RVM, nr. 1/2013

Echipa Revista Valea Muntelui urează tuturor cititorilor ei Sărbători fericite! Hristos a înviat!
 

Conferinţa "Romania, exercitiu de libertate"

Care sunt pericolele regionalizării? Este acceptabilă modificarea Constituţiei României cu ignorarea cerinţei Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei? Este bine pentru creştin să se implice în viaţa politică sau trebuie să lase pe alţii să decidă în locul său?

Va primi Dumnezeu cetăţenia statului român?

Mitropolia Moldovei şi Bucovinei a avut săptămâna trecută o luare de poziţie publică de-a dreptul remarcabilă. Sinodul mitropolitan întrunit la Iaşi a decis să iniţieze “unele acţiuni de sensibilizare a oficialităţilor, în sensul introducerii sau revizuirii, în viitoarea Constituţie a României, a unor articole care să facă referire la numele lui Dumnezeu sau care să sublinieze rolul familiei în societate, importanţa tradiţiei creştine a poporului român, evidenţierea rolului pe care Biserica Ortodoxă Română l-a avut şi îl are în istoria ţării, a necesităţii predării religiei în şcoală, precum şi importanţa susţinerii românilor aflaţi în afara graniţelor ţării”[1].

Această decizie este o încercare de a acoperi uriaşul decalaj existent între un stat croit după “moda franţozească” şi etosul creştin ortodox al acestui popor, care se declară în majoritate covârşitoare ortodox şi după asaltul materialist ateist din secolul al XIX-lea, şi după asaltul criminal al comunismului, şi după asaltul devastator al hedonismului mancurt, adus pe aceste meleaguri de căderea comunismului.

Imediat ce documentul a ajuns pe masa parlamentarilor, preşedintele Senatului a făcut precizarea că introducerea în Constituţie a numelui lui Dumnezeu ar fi “destul de discutabilă” şi a asigurat că statul român va rămâne laic. Probabil că propunerea mitropoliei moldave nu a fost suficient de clară, pentru că altfel nu se poate înţelege legătura dintre introducerea numelui divin în Constituţie şi dispariţia statului “laic”. Cu siguranţă mitropolia de la Iaşi îşi doreşte o menţiune generală cu privire la Dumnezeu şi tradiţiile creştine ale poporului român, nu cere ca Dumnezeu să fie introdus în carta drepturilor poporului român ca pretendent la vreo funcţie în stat. De altminteri, aşa cum foarte corect a indicat domnul deputat Eugen Nicolicea, numele lui Dumnezeu este, stricto sensu, deja în Constituţie, unde la articolul 82 jurământul preşedintelui şi al demnitarilor se încheie cu formula “Aşa să îmi ajute Dumnezeu!”, fără ca acest lucru să pericliteze statul laic[2]. Poziţia remarcabil de onestă şi de bun-simţ în favoarea rolului Bisericii Ortodoxe în societatea română, pe care a avut-o domnul deputat Nicolicea, deschide o discuţie colaterală referitoare la faptul că singura menţiune a lui Dumnezeu în actuala constituţie este făcută într-un context aflat la limita prevederilor canonice şi a învăţăturilor evanghelice ale Bisericii, în sensul că este încununarea unui jurământ (ce e drept, de credinţă către patrie). Ştim că Hristos a fost foarte explicit în Predica de pe Munte, când a spus: “Eu însă vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu. Nici pe pământ, fiindcă este aşternul picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetatea marelui împărat, nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da, iar ceea ce este nu, nu; iar ce este mai mult decât acestea este de la cel rău” (Mt. 5,35-37, sublinierea noastră). Această prevedere radicală a evangheliei împlineşte o interdicţie veterotestamentară: “Să nu vă juraţi strâmb pe numele lui Dumnezeu, pentru că nu va lăsa Dumnezeul tău nepedepsit pe cel ce ia numele Său în deşert” (Lev. 19,11; Deut. 5,11). Teologia morală a admis aceste juruinţe cerute de stat în timp, ele fiind necesare atât datorită slăbirii credinţei şi onestităţii celor care le făceau, cât şi slăbirii credinţei celor ce le primeau. Acestea fiind spuse, putem crede că Mitropolia Moldovei şi-a dorit ca numele lui Dumnezeu să fie legat de articole constituţionale care să pună în valoare credinţa creştină a poporului român şi tradiţia izvorâtă din acestea.

Problema laicităţii statului român este foarte complicată, pentru că statul român nu se defineşte expresis verbis  ca un stat laic. În dispoziţiile generale ale Constituţiei aflăm că statul român este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil (art. 1), apoi că este un stat de drept, democratic şi social (art. 2). Acestea sunt toate atributele fundamentale cu care se autodefineşte statul român. Nicăieri nu este prevăzut că statul român este un “stat laic”, aşa cum se spune de exemplu în articolele de început ale Constituţiilor franceză sau turcă.

Prin urmare, putem spune că statul român este laic doar în măsura în care este condus de laici, adică nu este condus de clerici (şi unii, şi alţii membri ai Bisericii Ortodoxe sau ai celorlalte culte recunoscute). Statul român este laic pentru că nu este condus direct de Dumnezeu, ca în Israelul antic din vremea Judecătorilor, sau de cineva proclamat înlocuitor al Său pe pământ, precum conducătorii statului Vatican, sau ai Iranului, sau cel al Tibetului. Raportul dintre statul român şi culte religioase este reglementat în Constituţie astfel: cultele religioase sunt libere şi se organizează conform statului propriu, conform legii (art. 29, 3). Peste două paragrafe, acelaşi articol spune: cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare în azile şi în orfelinate (art. 29, 5). Autonomia este o definiţie a cultelor în raport cu statul, pe când expresia se bucură de sprijinul acestuia reprezintă o denumire a statului în raport cu cultele. Cu alte cuvinte, avem un stat care recunoaşte o autonomie cultelor, dar şi obligaţia sa de a le sprijini, pentru că membrii acelor culte sunt în acelaşi timp şi cetăţenii statului. În plus, statul se asigură că între culte se desfăşoară relaţii sănătoase, fără ură sau brutale lupte religioase (art. 29, 4). Nu este un stat unit cu Biserica (nici nu ar fi benefic pentru Biserică să fie unit cu toate ticăloşiile şi mizeriile pe care le săvârşeşte un stat în general), dar nu este nici “divorţat” de aceasta, cum e cazul unor state cu adevărat laice. E un stat care colaborează normal şi constructiv cu cea mai importantă instituţie de pe teritoriul său. Singura care nu este instituţie a sa. Această exclude atât separaţii radicale sau un control din partea statului asupra activităţii cultelor. Pentru comparaţie trebuie să explicăm ce înseamnă în Franţa de exemplu statul laic.

