „Mare grija ca victoria stralucitoare de astazi sa nu fie maine o infrangere usturatoare”. Pentru ca despre asta vorbim aici: ceea ce în sine a fost o victorie stralucitoare fata de un vecin care traieste în chirie pe teritorii de la vreo 6 state, și traieste în afara oricaror norme de civilizatie, a devenit, datorita felului în care stim noi sa administram aceasta tara, o rusinoasa infrangere. Ucrainenii macar se lauda ca au castigat un termen, „insula”. Noi cu ce ne-am ales? Daca sintetizam vorba lunga a celor care au defilat pe la TV ca la 1 Decembrie, rezulta ca statul roman a platit o echipa de juristi și a alocat resurse care au lucrat pentru o firma canadiana, Sterling și nu mai stiu cum.
Vorbitorii de Newspeak vor argumenta savant ca aceasta situatie este o „deficienta de management al victoriei de la Haga”. Vorbitorii de romana neaosa traduc: „Niste ‘oti!”. Aferim!
Problema care se pune însă este mult mai profunda. Discutam aici despre conceptia despre stat în România, despre raportarea la necesitatea și existenta statului pe aceste meleaguri.
In 1918, s-a implinit visul de veacuri al poporului roman. Toate Romaniile geografice s-au unit atunci în România Mare. Cu totii suntem de acord ca acesta este un lucru minunat. S-a realizat Unirea cea mare, și toata lumea se astepta ca soarele sa rasara și pe strada noastra, sau pe drumul nostru national, daca vreti. Din pacate insa, Unirea a ramas fără prea multe efecte în ceea ce priveste intrarea României în randul lumii. In loc sa se fructifice experienta în administratie dobandita sub austrieci de provinciile care s-au desprins din acel imperiu, în loc sa se cultive aceasta noua stare de fapt și de spirit a natiunii, s-a produs o „miticizare” a intregii natiuni.
Mitocania politica, trancaneala nesfarsita, dispretul fata de lege și stat au devenit modus vivendi. „Lipsa de caracter” a devenit le mal du siecle la romani, după cum bine remarca Iorga. Coruptia a cuprins toate domeniile vietii politice, si ticalosia s-a intins ca o pecingine de la opinca la vladica. Cand a venit cel de-al doilea razboi mondial, Romania Mare a pierdut un sfert de teritoriu fara sa fi tras un foc de arma. De ce? Pentru ca tara a fost slabita de coruptia infioratoare, de nepasarea fata de treburile statului, în asa fel incat, anii ‘40 au prins Armata romana în urma cu decenii sub aspectul dotarii. Si pentru ca s-a preferat o cale tipic mioritica pentru a salva „fiinta nationala”. S-a ales „raul mai mic”, de parca raul mai mic nu ar fi tot rau, și nu ar fi mai mic pentru a creste și a deveni mai mare. E adevarat ca aveam o ostire viteaza și redutabila, dar vremurile se schimbasera. Una e sa lupti pe redutele de la Plevna sau la Oituz în izmene și sa îi bati pe nemti și cu totul altceva e sa lupti cu flinta împotriva panzerelor nemtesti, a katiuselor rusesti sau a aviatiei anglo-americane. De ce România Mare nu a avut o armata bine pusa la punct, de vreme ce tot a fost o forta economica în perioada interbelica, cum ni se tot spune? Pentru ca nimanui nu i-a pasat. Platim și azi acea nepasare. Cand rusii au intrat în Basarabia le-au spus romanilor ca au fost tradati, ca asa fac imperialiștii, ca mai bine le e în Uniunea Sovietica s.a.m.d. și astazi asemenea cuvinte prind în sufletele unora care au suferit prigoana sovietica. Daca azi avem doua state romanesti este și pentru ca nimanui nu i-a pasat sa puna la punct o armata serioasa în perioada interbelica. Singurul lucru mare realizat de Unirea cea mare a fost o renastere culturala, care a cuprins o intreaga generatie de intelectuali. Pentru o generatie, natiunea romana a demonstrat ca atunci cand i se permite sa se manifeste pe taram cultural, are ceva de spus intregii umanitati. Demonstratia s-a continuat insa in inchisorile comuniste, unde aceeasi intelectuali, despre care azi vorbim scotandu-ne palaria, au aratat ca forta lor morala este la fel de mare ca si capacitatea intelectuala. De ce au ajuns ei la puscarie? De ce nu i-a protejat statul roman, a carui meserie este exact aceea de a-si proteja cetatenii?