La data de 12 iulie 1790 în Franţa s-a dat o Constituţie civilă a clerului, prin care clerul mirean francez a fost reorganizat, prin suprimarea a numeroase dioceze şi parohii, prin angajarea preoţilor ca slujbaşi ai statului, “cetăţean-funcţionar ales”, cum se numeau, prin ruperea legăturilor cu papalitatea, în afara celor legate de doctrină, şi supunerea Bisericii franceze catolice faţă de guvernul francez. În anul 1791 episcopii şi preoţii francezi au fost siliţi să depună un jurământ de fidelitate faţă de stat, prin care recunoşteau constituţia civilă a clerului. Majoritatea au refuzat, devenind “clerul refractar”.

Această etapă de supunere totală a Bisericii faţă de stat ia o nouă formă în Franţa în 1905, când Legea separării Bisericii de stat, promulgată pe 9 decembrie, statuează că “Republica asigură libertatea de conştiinţă... garantează liberul acces al cultelor” (art. 1), pentru ca în articolul 2 să spună “Republica nu recunoaşte, nu salarizează, nici nu subvenţionează nici un cult”[3]. În urma acestei legi, se desfiinţează toate aşezămintele publice de cult, care sunt înlocuite cu asociaţii cultuale, iar slujbele publice ale celor patru culte existente sunt asimilate adunărilor publice pentru care trebuie o permisiune prealabilă. Averea confiscată în 1790 rămâne Statului. În schimbul acestor noi restricţii, statul se abţine de a mai numi episcopii francezi, lucru care din 1926 este reglementat de Acordul Briand-Ceretti, prin care episcopii diocezani sunt numiţi de către Vatican după un proces care implica ministerele franceze de interne şi de afaceri externe[4]. Acest lucru s-a făcut posibil prin înfiinţarea unor asociaţii diecezale. Vaticanul s-a opus acestei legi prin enciclica Vehementer nos, în care acuză statul francez de lovituri împotriva spiritului creştin şi a moralei creştine: mariajul creştin desacralizat, şcolile şi spitalele laicizate, clerici luaţi în armată, comunităţi creştine spoliate şi dispersate, legea ce prevedea rugăciune la începutul sesiunii parlamentare, abolită, semnul de doliu din Vinerea Mare arborat pe vapoare, eliminat, eliminarea caracterului religios al jurământului juridic, toate simbolurile care ţin de creştinism alungate din şcoli, din armată, din marină şi din orice aşezământ public[5]. Papa susţine în continuare că dacă statul s-a separat de Biserică, trebuia ca aceasta din urmă să rămână independentă, ceea ce nu s-a întâmplat. Crearea asociaţiilor cultuale scoate bisericile de sub autoritatea episcopilor şi le pune sub cea a statului, făcându-le dependente de acesta, ceea ce distruge însăşi structura internă a Bisericii. Toate acestea indică un stat anticreştin mai curând decât unul neutru. 

Republica franceză nu recunoaşte ca legală nici una dintre Biserici, permiţându-le însă să funcţioneze pe teritoriul francez ca “organizaţii cultuale”[6]. Legea aceasta a dezvoltat conceptul de laicitate, care înseamnă o interzicere a factorului religios în orice activitate publică, în schimbul unei ignorări complete a activităţii religioase. Eliminarea simbolurilor creştine din spaţiul public a continuat pe tot parcursul secolului XX, iar în 2004, preşedintele Chirac a promulgat o lege prin care en application du principe de laïcité, s-a interzis purtarea tuturor simbolurilor sau veşmintelor religioase în şcolile generale. În 2010, statul laic francez a trecut prin parlament o lege numită Loi interdisant la dissimulation du visage dans l'espace public, “Legea care interzicerea acoperirii feţei în spaţiul public”, prin care, în numele protecţiei împotriva terorismului, s-a interzis purtarea veşmântului islamic burqa.

Chiar dacă separarea de stat nu este atât de radicală ca în Franţa, Turcia este al doilea stat european cu o constituţie în care secularismul este însuşit ca principiu fundamental. În Turcia comunităţile religioase sunt puse sub protecţia statului, dar nu este admisă reprezentarea lor în treburile publice. Articolul referitor la secularismul statului este unul dintre cele trei care nu pot fi amendate sau dizolvate, iar dreptul de manifestare a cultului public prin slujbe şi ceremonii este garantat (art. 24 Constituţia Turciei), însă cu condiţia de a nu încălca art. 14 al aceleiaşi constituţii: “nici un drept sau libertate prevăzută de constituţie nu va fi exercitat dacă... pune în pericol existenţa ordinii democratice şi seculare a Republicii”[7]. Miza statului turc pare a fi diferită de cea a celui francez, iar poporul căruia i se aplică această legislaţie este de asemenea altul.

Constituţia americană defineşte separarea dintre stat şi Biserică drept un “gard viu care separă Biserica de stat”, după o metaforă a lui Thomas Jefferson, iar în Amendamentul 1 al Constituţiei se spune că “Congresul nu va elabora nici o lege care să impună o religie sau să interzică practicarea liberă a unei religii”[8]. Aceasta este limita pe care o impune America separării statului de Biserică, o restricţie impusă mai mult statului decât cultelor. De fapt, este vorba de o nerecunoaştere a unei Biserici oficiale, nu de aneantizarea tuturor cultelor, cum e cazul în Franţa.

Toate aceste forme de separare a cultelor religioase de stat ne arată că laicitatea astfel percepută nu are nici o legătură cu spiritul legislativ românesc, deoarece statul român nu cere Bisericilor să devină asociaţii cultuale, nu interzice prezenţa simbolurilor religioase în sistemul de învăţământ, salarizează preoţii şi are simboluri religioase sau jurăminte religioase chiar şi în sistemul juridic. Atunci despre ce stat laic poate fi vorba? Cum poate statul român să rămână laic, când el nu a dobândit calitatea ontologică de a deveni laic niciodată? Putem numi un stat laic doar pentru că nu e condus de Dumnezeu sau de membri ai clerului? Dar dacă e aşa, cum a putut fi statul laic când a fost condus de patriarhul Miron Cristea, care i-a fost prim-ministru? Dacă statul e laic, aşa cum am văzut că e cel francez, cum de actualul patriarh a fost vizat pentru funcţia de prim-ministru pe când era mitropolit al Moldovei, în anii 1990?

Până şi Alexandru Ioan Cuza, care poate fi considerat un reformator în sensul francez al relaţiei dintre stat şi Biserică (cel puţin cu privire la spolierea acesteia din urmă), prevedea în proiectul lui constituţional din 1864 existenţa unui Corp ponderator (a unui Senat) din care să facă parte printre alţii “mitropoliţii ţărei, episcopii eparhielor...”[9]. Cum putem vorbi despre o tradiţie a laicităţii statului, când prima constituţie a statului modern, din 1866, specifică la articolul 7, despre împământenire, că “numai streinii de rituri creştine pot dobândi împământenirea”[10], iar articolul 21 recunoaşte că “religiunea ortodoxă a răsăritului este religiunea dominantă a statului român. Biserica ortodoxă română este şi remâne neaternată de ori-ce chiriarhie streină, păstrându-şi însă unitatea cu biserica ecumenică a resăritului în privinţa dogmelor. Afacerile spirituale, canonice şi disciplinare ale bisericei ortodoxe Române, se vor regula de o singură autoritate sinodală centrală, conform unei legi speciale. Mitropoliţii şi episcopii eparhioţi ai bisericei ortodoxe române sunt aleşi după modul ce se determină prin o lege specială”[11]. Această prevedere statua principiul autocefaliei, nu impusă de către stat, ca în Franţa, ci dorită de evoluţia firească a Bisericii Ortodoxe Române. Articolul constituţional a fost într-adevăr urmat de legea specială, o lege organică pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi precum şi a constituirii Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Române, din 1872[12], legi care au stat la baza creării Patriarhiei române şi care se înscriu mai curând în spiritul simfoniei dintre Statul şi Biserica bizantine decât în cel al subordonării Bisericii de către statul francez.

În Constituţia din 1923 se spune în articolul 23: “Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare ale Statului. Biserica creştină ortodoxă şi cea greco-catolică sunt biserici româneşti. Biserica ortodoxă română fiind religia marei majorităţi a Românilor este biserica dominantă în Statul român; iar cea greco-catolică are întâietatea faţă de celelalte culte. Biserica ortodoxă română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarchie străină, păstrându-şi însă unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor. În tot regatul României Biserica creştin ortodoxă va avea o organizaţie unitară cu participarea tuturor elementelor ei constitutive, clerici şi mireni. O lege specială va statornici principiile fundamentale ale acestei organizaţii unitare, precum şi modalitatea după care Biserica îşi va regulamenta, conduce şi administra, prin organele sale proprii şi sub controlul Statului, chestiunile sale religioase, culturale, fundaţionale şi epitropeşti. Chestiunile spirituale şi canonice ale Bisericei ortodoxe române se vor regula de o singură autoritate sinodală centrală. Mitropoliţii şi episcopii Bisericei ortodoxe române se vor alege potrivit unei singure legi speciale. Raporturile dintre diferitele culte şi Stat se vor stabili prin lege”^[13]. Acest lung articol constituţional reglează şi relaţiile dintre stat şi celelalte culte decât Biserica ortodoxă, recunoaşte şi caracterul predominant al BOR şi faptul că e Biserică românească (recunoaşterea Bisericii Greco-Catolice ţine mai mult de condiţiile istorice în care s-a creat România Mare şi de rolul Partidului Ţărănesc, greco-catolic, în redactarea constituţiei), stabilind totodată un cadru principial pentru funcţionarea viitoarei patriarhii. Mai mult decât atât, Constituţia consemnează chiar şi un detaliu pur teologic, anume sobornicitatea (universalitatea, catolicitatea) Bisericii “păstrându-şi însă unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor”. Astfel de Constituţie, în ciuda unor stridenţe apărute în legile ulterioare, care nu sunt complet conforme cu tradiţia răsăriteană, denotând pe ici pe colo un spirit mai secularist, demonstrează totuşi o concepţie despre statul român care ia în calcul o relaţie foarte constructivă cu Biserica dominantă, fără a o proclama Biserică de stat, nici nu e cazul, dar recunoscându-i ponderea, ceea ce la vremea aceea nu a prejudiciat în nici un fel şi buna funcţionare şi libera exprimare a celorlalte culte.

Chiar şi Constituţia Republicii Populare Române prevede asigurarea libertăţii de conştiinţă şi de activitate religioasă, în art. 27, ce e drept cu precizarea “dacă ritualul şi practica nu sunt contrarii Constituţiei, securităţii publice şi bunelor moravuri”, o prevedere care a umplut puşcăriile de preoţi, călugări, episcopi şi credincioşi creştini, pe care îi numim astăzi generic “sfinţii închisorilor”. Mai mult chiar, Constituţia comunist-stalinistă păstrează o rămăşiţă a Constituţiei României Mari, de-a dreptul uluitoare, în context: “Biserica Ortodoxă Română este autocefală şi unitară în organizarea sa” (art. 27)[14]. Încă vi se mai pare, domnule preşedinte al Senatului “destul de discutabilă” prevederea despre BOR în Constituţie? Ce ziceţi domnule primar al Iaşilor de faptul că până şi Ana Pauker vorbeşte despre autocefalia BOR în Constituţie?

Abia în Constituţia României din 1965 descoperim un articol care vorbeşte de separarea... şcolii de Biserică, nu a statului în întregimea sa, chiar dacă acesta era perfect ateu şi anticreştin. Art. 30 din această Constituţie ne spune că “şcoala este despărţită de biserică”[15], în sensul că nici o confesiune, congregaţie sau comunitate religioasă nu poate avea instituţii de învăţământ, în afara celor clericale. Despre exerciţiul liber al cultului se vorbeşte şi în această constituţie. Din păcate, în ciuda prezenţei educaţiei religioase în şcoli, acestea din urmă rămân rupte de Biserică, găzduind în continuare propaganda ateistă şi materialistă, iar mai nouă pe cea homosexuală.

Discuţia despre statul laic este una care nu se va termina probabil curând. Dorinţa de a despărţi exercitarea puterii politice de religie nici măcar nu dăunează religiei, cu o singură condiţie, ca puterea statului să nu devină un duşman al religiei, cum se întâmplă de ceva vreme. Statul se doreşte absolut detaşat de problemele religioase, dar o astfel de detaşare absolută este o iluzie, pentru că el este deservit de oameni, care, în conştiinţa lor, au o anumită credinţă religioasă, şi chiar dacă îşi fac datoria faţă de statul angajator, nu se pot despărţi complet de viaţa spirituală pe care o au în particular. În plus, foarte multe dintre legile statului pot să intre în conflict direct cu moralitatea sau cu dogma cultelor religioase. Cum mai este statul neutru atunci când adoptă legi, pe care el le consideră democratice, dar care sunt contrare tuturor religiilor faţă de care pretinde că e absolut indiferent? Cum e statul neutru când legislaţia privitoare la avorturi este contrară tuturor religiilor lumii? Cum e statul neutru când impune anumit program de lucru care îi determină pe mulţi cetăţeni să nu poată participa la anumite servicii religioase ale cultului lor? Cum este statul neutru când în numele libertăţii de expresie permite negarea în public a lui Dumnezeu sau insultarea unor simboluri ale unor religii? Faptul că statul, singurul în măsură să protejeze dreptul la demnitate religioasă, se proclamă indiferent faţă de astfel de manifestări nu e de fapt un amestec brutal în treburile dogmatice ale cultelor religioase? Faptul că unele state admit căsătorii între persoane de acelaşi sex nu este un abuz faţă de toate cultele care condamnă acest lucru? Faptul că statul şi-a creat o religie în sine din democraţie şi drepturile omului îi mai poate permite să scoată celelalte religii la periferia vieţii publice fără a deveni un stat de ocupaţie peste o populaţie de altă religie? Faptul că spiritul religios este provocat de dimineaţă până seara în spaţiul public nu se constituie într-o favorizare a unei atitudini antireligioase din partea unui stat care s-a declarat laic pentru a nu avea nimic de a face cu religia? Faptul că statul ia măsuri precum cele de evidenţă biometrică a populaţiei, pe care populaţia le consideră abuzuri religioase îi mai poate oferi acestuia neutralitatea pe care şi-o dorea atât de mult, când a produs divorţul de Biserică (acolo unde acest divorţ s-a produs)? În faţa acestui puhoi de întrebări, nu e mai bună atitudinea domnului Petre Roman, care, diplomat cum îl ştim, a spus că trebuie găsită o cale de împăcare între statul “laic” şi credinţa poporului? Aşa şi trebuie făcut. Dacă Ana Pauker a putut să facă o menţiune a BOR în Constituţie, poate face cu siguranţă şi Crin Antonescu una.

Nici măcar dacă am admite că un stat laic înseamnă că nu e teocratic nu am avea o imagine extrem de clară a statului pe care adepţii laicităţii îl vor să... rămână laic. În Constituţia din 1923 se spune în art. 77 că „coborâtorii Maiestăţii Sale vor fi crescuţi în religiunea ortodoxă a Răsăritului”. Prevederea aceasta favoriza net Ortodoxia în raport cu tronul şi putem spune că aproape că discrimina celelalte religii din acest punct de vedere. A fost Regatul României o teocraţie sau a fost un stat laic care a luat în calcul o realitate religioasă foarte evidentă? Eu înclin spre a doua variantă. În celebrul Act of Settlement 1701, documentul care până în ziua de astăzi reglementează succesiunea la tronul britanic, se spune că “monarhul va intra în comuniune cu Biserica Angliei”[16]. Prin urmare, nu doar va fi de religie anglicană, ci va fi în comuniune, în acest caz, va fi capul Bisericii Anglicane. Cu regina Angliei cap al Bisericii Anglicane şi cu Biserica Anglicană religie de stat se poate spune că Regatul Unit e o teocraţie sau este un stat laic? În 2011 s-a produs o modificare la Act of Settlement, eliminându-se prevederea că numai primul născut de parte bărbătească dintre prinţii succesori va fi viitorul rege, introducându-se prevederea că dacă se va naşte mai întâi o fată, ea va putea fi prima în linia de moştenitori. Aceasta a fost considerată o măsură ce elimină discriminarea de gen la succesiunea britanică. Reprezentantul guvernului scoţian a cerut să se elimine şi comuniunea cu Biserica Anglicană a viitorului monarh, pentru a permite şi catolicilor accesul la tron. Nu s-a decis nimic în acest sens. E Britania o ţară care discriminează din acest motiv religios? Situaţia este exact aceeaşi în Suedia, unde Legea succesiunii din 1810 prevede că regele trebuie să mărturisească “credinţa evanghelică pură”. Este Suedia o teocraţie sau este un stat laic?

Nu ştim ce va scrie viitoarea constituţie despre Dumnezeu sau despre tradiţiile creştine. Poate parlamentarii noştri vor adopta nişte prevederi ca în Constituţia maghiară a lui Orban, care recunoaşte rădăcinile creştine ale naţiei, dreptul statului de a considera cetăţean copilul de la zămislire şi familia heterosexuală, sau poate se vor relua prevederile din Constituţia română din 1923. Poate parlamentarii, neavând curajul lui Viktor Orban, vor fuşeri problema, cum a fuşerit-o primarul Nichita[17] din oraşul mitropolitului Moldovei, încercând să acrediteze ideea falsă că sinodul mitropolitan ar fi cerut “obligativitatea apartenenţei la BOR a tuturor românilor sau a participării la slujbe”. Cert este că propunerea sinodului moldav va acţiona ca o hârtie de turnesol pentru politicienii români, dar şi pentru ortodocşii români. Dacă politicienii actuali îşi vor însuşi propunerea şi se vor achita cu distincţie de ea, atunci vom putea spune în sfârşit că avem nişte conducători care înţeleg ce vrea poporul de la ei. Dacă o vor ignora, poporul va putea să vadă că politicienii nu au nici un respect pentru valorile sale perene, şi atunci va acţiona în consecinţă la următoarele alegeri. La rândul lor, cetăţenii români, cei mai mulţi creştini, vor putea decide dacă doresc să voteze o Constituţie în care nu s-a admis nici o menţiune despre Dumnezeul la care se închină sau dacă vor băga încă o dată capul în pământ ca struţul şi vor vota “pentru binele patriei şi pentru valorile europene”, cum au tot făcut în ultimii 23 de ani, fără să le pese că în această ţară oricine poate dobândi cetăţenia română, în afară de Dumnezeu.

Până una alta se cuvine să precizăm următoarele:

-   Statul modern se naşte în Europa în general pe ruinele statului creştin şi ia fiinţă prin eliminarea acestuia din viaţa creştinilor. Cum s-a produs acest proces nu face subiectul acestui articol.

-    Statul român nu este un stat laic în sensul francez al cuvântului şi nici nu poate fi aşa ceva în vecii vecilor, decât dacă doreşte să fie un stat de ocupaţie. Pentru ca statul român să rămână laic, el ar trebui să fie laic, ceea ce nu e cazul.

-    Nu scrie în stele că România trebuie să fie un stat după model francez, chiar dacă acest model s-a impus în secolul al XIX-lea de către cei ce au fost trimişi în Franţa la studii şi s-au întors să ne “civilizeze”. Revoluţiile franceze au fost eminamente anticreştine, după cum se vede din literatura revoluţionară a sfârşitului de secol al XVIII-lea şi începutul de secol al XIX-lea. Păstrarea unui stat de tip francez care să administreze treburile unei populaţii covârşitor creştine este cel puţin un paradox.

-    Statul român este obligat să ţină cont de voinţa majorităţii creştine şi să o reprezinte pe aceasta, nu o minoritate de opinie, care este sub 1 la sută din populaţia ţării, dar care are acces la mediile de informare cu care domină practic autoritar toate deciziile în spaţiul public.

-    Statul român nu trebuie să fie nici laic, nici teocratic, ci un stat inclusiv din punct de vedere religios, care să ţină cont de realităţile religioase evidente, aşa cum a făcut în 1923, neprejudiciind prin aceasta cetăţenii de alte credinţe decât cei majoritari (o majoritate zdrobitoare).

---

[1] http://iasi.mmb.ro/comunicat/hotararile-sinodului-mitropolitan-al-mitropoliei-moldovei-bucovinei-din-5-martie-2013.

[2] http://www.pesurse.ro/2013/03/15/nicolicea-numele-lui-dumnezeu-e-deja-in-constituti/#news.

[3]http://fr.wikipedia.org/wiki/Loi_de_s%C3%A9paration_des_%C3%89glises_et_de_l%27%C3%89tat#Contexte_:_une_s.C3.A9paration_douloureuse.

[4] http://en.wikipedia.org/wiki/Briand-Ceretti_Agreement.

[5] http://www.vatican.va/holy_father/pius_x/encyclicals/documents/hf_p-x_enc_11021906_vehementer-nos_en.html.

[6] Biserici franceze nerecunoscute juridic, ci “social şi mediatic”, sunt: catolicismul, iudaismul, luteranismul, calvinismul http://www.orthodoxero.eu/pages/acasa/viata-religioasa-in-europa/locul-cultelor-in-sistemele-de-drept-european.php

[7]http://www.anayasa.gov.tr/images/loaded/pdf_dosyalari/THE_CONSTITUTION_OF_THE_REPUBLIC_OF_TURKEY.pdf.

[8] Constituţia Statelor Unite ale Americii, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 72.

[9] http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Constitu%C5%A3ia_din_1864.

[10] http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=37755. Nu ne interesează pentru scopurile acestei discuţii pe cine viza în primul rând această provedere constituţională, care se pare că a fost şi mărul discordiei conferinţei de pace de după Războiul de Independenţă din 1878.

[11] Ibidem. Poate că exact astfel de prevederi doreşte Mitropolia Moldovei să introducă în noua Constituţie.

[12] http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-s-nascut-patriarhia-romana.

[13] http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1517.

[14] http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/const_1948.php.

[15] http://www.rogoveanu.ro/constitutia/const1965.htm.

[16] http://en.wikipedia.org/wiki/Act_of_Settlement_1701#Original_context.

[17] http://www.ziare.com/politica/constitutie/nichita-daca-e-dumnezeu-in-constitutie-isi-vor-face-oamenii-cruce-mai-des-pe-strada-1224146.

Regionalizare? Federalizare? “Mai multă Europă”? “Deloc Românie”?

Anul acesta se anunţă a fi anul “mult aşteptatei” regionalizări a României, pentru că, nu e aşa, numai noi nu suntem în rând cu lumea bună europeană (ce surpriză!) şi nu e bine. De aceea, insuficientul aparat bicrocratic românesc trebuie să mai aibă un strat de profesionişti – eiusdem farinae negreşit – birocraţia regională. Probabil că decizia s-a luat după ce s-a constatat că România a depăşit în mod exagerat standardul de confort european al cetăţeanului aflat în contact cu funcţionarii statului şi, pentru ca alte state europene să nu îşi dorească în van o birocraţie operativă, amabilă, profesionistă şi eficientă ca a noastră, s-a decis să ni se mai reducă nouă un pic din traiul pe vătrai, că aşa e când eşti în Uniunea Europeană, ţi se rupe inima când îl vezi pe altul mai năcăjit decât tine.

Numai în astfel de registru ironico-cinic poate trata cineva zdravăn la cap o operaţiune care nu va aduce nimic bun poporului român şi va transforma un stat deja opac într-un zid faţă de bietul cetăţean, care de acum va trebui să bată la o nouă serie de uşi, să mai dea o serie de şpăgi şi să mai asculte un şir de minciuni electorale cu conţinut strict regional.

După ce am dat în diabet de atâta lapte şi miere cât au curs ca urmare a aderării României la UE în 2007, după ce i-am distrus psihologic pe ruşi cu aderarea la NATO, după ce am atras catralioane de euro din banii pe care tot noii îi dăm burocraţilor europeni spre administrare, este firesc să facem următorul pas spre realizarea fericirii europene – împărţirea teritoriului naţional în unităţi administrative inutile. 

Întrebarea rămâne: de ce se cheltuiesc o groază de bani pentru a crea un sistem parazitar inutil, suprapus peste judeţe, care şi aşa sunt şi ele ultrainutile din punct de vedere administrativ? Discursul politic ne spune deja cum e calea cea strâmtă şi cu chinuri spre fericirea promisă. Cum eu încă nu sunt complet cretin, prefer să raţionez situaţia şi să îmi trag singur concluzia. Iar concluzia mea este că modificarea teritorială are o semnificaţie de perspectivă, vizând desfiinţarea statului român şi transferarea teritoriului actualului stat direct Uniunii Europene. Programul priveşte toate cele 27 de state membre ale UE, nu doar România, care au făcut această împărţire teritorială. Faptul că Uniunea Europeană nu reuşeşte să colaboreze cu statele naţionale şi simte nevoia să le impună organizarea unui sistem de administrare care să fie compatibil cu ea ne dă de înţeles că UE nu are nici o intenţie să accepte la nesfârşit existenţa actualelor state naţionale, unele dintre ele fiind deja butoaie de pulbere etnică ce abia aşteaptă o detonare (am în vedere mai întâi Spania, unde Catalonia tocmai se pregăteşte de independenţă, apoi Britania, unde scoţienii vor ţine un referendum de independenţă faţă de Londra, Italia, unde există puternice mişcări secesioniste, Belgia, unde valonii şi flamanzii aproape că se sfâşie unii pe alţii, România, la a cărei temelie se lucrează intens prin mijloacele pe care le ştim şi exemplele nu se opresc aici).

Faptul că UE are proiecte care se adresează exclusiv unor grupări de euroregiuni din mai multe ţări ne arată clar că UE doreşte să creeze o nouă realitate etnică şi naţională pe cuprinsul statelor membre, una în care regiuni din ţări diferite să colaboreze între ele, acesta fiind de fapt patternul colaborării viitoare, din Statele Unite ale Europei, când actualele state naţionale nu vor mai fi. Iată ce declara un manager de proiect român în 2012: „Programul South East Europe, susţinut de către Uniunea Europeană, vizează implementarea unor proiecte comune de către grupuri de parteneri, minim trei grupuri din trei state diferite. Domeniile de aplicare pentru proiectele derulate vizează patru direcţii, toate având ca numitor comun consolidarea cooperării şi reducerea disparităţilor dintre regiuni”; sublinierea noastră).

Devine evident că Uniunea Europeană îşi creează un stat pe teritoriul statelor membre. Există o listă a euroregiunilor, din care se înţelege mai bine cum teritoriile statelor naţionale sunt deja tranşate. UE a organizat euroregiuni formate din regiuni din mai multe ţări, iar regiunile noastre, pe care tocmai le face guvernul acum, ar putea fi integrate în felul următor: Moldova va intra în Euroregiunea Siret-Prut-Nistru; Dunărea de Jos va intra în Euroregiunea Prut şi Dunărea de Jos, împreună cu sudul Basarabiei şi cu teritoriile româneşti din Ucraina, grupate în aşa-zisa regiune Odessa; Banatul va intra în Euroregiunea Dunăre-Criş-Mureş, cu Banatul sârbesc şi cu zona limitrofă ungurească; ţinutul secuiesc intră în Euroregiunea Carpatică; Crişana va intra în Euroregiunea Biharea, cu Biharul unguresc; Dobrogea va intra în Euroregiunea Mării Negre, cu Cadrilaterul nostru, aflat acum în Bulgaria; Oltenia este parte a Euroregiunii Dunărea 21.

Se ştiu puţine detalii despre proiectul pe care îl are guvernul în vedere cu privire la regionalizare. După bunul obicei românesc, proiectul aflat acum în dezbatere publică poate să nu conţină la sfârşit nimic din ceea ce şi-a propus iniţial, să fie în final complet diferit. Deocamdată se cunoaşte că se vor face opt regiuni, care vor corespunde oarecumva fostelor state feudale care au intrat în componenţa statului modern şi provinciile istorice ale acelora. Cu acest prilej cred că, dacă Constituţia se va vota, Moldova Măriei Sale Ştefan (Moldova din inimi, ca simbol cultural, pentru că statul Moldova s-a contopit în statul român modern în 1859) va cunoaşte încă o micşorare teritorială, după cea din 1775, când austiecii au furat Nordul Moldovei şi l-au botezat “Bukowina”, păcălindu-i, pentru a-i supune şi stăpâni, pe moldovenii de acolo că ei nu sunt ca ceilalţi de prin Moldova rămasă întreagă, că sunt buricul pământului etc. şi după jaful rusesc din 1812, când turcii le-au dat ruşilor cioara din par, iar ruşii au luat şi cioara, şi parul, şi pământul în care era parul înfipt, şi pământul de sub pământul în care era parul şi tot ce au putut pune în desagi. Bucăţica de Moldovă care ne mai rămăsese şi-a păstrat până azi conturul geografic cu care a şi intrat în componenţa Principatelor Române Unite. Nici măcar lui Cuza şi unioniştilor lui reformatori nu le-a trecut prin cap să “soarbă Milcovul dintr-o sorbire”, regurgitându-l pur şi simplu în… Marea cea Mare din Dobrogea. Proiectul Guvernului României face din estul ţării o regiune moldovenească, care se încheie la Bacău, şi una dobrogeană, care începe la Galaţi şi se termină la Constanţa, cuprinzând, cum am spus, şi Milcovul şi judeţul prin care acesta curge.   

Pe lângă această anomalie legată de teritoriul moldovenesc mai există desigur şi regiunile pe criterii etnice, una în centrul ţării, Ţinutul Secuiesc cuprins într-o regiune cu judeţele transilvane limitrofe, şi alta undeva către nord vest, care se suprapune fostei provincii Partium, şi ea integrată într-o regiune cu celelalte judeţe transilvane. De ce e necesar să ai două regiuni în care cu siguranţă se va impune o limbă regională (cine ar putea împiedica acest lucru?), poate şi simboluri regionale? UDMR a anunţat deja: „Noi vom avea amendamente la articolul 1 al Constituţiei, dar nu la caracterul unitar, nu la caracterul indivizibil, ci la caracterul de stat naţional”. Dacă statul nu este naţional, atunci rezultă clar că el nu are nici un fundament pentru a clama unitatea şi indivizibilitatea. Oricând poate fi numit o “închisoare a popoarelor”, şi închisorile popoarelor nu mai sunt la modă în UE, decât dacă se referă la UE însăşi.

Se mai ştie despre proiectul de regionalizare că fiecare regiune va avea un guvernator (despre care ştim până acum că va fi ales de către primarii şi consilierii judeţeni din regiune), un Consiliu regional, ales tot dintre consilieri judeţeni, şi probabil un parlament regional (dacă prin Consiliu regional se va înţelege un fel de guvern local), sperăm că ales de poporul regional, nu tot de primari. Trebuie făcută precizarea că regiunile de dezvoltare economică deja există, consiliile pentru dezvoltare regională deja există; acum însă ele devin forme de organizare teritorială, ceea ce înseamnă că scopul lor nu e cooperarea economică, ci reorganizarea ţării pentru a se integra în statul UE care se pregăteşte.

Acest din urmă lucru rezultă şi din ce spune domnul viceprim-ministru Liviu Dragnea, care afirmă pentru Jurnalul Naţional din 11 ianuarie 2013: “Exerciţiul financiar al Uniunii Europene 2014 - 2020 trebuie să găsească regiunea administrativă în România, în aşa fel încât regiunea să devină partener direct cu Comisia Europeană şi nu Guvernul României” (sublinierea îmi aparţine). Cu alte cuvinte, partenerul Comisiei Europene, care e guvernul european, va fi regiunea, nu centrul. Mai simplu spus, Guvernul României creează o structură teritorială pe teritoriul statului român care este partener direct [şi egal] Comisiei Europene, care este Guvernul Uniunii Europene. Dacă aceste regiuni de dezvoltare europene au afaceri directe cu Bruxelles, cine le împiedică să îşi lărgească puterile până în aşa măsură încât statul central să nu mai aibă nici un sens? Eu cred că 2013 este anul în care statul român îşi încheie existenţa, chiar dacă el va putea să mai agonizeze ani buni, până când UE va reuşi să-şi întărească suficient legătura directă cu regiunile actuale, care sunt de fapt viitoarele ei provincii. 

Şi mai ştim ceva: din legislativul următor va exista o Cameră a Regiunilor, adică practic jumătate din viitorul Parlament al României, care va reprezenta de fapt interesele Uniunii Europene în legislativul românesc. Acela va fi încă un pas spre desfiinţarea statului român. Cât va mai fi până ce Camera Regiunilor se va muta de la Bucureşti direct la Bruxelles? Dacă regiunile devin parteneri direcţi ai Comisiei Europene, la ce va folosi în viitor o cameră în parlamentul naţional, care oricum trebuie să accepte legislaţia făurită la Bruxelles, conform articolului 148 din Constituţie?

O vreme mi s-a părut că proiectul regionalizării viza o federalizare a actualului stat, ceea ce era destul de rău şi aşa, însă cred că de fapt nu se vrea federalizarea statului român, ci dispariţia tuturor statelor naţionale din interiorul Uniunii Europene, pentru a face loc unui singur stat federal, Statele Unite ale Europei, despre care l-am şi auzit anul trecut vorbind cu patos pe fostul preşedinte al României, un suporter al SUE şi un promotor foarte serios al regionalizării ţării (ne amintim dezbaterea de anul trecut).

Iată câteva motive pentru care eu cred că regionalizarea nu ar trebui făcută:

1.  Regionalizarea va spulbera şi bruma de autoritatea a statului român, lăsând populaţia regiunilor respective la cheremul unor mafii locale, pe care nimeni nu le va mai putea dezrădăcina vreodată. Şi aşa statul e “federalizat” de mafiile locale, care l-au “baronizat” şi “voievodizat”. 
2. Pretinsele afaceri cu Comisia Europeană ale regiunii nu vor aduce nici o bunăstare, deoarece filozofia Comisiei Europene este dezvoltarea economică controlată şi programată, adică artificială, iar astfel de mentalitate nu poate genera creştere de nici un fel, pentru că inhibă forţele economice ale regiunilor. Criza în care se află Europa se datorează aceleiaşi filozofii neghioabe, care pune în lanţuri dezvoltarea firească a zonelor europene, în loc să compenseze doar zonele defavorizate, în aşa fel încât decalajul economic să nu fie prea mare.
3. Oricine a văzut un contract european a observat absoluta lui lipsă de transparenţă şi prevederi care într-un tribunal nu ar putea avea niciodată vreo şansă de câştig. În condiţiile dispariţiei statului român, astfel de contracte ar lua locul la orice nivel contractelor existente în uz la ora actuală, dacă Comisia Europeană ar deveni partener în locul acestuia. După opinia mea, acest lucru ar instaura o sclavie similară celei din epoca romană în Europa, chiar dacă cuşca ar fi aurită şi lanţurile ar avea cristale Swarowski pe ele.
4. Regionalizarea slăbeşte unitatea de gândire şi acţiune a populaţiei care se simte atacată în drepturile sale de decizii aberante ale Uniunii Europene. Şi ştim că expresia decizii aberante ale UE este deja un truism. Şi ştim de asemenea că românii şi aşa sunt aproape de zero la capitolul coeziune.
5.  Regionalizarea, având ca scop final desfiinţarea statului român, nu corespunde dorinţelor poporului român, care nu s-a exprimat niciodată pentru cedarea teritoriului României altui stat.
6. Uniunea Europeană este o organizaţie nedemocratică, dictatorială, fără nici un respect pentru drepturile şi libertăţile cetăţenilor, chiar dacă în mod public se preface că le respectă acolo unde le găseşte.  

Circulă pe holurile Parlamentului European expresia “mai multă Europă”, o expresie eufemistică prin care se înţelege o lărgire a suveranităţii Uniunii Europene în detrimentul statelor naţionale membre. De ce nu ştim noi, marele public, despre aceste dezbateri? Pentru un motiv simplu: Uniunea Europeană este o organizaţie politică ce nu are nici o fărâmă de democraţie, nici o înţelegere democratică a vieţii sociale, nici o urmă de transparenţă. Cei ce conduc această organizaţie cu veleităţi de stat federal se consideră o clasă superioară, un fel de “club al înţelepţilor”, care nu trebuie să dea socoteală poporului (i.e. vulgului) pentru deciziile pe care le iau. Din acest motiv, nici europarlamentarii români nu consideră necesar să ne spună şi nouă care sunt tendinţele în Uniunea Europeană. Poporul român nu a fost consultat când ţara a fost vârâtă în UE, nu a fost consultat nici când s-a ratificat Tratatul de la Lisabona, pe care Parlamentul României l-a ratificat la grămadă, deşi ştia că în Europa fuseseră tulburări mari legate de tratat. Politicienii români au vrut să demonstreze că nimeni nu îi întrece în “cuminţenie” şi “europenism”.

Oricâtă Europă vor fi dorind europarlamentarii români să facă, e datoria noastră să le amintim articolul 3, aliniat 1 din Constituţia României: Teritoriul României este inalienabil. Mai mult, România despre care se vorbeşte în articol este definită ca “stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil” (articol 1 Constituţie). Faptul că e stat naţional arată că este forma de organizare a poporului, a naţiunii care locuieşte acest teritoriu, singura care are dreptul să exercite suveranitatea (articolul articol 2, alin. 1) prin organele sale reprezentative, grupate generic sub denumirea de stat, sau direct prin referendum (ibidem).

Din cele spuse până aici rezultă că teritoriul României aparţine poporului român, fiind doar administrat de ceea ce numim statul român. Distincţia este importantă, pentru că indiferent ce sceleraţi ar reuşi să ajungă la conducerea statului român la un moment dat sau altul, înstrăinarea teritoriului românesc nu se poate face sub nici o formă, deoarece teritoriul este al poporului care îl locuieşte, singurul care poate decide în mod direct dacă vrea să dea o palmă de pământ cuiva sau vrea doar să dea o palmă politicilor trădătoare de ţară care se fac în numele său de decenii bune.

Dacă la aceasta mai adăugăm şi articolul 152, aliniat 1 din Constituţie, care spune că dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului… integritatea teritorială… nu pot forma obiectul revizuirii Constituţiei, ne rezultă că cei ce visează mai multă Europă pe pământ românesc se pot trezi acuzaţi de înaltă trădare la un moment dat. Partea bună a articolului 152 este că permite abrogarea articolului 148 din Constituţie, introdus în mod fraudulos de guvernarea din 2003 prin celebrul referendum în care au votat şi câinii maidanezi şi raţele sălbatice, care tocmai se pregăteau să plece din ţară. Acest articol anulează practic suveranitatea poporului român, exprimată prin activitatea legislativă a parlamentului care îl reprezintă, impunând legislaţia unui stat străin ca normativă şi prioritară legislaţiei contrare interne.

Atrag atenţia că chiar dacă UE vine înveşmântată în Ileana Cosânzeana şi este băgată astfel pe gâtul românilor, cedarea teritoriului naţional acestui stat este o trădare similară oricărei cedări teritoriale, numai că e mai ruşinoasă, pentru că s-a realizat prin trădare pură, nu prin neputinţă militară, cum s-a întâmplat în anii 1940.

  Atenţionare: Dacă cineva citeşte acest articol, ar putea fi tentat să creadă că sunt nebun sau că sunt un naţionalist retrograd. Îmi place să cred că nu sunt nici una, nici alta. Cei ce se află în spatele UE croiesc proiecte pe decenii sau chiar secole. Efectele pe care eu le intuiesc în legătură cu regionalizarea nu reprezintă decât o etapă dintr-un plan mai larg. Nu înseamnă că vom pierde teritoriul naţional mâine. Dar cine poate garanta pentru poimâine?

A apărut RVM 4/2012

Open publication - Free publishing - More muntelui

Revista Valea Muntelui, 3/2012

Open publication - Free publishing - More bicaz

Revista Valea Muntelui 2/2012

Open publication - Free publishing - More bicaz