In 1989, ne-am eliberat de comunism. Din nou, euforie, bucurie, un nou inceput. La cateva saptamani numai, au inceput sa se contureze noile linii de dezvoltare a Romaniei. Stim cu totii ce s-a intamplat de atunci incoace, cum o natiune intreaga este prizoniera unei oligarhii, destinele a milioane de oameni sunt zdrobite fără nici o remuscare numai pentru ca unora sa le fie bine.
Am ajuns la un moment al disolutiei statului. Dar am avut noi cu adevarat stat? Avem noi cu adevarat stat? Asa trebuie sa se comporte statul fata de cetățenii lui? Ce e statul daca nu arbitrul intre grupuri sociale, un contract social pe care toti il semneaza și il și respecta? Ce fel de contract social este acela în care cei mai multi pierd și numai foarte putini castiga?
De dimineata pana seara se arata incalcari grosolane ale legii, care în orice tara ar fi asociate tradarii. La noi nu intereseaza pe nimeni. Ni se spune ca asa este politica, dar se uita a se adauga ca asa e politica la noi, ca în restul lumii exista tari care se respecta și care au un stat serios, în care cetatenii se simt aparati.
Întrebare care se pune este pana când va mai dura aceasta situatie? Cat timp vor mai suporta romanii mascarada aceasta? Cat timp vor mai spune, cu aerul ca „s-au prins de smen”, adevaruri dureroase, După care vor pecetlui cu un: „Ce sa faci, dom'le?”, „Asa e in politica”, „Politica e c...”, „Nu ai cum sa te pui cu ei” etc. Când vom intelege ca, daca tot am „devenit” europeni, ar trebui sa si incepem sa ne purtam ca europenii? Cand vom intelege ca implicarea în treburile cetatii este o obligatie sacra și nu o chestiune de optiune? Unii spun, în trecere, ca în Grecia este obligatoriu votul, fără sa inteleaga ca în traditia acelei tari participarea la viata publica a fost mereu o obligatie (celebrul Solon a dat o lege în Antichitate numita „obligativitatea participarii la drepturile publice”), o datorie sacra (apropo, termenul liturghie din Biserica crestina a insemnat, in epoca precrestina, „participare la treburile publice”), nu o chestiune de optiune sau gust (ma duc la vot sau ma duc la schi la Predeal? Dilema existentiala!). De aceea, Grecia e mama democrației, iar tara noastra nici nu e pe harta din acest punct de vedere.
Cand vor intelege romanii ca de fiecare data cand lasa tara pe mana „alesilor poporului”, fara a-i controla si mai ales fara a-i trage la raspundere, crezandu-le balivernele ca și cand fiecare dintre ei ar fi Mesia, isi saboteaza propria bunastare, viitorul propriilor copii? Cand vor intelege ca atat timp cat vor accepta acest joc nedemocrațic ei sunt invariabil perdantii? Cand vor intelege ca o tara nu se conduce cu jocuri de imagine, cu gargara, cu mici, cu bere, cu indivizi iesiti de nicaieri, ci cu bun-simt, cu patriotism, cu profesionalism, cu decenta și cu demnitate? Cand vor intelege ca degeaba se supara ca strainii se uita la ei condescendent. Strainii stiu totul despre realitatile romanesti și nu pot intelege cum un popor poate accepta sa traiasca în felul acesta.
A. Lincoln, mi se pare, spunea ca „puterea votului e mai mare decat a sabiei”. Cand vor folosi romanii votul si in folosul lor, nu numai al altora? Cand vor pricepe ca nu exista alegere intre „raul mai mare și cel mai mic”? Raul, oricat de mic, este rau. și raul mai mic, hranit la sanul puterii statului, devine rau mare? Cand vor intelege ca de fapt trebuie sa aleaga binele, nu raul mai mic, ca votul uninominal le-a dat posibilitatea de a rupe lanturile minciunii în care sunt tinuti de 20 de ani, de a se organiza și a-si desemna cândidati proprii, refuzand politicos „oferta electorala” a celor care duc „batalii” electorale mai glorioase ca ale marilor voievozi. în fine, cand va incepe sa le pese? Va incepe vreodata?
Cand vor intelege romanii toate acestea, nu se va mai spune ca pe aceste meleaguri tout est pris a la legere. Nu se va mai spune: „Frumoasa tara, pacat ca e locuita”. Nu se va mai spune: „Buna tara, rea tocmeala” etc. și nici nu se va mai putea afirma ca statalitatea este un moft, un accident datorat unor genii politice izolate, precum regii dacici, voiezovii, Cuza, Carol I și altii, foarte putini.
Vorbitorii de Newspeak vor argumenta savant ca aceasta situatie este o „deficienta de management al victoriei de la Haga”. Vorbitorii de romana neaosa traduc: „Niste ‘oti!”. Aferim!
Problema care se pune însă este mult mai profunda. Discutam aici despre conceptia despre stat în România, despre raportarea la necesitatea și existenta statului pe aceste meleaguri.
In 1918, s-a implinit visul de veacuri al poporului roman. Toate Romaniile geografice s-au unit atunci în România Mare. Cu totii suntem de acord ca acesta este un lucru minunat. S-a realizat Unirea cea mare, și toata lumea se astepta ca soarele sa rasara și pe strada noastra, sau pe drumul nostru national, daca vreti. Din pacate insa, Unirea a ramas fără prea multe efecte în ceea ce priveste intrarea României în randul lumii. In loc sa se fructifice experienta în administratie dobandita sub austrieci de provinciile care s-au desprins din acel imperiu, în loc sa se cultive aceasta noua stare de fapt și de spirit a natiunii, s-a produs o „miticizare” a intregii natiuni.
Mitocania politica, trancaneala nesfarsita, dispretul fata de lege și stat au devenit modus vivendi. „Lipsa de caracter” a devenit le mal du siecle la romani, după cum bine remarca Iorga. Coruptia a cuprins toate domeniile vietii politice, si ticalosia s-a intins ca o pecingine de la opinca la vladica. Cand a venit cel de-al doilea razboi mondial, Romania Mare a pierdut un sfert de teritoriu fara sa fi tras un foc de arma. De ce? Pentru ca tara a fost slabita de coruptia infioratoare, de nepasarea fata de treburile statului, în asa fel incat, anii ‘40 au prins Armata romana în urma cu decenii sub aspectul dotarii. Si pentru ca s-a preferat o cale tipic mioritica pentru a salva „fiinta nationala”. S-a ales „raul mai mic”, de parca raul mai mic nu ar fi tot rau, și nu ar fi mai mic pentru a creste și a deveni mai mare. E adevarat ca aveam o ostire viteaza și redutabila, dar vremurile se schimbasera. Una e sa lupti pe redutele de la Plevna sau la Oituz în izmene și sa îi bati pe nemti și cu totul altceva e sa lupti cu flinta împotriva panzerelor nemtesti, a katiuselor rusesti sau a aviatiei anglo-americane. De ce România Mare nu a avut o armata bine pusa la punct, de vreme ce tot a fost o forta economica în perioada interbelica, cum ni se tot spune? Pentru ca nimanui nu i-a pasat. Platim și azi acea nepasare. Cand rusii au intrat în Basarabia le-au spus romanilor ca au fost tradati, ca asa fac imperialiștii, ca mai bine le e în Uniunea Sovietica s.a.m.d. și astazi asemenea cuvinte prind în sufletele unora care au suferit prigoana sovietica. Daca azi avem doua state romanesti este și pentru ca nimanui nu i-a pasat sa puna la punct o armata serioasa în perioada interbelica. Singurul lucru mare realizat de Unirea cea mare a fost o renastere culturala, care a cuprins o intreaga generatie de intelectuali. Pentru o generatie, natiunea romana a demonstrat ca atunci cand i se permite sa se manifeste pe taram cultural, are ceva de spus intregii umanitati. Demonstratia s-a continuat insa in inchisorile comuniste, unde aceeasi intelectuali, despre care azi vorbim scotandu-ne palaria, au aratat ca forta lor morala este la fel de mare ca si capacitatea intelectuala. De ce au ajuns ei la puscarie? De ce nu i-a protejat statul roman, a carui meserie este exact aceea de a-si proteja cetatenii?
In 1989, ne-am eliberat de comunism. Din nou, euforie, bucurie, un nou inceput. La cateva saptamani numai, au inceput sa se contureze noile linii de dezvoltare a Romaniei. Stim cu totii ce s-a intamplat de atunci incoace, cum o natiune intreaga este prizoniera unei oligarhii, destinele a milioane de oameni sunt zdrobite fără nici o remuscare numai pentru ca unora sa le fie bine.
Am ajuns la un moment al disolutiei statului. Dar am avut noi cu adevarat stat? Avem noi cu adevarat stat? Asa trebuie sa se comporte statul fata de cetățenii lui? Ce e statul daca nu arbitrul intre grupuri sociale, un contract social pe care toti il semneaza și il și respecta? Ce fel de contract social este acela în care cei mai multi pierd și numai foarte putini castiga?
De dimineata pana seara se arata incalcari grosolane ale legii, care în orice tara ar fi asociate tradarii. La noi nu intereseaza pe nimeni. Ni se spune ca asa este politica, dar se uita a se adauga ca asa e politica la noi, ca în restul lumii exista tari care se respecta și care au un stat serios, în care cetatenii se simt aparati.
Întrebare care se pune este pana când va mai dura aceasta situatie? Cat timp vor mai suporta romanii mascarada aceasta? Cat timp vor mai spune, cu aerul ca „s-au prins de smen”, adevaruri dureroase, După care vor pecetlui cu un: „Ce sa faci, dom'le?”, „Asa e in politica”, „Politica e c...”, „Nu ai cum sa te pui cu ei” etc. Când vom intelege ca, daca tot am „devenit” europeni, ar trebui sa si incepem sa ne purtam ca europenii? Cand vom intelege ca implicarea în treburile cetatii este o obligatie sacra și nu o chestiune de optiune? Unii spun, în trecere, ca în Grecia este obligatoriu votul, fără sa inteleaga ca în traditia acelei tari participarea la viata publica a fost mereu o obligatie (celebrul Solon a dat o lege în Antichitate numita „obligativitatea participarii la drepturile publice”), o datorie sacra (apropo, termenul liturghie din Biserica crestina a insemnat, in epoca precrestina, „participare la treburile publice”), nu o chestiune de optiune sau gust (ma duc la vot sau ma duc la schi la Predeal? Dilema existentiala!). De aceea, Grecia e mama democrației, iar tara noastra nici nu e pe harta din acest punct de vedere.
Cand vor intelege romanii ca de fiecare data cand lasa tara pe mana „alesilor poporului”, fara a-i controla si mai ales fara a-i trage la raspundere, crezandu-le balivernele ca și cand fiecare dintre ei ar fi Mesia, isi saboteaza propria bunastare, viitorul propriilor copii? Cand vor intelege ca atat timp cat vor accepta acest joc nedemocrațic ei sunt invariabil perdantii? Cand vor intelege ca o tara nu se conduce cu jocuri de imagine, cu gargara, cu mici, cu bere, cu indivizi iesiti de nicaieri, ci cu bun-simt, cu patriotism, cu profesionalism, cu decenta și cu demnitate? Cand vor intelege ca degeaba se supara ca strainii se uita la ei condescendent. Strainii stiu totul despre realitatile romanesti și nu pot intelege cum un popor poate accepta sa traiasca în felul acesta.
A. Lincoln, mi se pare, spunea ca „puterea votului e mai mare decat a sabiei”. Cand vor folosi romanii votul si in folosul lor, nu numai al altora? Cand vor pricepe ca nu exista alegere intre „raul mai mare și cel mai mic”? Raul, oricat de mic, este rau. și raul mai mic, hranit la sanul puterii statului, devine rau mare? Cand vor intelege ca de fapt trebuie sa aleaga binele, nu raul mai mic, ca votul uninominal le-a dat posibilitatea de a rupe lanturile minciunii în care sunt tinuti de 20 de ani, de a se organiza și a-si desemna cândidati proprii, refuzand politicos „oferta electorala” a celor care duc „batalii” electorale mai glorioase ca ale marilor voievozi. în fine, cand va incepe sa le pese? Va incepe vreodata?
Cand vor intelege romanii toate acestea, nu se va mai spune ca pe aceste meleaguri tout est pris a la legere. Nu se va mai spune: „Frumoasa tara, pacat ca e locuita”. Nu se va mai spune: „Buna tara, rea tocmeala” etc. și nici nu se va mai putea afirma ca statalitatea este un moft, un accident datorat unor genii politice izolate, precum regii dacici, voiezovii, Cuza, Carol I și altii, foarte putini.
Pana ce vom intelege asta e bine sa nu uitam ca prietenii nostri de Uniune Europeana deja se gandesc sa colonizeze spatiul extraterestru. Asa ca nu va trece mult si distanta dintre noi se va masura in ani lumina.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu