Mihai-Silviu Chirila

Lansarea volumului Credinta şi tradiţii nemţene. O perspectiva crestina asupra vietuirii in lumea contemporana

2011-12-27T21:16:00.009+01:00

În partea a doua corul Koinoneia de la Parohia Neagra, din Comuna Taşca, susţine un superb concert de colinde.

Volumul se poate cumpăra din Piatra Neamt, de la Libraria Cetatea Doamnei şi din Iaşi de la libraria Editurii Rotipo, vis a vis de Universitatea Cuza.

A aparut Revista Valea Muntelui, nr 4/2011

2011-12-27T21:15:00.001+01:00

Open publication - Free publishing - More revista

Credinţă şi tradiţii nemţene. O perspectivă creştină asupra vieţuirii în lumea contemporană

2011-12-17T12:02:00.005+01:00

Mihai-Silviu Chirilă, Credinţă şi tradiţii nemţene. O perspectivă creştină asupra vieţuirii în lumea contemporană, Editura Rotipo, Colecţia Spiritualitate, Iaşi, 2011, format 135X200, pagini 334.

Creştinul ortodox din zilele noastre trăieşte paradoxul de a vedea că în timp ce Biserica în sine, ca „instituţie”, cum le place unora să spună, se integrează cumva în societate şi are un oarecare statut, conţinutul credinţei este respins aproape în totalitate de Zeigeist-ul epocii, care a pus stăpânire pe România într-un ritm halucinant.

Astfel, morala creştină este persiflată de toţi cei care spun că nu mai au „complexe”, „mentalităţii învechite” sau că sunt moderni: aproape toate „prejudecăţile” de care omul „recent”, de multe ori şi creştin, se debarasează sunt de fapt învăţăturile morale ale Bisericii, pe care moşii şi strămoşii le-au preţuit timp de secole, şi chiar milenii.

Practicarea religiei creştine se transformă, atunci când ignoranţa se înrudeşte cu precaritatea educaţiei, într-un spectacol magic degradant, luat în derâdere de către posturile naţionale de televiziune, bucuroase că pot arăta la televizor creştini care se bat pentru a ajunge mai în faţă la moaştele unui sfânt; când se pune în discuţie practicarea religiei sub forma jertfei pentru aproapele pentru a împlini cuvântul lui Iisus, care spune că nu există mai mare jertfă decât să-ţi pui viaţa pentru prietenul tău, mulţi dintre noi practicăm o „ortodoxie a demonilor” din evanghelia despre porcarii din ţinutul Gherghesenilor: leghionul de demoni L-a recunoscut pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, o mărturisire perfect ortodoxă, care depăşeşte toate ereziile veacurilor. Dar la ce le-a folosit demonilor că L-au chemat pe Iisus cu numele Lui real?

Există un sentiment de uimire în rândul celor mai mulţi dintre creştinii practicanţi, de data aceasta, care încep să se simtă din ce în ce mai străini în această ţară şi chiar în această lume; şi nu e vorba despre înstrăinarea firească a creştinului de lume, pe care Biserica primară o cuprindea în termenul de peregrin, care descria detaşarea creştinului de cele lumeşti şi prezenţa sa în trecere prin această viaţă (în Imperiul Roman denumirea peregrinus se acorda celor ce nu erau cetăţeni romani, dar erau oameni liberi, adică majoritatea covârşitoare a locuitorilor acestei construcţii politice şi militare) şi i se aplica şi ei înseşi: Biserica peregrină prin lume.

Uimirea celor ce trăiesc astăzi în duhul lui Hristos este legată de faptul că, deşi fiecare milimetru de pământ românesc este stropit cu sânge de martir român, care într-o formă sau alta a luptat pentru această glie, etosul ortodox este marginalizat ca o Cenuşăreasă, pentru a se face loc unei mentalităţi brutale şi abrutizante, unui spirit mercantil care desfiinţează tot pe unde trece, reducând viaţa însăşi la un raport între venituri şi cheltuieli. Superficialitatea şi neobrăzarea, minciuna asumată cu rânjetul pe faţă şi nepăsarea strivitoare par a funcţiona după principiul enunţat în proverbul franţuzesc: Quand le bon ton arrive, le bon sens se retire. Aproape totul în societatea noastră este de „bon ton”, dar mai nimic nu mai e de bun-simţ.

Am ajuns să-i blestemăm pe cei dinaintea noastră, a căror indolenţă şi inerţie au făcut ca lumea să ajungă pe pragul unei distopii terifiante. Ne întrebăm unde erau bunicii şi străbunicii noştri când îşi puneau americanii sateliţii cu care ne spionează astăzi; unde erau apologeţii care să le închidă gura ateilor şi să preîntâmpine darwinismul social căruia îi suntem victime astăzi; unde erau cei ce trebuia să păstreze curăţenia spirituală şi culturală a poporului acestuia?

Desigur, dacă extindem întrebarea la nivel planetar, majoritatea celor care ar fi trebuit să apere ceea ce strămoşii lor creştini au cucerit şi au ţinut timp de veacuri prin jertfe uriaşe erau în faţa televizoarelor; unii erau prin ashramurile hippiote încercând noi forme de contact cu transcendentul. Şi să nu îi uităm pe cei care visau şi făureau o lume mai bună participând în tot felul de fantezii bugetivore care să le dea sentimentul că fac şi ei ceva în viaţă.

La noi, lucrurile erau în alb şi negru, lipsite de nuanţe: unii, cei mai buni, erau în închisorile comuniste, pentru că erau creştini ortodocşi şi nu voiau să se închine la idolii de la Răsăritul convertit de curând la „înfrăţirea dintre clasa muncitoare şi ţărănime”; alţii, cei mai mulţi, construiau socialismul, minţiţi cu demenţă de imnul Internaţionalei socialiste că: „Sculaţi, nu-i nici o mîntuire/În regi, ciocoi sau dumnezei!/Unire, muncitori, unire,/Şi lumea va scăpa de ei!”.

***

Volumul Credinţă şi tradiţii nemţene s-a născut din dorinţa de a găsi răspunsuri la unele dintre preocupările omului care vieţuieşte pe aceste meleaguri, în aceste vremuri ale minciunii instituţionale şi universale, cum le numea un spirit treaz al epocii.

Toate temele abordate se vor a fi o perspectivă creştină asupra vieţuirii în lumea contemporană în aşa fel încât spiritul acesteia să nu ne înghită şi să ne fure mântuirea. Din dialogurile pe care le puteţi citi în paginile ce urmează transpare îndemnul la vigilenţă şi la discernere înţeleaptă a adevărului de falsitate.

În acelaşi timp, teme legate de educaţia din şcoli, raportare la stat, reîntoarcerea la tradiţiile populare, ataşamentul faţă de neam, respectul faţă de familie pot fi considerate ca o perspectivă creştină a supravieţuirii într-un mediu ostil, declarat în mod mincinos „tolerant”.

Cea mai mare eroare pe care ar putea-o face cititorul acestor pagini ar fi să creadă că această carte este un tratat de dietrologie, un demers obscur subsumat superficial aşa-zisei teorii a conspiraţiei. Faptul că această confuzie se poate face uşor nu e decât o consecinţă a respectului pe care adevărul îl are în astfel de lume. În realitate, toţi invitaţii mei îşi asumă statutul de mărturisitori curajoşi ai lui Hristos şi ai învăţăturii creştine, inclusiv judecata aspră a celor care cred că ceea ce spun ei este prea „radical”, nu este „corect politic” sau „în acord cu spiritul democratic”. Oamenii cu care am vorbit eu în acest volum nu sunt nişte duşmani ai lumii, ci persoane perfect onorabile, ale căror puncte de vedere trebuie măcar acceptate, dacă nu urmate.

Cum era şi firesc pentru o carte care relatează despre credinţele şi tradiţiile nemţene, Părintele Justin Pârvu ne face plăcerea de a ne rosti un cuvânt despre viaţa de veci şi despre buna vieţuire în lume, care poate aduce mântuirea. Am considerat cuvântul său ca o adevărată prefaţă a acestei lucrări. Subtitlurile au fost introduse de autorul volumului.

Părintele Spiridon de la Petru Vodă ne vorbeşte despre cumpătare şi despre ascultare, două căi pentru a ajunge la desăvârşire. Sfaturile sale sunt de mare folos celor ce vor să iasă din ritmul demonic al lumii acesteia pentru a reveni la ritmul liturgic în care se desfăşoară viaţa sub ocrotirea Bisericii.

Monahul Filotheu de la aceeaşi mănăstire ne vorbeşte despre mărturisirea credinţei într-o lume secularizată. Secularizarea şi ieşirea din etosul ortodox s-au produs în spaţiul românesc mult înaintea venirii comunismului, ne spune interlocutorul meu, iar întoarcerea la Hristos nu se poate face fără curajul asumării greşelilor şi al lepădării de ele.

Doamna Aspazia Oţel-Petrescu şi Părintele Ioan Cârciuleanu ne aduc parfumul vieţuirii în România Mare, un vis naţional pe care l-au văzut materializându-se la începutul secolului. Cei doi venerabili interlocutori ne poartă prin oraşele universitare, prin atmosfera acelor vremuri, dar şi prin temniţele regimului inuman al comunismului. „Dumnezeu îi iubeşte pe români tocmai pentru că i-a pus la ispite atât de puternice”, ne asigură martira Aspazia Oţel-Petrescu, în timp ce nonagenarul preot ieşean ne confirmă că „absolut toţi oamenii au nevoie de Hristos”.

Profesorul Ioan Vlăducă ne ţine trei prelegeri memorabile despre raportul dintre ştiinţă şi pseudoştiinţă, despre arta tradiţională şi valoarea ei pentru sufletul nostru şi despre suflet însuşi. Cuvintele sale spulberă norii de minciună în care am fost crescuţi, repunând în drepturi gândirea patristică din care acest popor s-a adăpat secole la rând.

Cu erudiţia-i deja cunoscută de către telespectatorii nemţeni, Părintele Nicolae Capşa explică sensurile fericirii a zecea enunţate de Iisus în ziua Învierii Sale: „Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut”. Părintele ne dezvăluie cum putem şi noi fi părtaşi ai acestei fericiri şi de ce Toma nu era neapărat „necredinciosul”, cum i se spune, ci „purtătorul nostru de cuvânt” pe lângă Hristos, răspunzându-ne prin experienţele vieţii sale la multe întrebări pe care creştinii şi le-au pus în orice epocă au trăit.

Părintele Matei Vulcănescu ne descrie principalele coordonate ale misiunii Bisericii în zilele noastre atât în rândul necredincioşilor, cât mai ales al celor care îşi ignoră propria credinţă. „Hristos a murit şi pentru satanişti, şi pentru vrăjitori, şi pentru toţi păgânii, şi pentru toţi necredincioşii din lumea aceasta şi pentru cei care Îl înjură. Pentru toţi Hristos a murit pe cruce. Dacă misionarul are în prim-plan lucrul acesta, atunci poate să intre în inima oricărui om. Nu există bariere. Nu există om rău. Există om bolnav, şi boala sa trebuie vindecată”, ne spune misionarul din Grecia.

Un interviu foarte interesant despre necesitatea educaţiei morale în şcoală în locul studierii sexologiei şi un altul despre devastatoarea maladie a pornografiei ne oferă doamna doctor Paula Iliescu, un fervent adept al medicinei psihosomatice, care să ia în calcul mai întâi vindecarea sufletului pentru ca trupul să fie sănătos la rândul său.

Familia creştină şi valorile ei sunt prezentate şi apărate de doamna judecător Carmen Păduraru, care ne învaţă că acele căsătorii care sunt făcute sub binecuvântarea Bisericii vor dăinui în timp. Doamna judecător ne asigură de asemenea că ora de religie în şcoli le poate face munca mai uşoară inclusiv celor din sistemul judiciar, pentru că boala de care suferă România este, cum spunea Iorga acum un secol, lipsa de caractere, nu de bani. Caracterele se clădesc în trăirea profundă a relaţiei cu Hristos, iar El poate fi cunoscut foarte bine din fragedă pruncie, de pe băncile şcolii.

Relaţia dintre stat şi Biserică a fost mereu o problemă în decursul istoriei, dar acum ea s-a acutizat pentru că statul a fost acaparat de un set de valori care merg în mare parte împotriva gândirii şi trăirii din Biserică. Despre acest lucru şi despre pretenţia statului de a se comporta ca un stat eminamente laic, deşi Constituţia nu îl descrie ca fiind astfel, ne vorbeşte Părintele Andrei Bejan de la Cernica, absolvent de Teologie şi student la Drept şi Conservator.

Tinerii preoţi Paul Vamanu şi Sebastian Teacu ne împărtăşesc din experienţa slujirii Bisericii în lumea contemporană. Unul dintre ei ne descrie experienţa de capelan la o închisoare, iar celălalt, pe cea de preot la un azil de bătrâni şi de inspector pe domeniile diaconie şi cateheză în cadrul Arhiepiscopiei Iaşului.

Raporturile corecte dintre neam, naţiune şi patriotism ne sunt detaliate de către directorul publicaţiei de oceanografie ortodoxă AXA, domnul Mugur Vasiliu, care ne aduce mesajul extraordinar: „Cultura este o sumă de manifestări care au diferite rezultate, diferite produse, şi se petrec în curtea Bisericii. Aceasta este pentru români cultura. Dacă ai ieşit din curtea Bisericii, nu mai e cultură românească”.

Despre guvernarea lumii de către Dumnezeu, nu de către organizaţiile internaţionale, şi despre lucrurile pe care le învăţăm în şcoală mai mult ca parte a unui program ideologic decât ca adevăruri apodictice ne vorbeşte tânărul Silvian Emanuel Man, actualmente student la Facultatea de Istorie a Universităţii din Iaşi, la vremea interviului elev la Colegiul Naţional „Calistrat Hogaş”.

Despre darul rugăciunii şi dorul de Biserică ne spune părintele Mihail Popa de la Bicaz, iar despre cum pun în practică acest dar dacii liberi de sub poale de Ceahlău aflăm de la părintele Dumitru Diaconu, preot într-o parohie cu populaţie sută la sută ortodoxă.

Şi tot despre daci este şi ultimul material, o prelegere în cadrul unui simpozion ştiinţific de la Bicaz, în care am conferenţiat despre persistenţa dacilor pe aceste meleaguri şi despre faptul că nu au dispărut şi nici nu s-au transformat în altceva, ci au dăinuit cu acel dar de a rezista vremurilor grele, pe care astăzi noi îl considerăm una dintre virtuţile naţionale.

***

Acest volum se doreşte a fi un dar cu prilejul Naşterii Domnului atât pentru cei ce au participat la el în calitate de invitaţi, cât şi pentru cititori. Dacă este de folos sufletesc cuiva, atunci acela să nu uite să înalţe o rugăciune de pomenire pentru robul lui Dumnezeu Gheorghe, mutat la Domnul pe 9 februarie 2009.

Mihai-Silviu Chirilă,

Taşca, Neamţ, 2011

Cuprins

Cuvânt înainte

Cuvânt despre viaţa veşnică (Invitat Justin Pârvu)

Despre cumpătarea creştină (Invitat Părintele Spiridon)

Despre mărturisirea credinţei într-o lume secularizată (Invitat Monahul Filotheu)

Mărturisirea credinţei în închisorile comuniste (Invitată Aspazia Oţel-Petrescu)

Un secol de slujire preoţească (Invitat Preot Ion Cârciuleanu)

Despre pseudoştiinţă (Invitat Ioan Vlăducă)

Arta tradiţională, pe cale de dispariţie (Invitat Ioan Vlăducă)

Despre realitatea sufletului (Invitat Ioan Vlăducă)

Misiunea Bisericii intra şi extra muros Ecclesiae (Invitat Preot Matei Vulcănescu)

„Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut” (Invitat Preot Nicolae Capşa)

Educaţia pentru sănătate în şcoli (Invitată Paula Iliescu)

Pornografia – boala secolului XXI (Invitată Paula Iliescu)

Despre familia creştină (Invitată Carmen Păduraru)

Predarea religiei în şcoli (Invitată Carmen Păduraru)

Statul laic şi statul laicilor (Invitat Andrei Bejan)

„În temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Invitat Preot Paul Vamanu)

„Nu numai cu pâine se va hrăni omul, ci şi cu cuvântul de la Dumnezeu” (Invitat Preot Sebastian Teacu)

Tradiţie şi naţionalism versus patriotism (Invitat Mugur Vasiliu)

Ce ne învaţă şi ce nu ne învaţă şcoala? (Invitat Silvian-Emanuel Man)

Guvernarea lumii de către Dumnezeu (Invitat Silvian Emanuel Man)

Darul rugăciunii şi dorul de Biserică(Invitat Preot Mihail Popa)

Trăirea lui Hristos la poale de Ceahlău (Invitat Preot Dumitru Diaconu)

Importanţa elementului dacic în conştiinţa naţională (Mihai-Silviu Chirilă)

Dacia dăinuieşte în muntele sfânt al lui Dumnezeu

2011-11-22T11:41:00.003+01:00

Oraşul mării dintre munţi – Bicaz 400 de ani

Vineri, 30 septembrie 2011, Clubul Cimentistului din oraşul Bicaz, judeţul Neamţ, a fost gazda Simpozionului Interjudeţean cu numele “Oraşul mării dintre munţi – Bicaz 400 de ani”, eveniment organizat de Primăria Bicaz şi Biblioteca Oraşului Bicaz.

Deschiderea oficială a evenimentului a avut loc la ora 9.00, odată cu urările de bun venit din partea primarul oraşului Bicaz, prof. Constantin Catrinoiu, şi a preşedintelui Consiliului Judeţean Neamţ, prof. Vasile Pruteanu.

Simpozionul propriu-zis a fost precedat de o festivitate de semnare a unui protocol de colaborare între Asociaţia Culturală “Valea Muntelui” din Bicaz-Neamţ şi Primăria Comunei Bicaz-Maramureş, o acţiune care speră să se constituie într-un pas înainte spre înfrăţirea celor două localităţi cu acelaşi nume, şi de lansarea volumului Plutăritul pe Bistriţa al domnului C. Cojocaru-Ţuiac şi a albumului fotografic dedicat oraşului.

Cu acest prilej Asociaţia Culturală “Valea Muntelui” a acordat medalia jubiliară Bicaz – 400 şi diplome de excelenţă pentru contribuţia la viaţa culturală a oraşului Bicaz domnului Ion Asavei, bibliotecar al Bibliotecii Oraşului Bicaz, domnului Nicolae Sălăjean, fost director al Fabricii de Ciment Bicaz, doamnei judecător Carmen Păduraru, domnului Vasile Berea, director Hidroserv Piatra-Neamţ, şi părintelui Dănuţ Crişan, preot în Comuna Bicaz-Maramureş.

La simpozion au participat cu comunicări ştiinţifice 25 de oameni de cultură din Bucureşti, Iaşi, Suceava, Piatra-Neamţ şi Bicaz. Fiecare dintre ei a abordat o anumită temă legată de evoluţia vieţii culturale, spirituale şi materiale a zonei aniversate. Dintre vorbitorii care au reţinut atenţia publicului îi amintim pe teologul Mihai-Silviu Chirilă, redactor-şef al Revista Valea Muntelui, care a vorbit despre semnificaţia mitului Dochiei pentru ideea de dăinuire a dacilor pe aceste meleaguri, prof. Dragomir Oprea, care s-a referit la învăţământul din Bicaz, prof. Dorel Rusu, care a descris viaţa foştilor deţinuţi politici de pe Valea Muntelui, prof. Nicolae Scurtu, care a vorbit despre revista bicăjeană interbelică Prietenul ţăranului, Silvian-Emanuel Man, care a vorbit despre atestarea documentară a Bicazului în contextul schimbului dintre mănăstirile Hangu şi Bisericani. Comunicările au fost cuprinse în volumul colectiv Bicaz – oraşul mării dintre munţi, editat de Editura Cetatea Doamnei din Piatra Neamţ.

Lansarea volumului Lumina cuvintelor, un volum colectiv de poezie la care a participat şi poeta bicăjeană Ioana-Daniela Popa, colaboratoare a Revistei Valea Muntelui, a readus auditorul în actualitate, demonstrând că prezentul este la fel de promiţător pe cât e trecutul de onorabil.

Evenimentul s-a încheiat sâmbătă, 1 octombrie, prin vizitarea principalelor obiective istorico-turistice ale zonei.

Ritta Curcubet

Revista Valea Muntelui, nr. 3/2011

2011-09-13T22:16:00.000+02:00

Open publication - Free publishing - More chirila

Credinţă şi tradiţii nemţene 19

2011-09-01T17:39:00.005+02:00

Emisiunea Credinţă şi tradiţii nemţene are plăcerea de a vă propune o discuţie de substanţă despre laicitatea statului şi Biserica laicilor (şi a laicilor).

Tot mai des intelectuali şcoliţi în Ocţident, fie direct în Ocţident, fie după moda ocţidentală, ne dau lecţii despre statalitatea românească şi ne spun că statul român este laic şi Iisus ar trebui să rămână închis acolo în Biserica lui, dar nu în societate, pentru că în societate operează statul "laic".

Dar oare aşa să fie? O fi statul român chiar aşa de laic pe cât mint formatorii noştri de opinie? Unde scrie în Constituţia României că statul este laic? Prin ce lege este statul român laic?

Este statul laic neutru din punct de vedere religios sau este de-a dreptul antireligios (ceea ce înseamnă că nu mai e "laic", ci este un stat ateu ca şi regimurile comuniste)?

Există o cale de supravieţuire între două extreme: statul laic (antireligios) şi teocraţia politizată (nu cred că cineva îşi doreşte un stat religios cum este Vaticanul sau Iranul şi nici nu ar fi de dorit aşa ceva întrucât toate păcatele statului s-ar transfera asupra Bisericii în timp, şi aceasta ar trece prin istorie pătată de aceste ticăloşii mundane, cum i se întâmplă Bisericii romane acum)? Se poate să trăim într-un stat care să nu ne impună o doctrină politico-religioasă, care chiar nu ne interesează, ci să-şi facă datoria faţă de noi şi să ne lase să avem o relaţie cu Dumnezeu aşa cum ne învaţă pe fiecare religia care ne defineşte şi de care aparţinem?

Relaţiile dintre statul laic şi Biserica care este şi a laicilor atât din punct de vedere istoric, cât şi teologic ni le explică părintele Andrei Bejan, de la Mănăstirea Cernica din Bucureşti, licenţiat în teologie şi student la drept şi la Conservatorul din Iaşi.

În debutul emisiunii, prezentarea unui volum de poezie a tinerei poete Raluca Pavel, o autoare de mare talent şi de perspectivă.

Credinţă şi tradiţii nemţene 18

2011-07-25T22:01:00.006+02:00

Emisiunea Credinţă şi tradiţii nemţene vă propune o discuţie despre mărturisirea credinţei în zilele noastre la diferite categorii de oameni din societatea în care trăim.

Invitatul este părintele Matei Vulcănescu, un preot român care se ocupă de catehizarea cetăţenilor de altă etnie decât cea greacă, care doresc să obţină cetăţenia statului grecesc.

Misiunea creştină şi împărtăşirea adevărului sunt extrem de importante într-o epocă a minciunii generalizate.

În timp ce unii se proclamă mari misionari şi se pun în rând cu Apostolul Pavel pentru că deţin funcţii înalte în administraţia bisericească, preoţi, teologi şi chiar creştini învăţaţi îşi pun viaţa în pericol şi chiar sunt martirizaţi peste tot în lume pentru curajul de a susţine adevărul de credinţă al Bisericii noastre.

Printre multe altele, părintele Matei Vulcănescu ne face cunoştinţă cu cel mai nou dintre martirii lumii: sfântul martir Daniel Sisoev, martirizat în cea mai mare ţară ortodoxă din lume pentru rostirea plină de iubire a adevărului creştin.

Asta în epoca în care se proclamă dreptul tuturor la conştiinţă şi la exprimare. Însă se pare că aceste drepturi nu îi privesc şi pe creştini.

Credinţă şi tradiţii nemţene 17

2011-07-21T14:55:00.007+02:00

Pornind de la cuvântul teologului antic Tertullian, care spunea că alma naturaliter christiana, adică sufletul este în mod firesc creştin, emisiunea Credinţă şi tradiţii nemţene vă propune o reîntâlnire cu profesorul Ioan Vlăducă într-o discuţie de maximă actualitate despre suflet.

Sufletul a fost o preocupare din cele mai vechi timpuri pentru toţi gânditorii lumii şi fiecare i-a oferit o definiţie şi o funcţie în viaţa noastră.

Creştinismul însă este singura religie a lumii care a stabilit relaţia corectă dintre suflet şi trup în cadrul persoanei umane şi cum aceasta îl ajută pe om să se mântuiască.

Emisiunea pe care v-o propunem este o încercare de a alunga norul de falsitate şi minciună care s-a pus asupra a ceea ce ştim noi despre suflet din învăţăturile Bisericii.

Urmând calea de aur a Părinţilor Bisericii, Profesorul Vlăducă afirmă realitatea, necorporalitatea şi spiritualitatea sufletului, legătura sa intrinsecă cu trupul, felul în care anumite boli ale sufletului se transmit în trup şi în general felul în care sufletul se mântuieşte împreună cu trupul în care locuieşte.

Nădăjduim ca prin această emisiune, în mintea celor ce o privesc să fie risipite atât bâiguielile pseudoştiinţifice referitoare la faptul că sufletul nu e decât o stare umorală indusă de diferite reacţii fiziologice, aşa-numita "chimie" dintre persoane, cât şi cacofonia "vedetelor" şi a "starurilor" care poluează fonic minţile oamenilor cântându-şi patimile dezgustătoare cărora le dau denumirea atât de nemeritată de "suflet".

Vizionare de folos!

Revista Valea Muntelui, nr. 2/2011

2011-06-21T17:39:00.001+02:00

Open publication - Free publishing - More rvm

Credinţă şi tradiţii nemţene 16

2011-06-09T17:32:00.004+02:00

Credinţă şi tradiţii nemţene vă propune o discuţie despre familia creştină, despre valorile care o compun, despre paradigma socială contemporană a familiei, cu doamna judecător Carmen Păduraru.

De ce familia creştină se află în declin? Ce este familia în general? De ce familia a pierdut latura ei creştină? Ce se poate face?

Totul intr-un dialog interesant cu judecătorul creştin Carmen Păduraru

Credinţă şi tradiţii nemţene 15

2011-06-09T14:37:00.005+02:00

Bicazul şi comunele limitrofe împlinesc patru secole de atestare documentară printr-un hrisov al voievodului Constantin Movilă de la 1611.

Cu această ocazie, Credinţă şi tradiţii nemţene vă prezintă o comunitate foarte frumoasă din această zonă: locuitorii satului Neagra, din Comuna Taşca, cunoscuţi pentru credinţa lor puternică şi curată, pentru tradiţiile frumoase pe care încă le mai păstrează şi despre care încă mai putem auzi vorbindu-se.

Emisiunea vă propune o discuţie interesantă cu părintele paroh Dumitru Diaconu despre Neagra, despre istoria acestei localităţi şi despre parohia Neagra.

În a doua parte a emisiunii vă puteţi delecta cu câteva cântări pascale intepretate de corul parohial extrem de talentat Koinoneia.

Credinţă şi tradiţii nemţene 14

2011-06-09T14:24:00.004+02:00

Emisiunea Credinţă şi tradiţii nemţene vă propune o călătorie într-un univers de care mulţi se tem şi pe care oricine dintre oamenii sănătoşi la minte încearcă să-l evite: lumea celor privaţi de libertate.

Emisiunea desfăşurată la Târgu Ocna, Bacău, avându-l ca invitat-gazdă pe părintele capelan Paul Vamanu urmează cuvintele Mântuitorului: "In temniţă am fost şi aţi venit la mine" şi oferă un exemplu de slujire a Bisericii în mijlocul celor pe care toată lumea îi dispreţuieşte şi îi doreşte cât mai departe de societate.

Există vreo şansă de recuperare pentru persoanele private de libertate? Este omul aflat în sistemul penitenciar o brută sau e doar o persoană lipsită temporar de libertate care îşi desfăşoară activităţile normale în penitenciar?

În ce fel îl poate Biserica ajuta pe omul aflat în această situaţie? În ce fel în ajută practic?

Răspunsuri la toate aceste întrebări aflaţi urmărind emisiunea.

Dezamăgiri legate de "Blonda, chiorul şi piticul"

2011-05-20T18:39:00.020+02:00

Este de nedescris cât de uşor pot fi prostiţi în ţara asta chiar şi cei care au pretenţia că nu pot fi surprinşi cu nimic de cineva precum Băsescu.

Astăzi a fost un scandal legat de o piesă de teatru numită Blonda, chiorul şi piticul, un titlu destul de străveziu după opinia mea şi destul de cretinuţ. Directoarea teatrului în care piesa a fost programată pentru premieră a interzis-o şi a început un scandal întreg pe tema cenzurii şi a libertăţii etc.

La un anumit moment dat, Băsescu a anunţat în stilul lui specific că piesa se poate juca la Cotroceni, gest care i-a făcut pe toţi să cadă în limbă de admiraţie tâmpă faţă de o cacealma de cea mai joasă speţă.

Îl văd la Antena 3 pe Radu Tudor, pentru care am foarte mult respect, spunând că “preşedintele a făcut un gest inteligent”. Dana Grecu spune că a “dat o lovitură de imagine”. Asta mă face să cred că românii, chiar şi cei mai inteligenţi dintre ei, sunt printre cei mai stupizi oameni de pe planetă. Din următoarele motive.

Băsescu a făcut o cacealma specifică, pentru că doar a promis că îi invită să se joace piesa la palatul “lui”. Asta nu înseamnă că atunci când se vor duce nu vor lua un şut în cur, fie el şi sub forma unei scuze formale: “Ştiţi, a închiriat sala Carlo Goldoni, joacă Bădăranii. Au jucat Rinocerii şi au făcut sala praf, e în reconstrucţie”.

Din ce în ce mai puţinii români rămaşi cu creierul la purtător ştiu că o vorbă rostită de Băsescu nu valorează nimic. Se pare că nici Radu Tudor, nici Dana Grecu nu îşi mai amintesc asta.

Apoi, să admitem că piesa se joacă. De câte ori se joacă? Au să facă o întreagă stagiune la Cotroceni? Câţi oameni vin să o vadă? Câţi oameni poate primi Cotroceniul?

De unde ştie Radu Tudor că Băsescu nu a pus toată escrocheria asta la cale? La modul: tu, directoare de teatru, îi refuzi piesa, eu i-o primesc la Cotroceni şi poporul o să vadă ce tolerant sunt eu…? La un om ca Băsescu te poţi aştepta la orice e mai rău.

De unde ştiu cei ce stau cu nasul lipit de ecranul televizorului muţi de admiraţie băsistă că Băsescu nu a mizat pe faptul că la Cotroceni artiştii nu vor avea curaj să joace de faţă cu el chestia aia a lor?

La întrebarea tipic mioritică: "Lasă, dom'le, ce-ai fi voit să facă Băsescu în acest caz?", răspunsul e simplu: "Nimic". Ce e el? Ministrul Culturii, să ia decizii în privinţa pieselor de teatru? E director de teatru la Cotroceni? Teatrul ăla de la Cotroceni nu are şi el un director?

Prin gestul lui, care s-a vrut a fi zmecher, Băsescu a arătat de fapt că se recunoaşte indirect în vreunul dintre personajele din piesa respectivă (deşi autorul a arătat că titlul e un artificiu de marketing).

Dacă tot am ajuns cu discuţia aici, ţin să reamintesc că în urmă cu câţiva ani s-a jucat la Iaşi o stagiune întreagă o scârnă numită Evangheliştii, în care Iisus Hristos era călcat în picioare. Nimeni nu s-a formalizat, nimeni nu a luat nici un fel de atitudine, nici măcar Mitropolia Moldovei şi Bucovinei sau Arhiepiscopia Romano-Catolică din Iaşi care trăiesc de pe urma lui Hristos, şi nu trăiesc rău deloc.

În altă ordine de idei, faptul că chiar şi oameni inteligenţi ca Radu Tudor cad pradă unor persoane de genul lui Băsescu are rădăcini în spiritualitatea superficială a generaţiei noastre.

În vremurile de mult apuse, eremiţii creştini (şi chiar creştinii obişnuiţi) aveau capacitatea de a discerne între minciună şi adevăr şi nu judecau “cu inima” cum judecă superficialii zilelor noastre. Învăţăturile lor, concluziile lor au fost transmise din generaţie în generaţie, însă zac închise în cărţi pe care nimeni nu le citeşte.

Din acest motiv, românii sunt ca frunza pe apă şi sunt în bătaia de joc a oricui vrea să îi prostească. Unii consideră acest lucru „nevinovăţie” şi “curăţie sufletească”. Eu îl găsesc de-a dreptul revoltător.

Pe principiul că "dacă toate tutele are cărţi publicate, eu nu pot fi mai prost decât ele" am decis ca peste ceva timp să scot o carte de eseuri care să cuprindă în general panseuri publicate de-a lungul timpului pe acest site sau în alte părţi.

Cartea se va numi Cugetări din ţara în care chioru-i împărat (titlul fiind o aluzie oarecum autosuficientă la celebrul dicton potrivit căruia “în ţara orbilor chioru-i împărat”, fără nici o legătură cu domnia domnului Băsescu sau cu porecla cu care e gratulat de cei ce îl cunosc sau măcar l-au văzut în carne şi oase, întrucât eu găsesc că este josnic să iei în derâdere infirmităţile cuiva).

Ce ziceţi domnule preşedinte al republicii, vă băgaţi la un proiect de promovare? O lansare la Cotroceni? O discuţie cu editorul (dacă o să găsesc vreunul care să o publice, vă anunţ din timp) să mi-o interzică? O închidere de librărie, ceva?

USL-ului i-a trecut glonţul pe la ureche

2011-05-14T14:16:00.009+02:00

Nu mi-aş fi închipuit niciodată că am să îmi pierd timpul scriind despre Convenţia PD-L sau că am să îmi pierd timpul privind la televizor acest eveniment. Îmi propusesem ca weekendul acesta să nu trec deloc pe la televiziunile de ştiri, tocmai pentru a nu mă enerva suplimentar.

S-a întâmplat însă ca accidental să trec pe acolo tocmai când îşi susţinea moţiunea Toader Paleologu. Discursul său mi-a captat atenţia imediat.

Toată lumea se aştepta ca discursul lui Paleologu să fie momentul ridicol al şedinţei, el fiind tratat ca un tolerat. În realitate însă a fost singurul moment decent şi politic al întregii paranghelii.

Cu o atitudine elegantă care combină un stand-up comedy de bun-gust cu un proiect politic infinit mai realist decât flecăreala imbecilă a lui Boc sau cazoneriile de sergent ale lui Blaga, Paleologu a ţinut un discurs pentru publicul larg, nu pentru mafioţii din sala de congres, în care cuvintele de forţă au fost Eu sunt L din PD-L, prin care de fapt recunoaşte că partidul nu e de dreapta, lucru care este mai mult decât evident, şi se distanţează de mentalitatea pedistă din restul partidului, care nu e acoperit de umbrela L-ului lui.

Rar mi-a fost dat să văd pe cineva care ştie să valorizeze poziţia de outsider pentru a se prezenta ca o punte de legătură şi de unitate în interiorul partidului (îmi e foarte greu să folosesc acest cuvânt în acest context) pe de o parte, şi cu Partidul Naţional Liberal, de la ale cărui valori se revendică ca liberal “născut, iar nu făcut”.

Înţepături rafinate la adresa colegilor din taberele opuse, scoaterea în evidenţă discretă şi în stilul ridendo castigat mores a stupidităţii “moţiunilor” contracandidaţilor şi o foarte inteligentă ofertă politică ce arată că nu e doar un visător căzut în groapa cu lei din întâmplare.

Paleologu a oferit un spectacol de zile mari, însă nu pentru aia din sală, ci pentru publicul larg şi probabil pentru posteritate. Elena Udrea leşina de plictiseală, Ştefan dormea liniştit, Flutur se gândea cum ar arăta numele lui Paleologu scris pe dealurile Bucovinei cu oi, Boc avea un râs tâmp, Blaga se uita şi el aspru, cum îi e felul, Cristian Preda (parcă aşa îl cheamă) a ţinut unul dintre discursurile lui isterice…

USL poate să spună că i-a trecut glonţul pe la ureche. Fără îndoială, Paleologu nu are nici o şansă la aceste alegeri, slavă Domnului, pentru că ar fi avut capacitatea de a pune o nouă imagine pe chipul hidos al partidului de la guvernare şi ar fi putut aduce apocalipsa pentru acest popor.

Din fericire, jocurile sunt făcute de ăla care mai de dimineaţa, călcând în picioare Constituţia, a venit la congres, a plâns, a minţit, a dat indicaţii, a spus cuvinte pentru care orice politician din Europa şi America ar fi fost omorât cu pietre, cum ar fi: “Nu cei de la televizor (adică cetăţenii) trebuie să ştie ce s-a întâmplat cu banii de la FMI, ci voi (adică banda de manglitori)”.

Problema nu este că Paleologu va pierde alegerile (probabil). Problema e că acest om ar fi trebuit să aibă de mult o funcţie importantă în PNL. De ce nu e în PNL?De ce în locul lui pe ecranele televizorului vectorii de imagine ai partidului lui Crin Antonescu sunt tot felul pe persoane dubioase, neinstruite, neharismatice? De ce nu e Elwis Săftoiu la PD-L şi Paleologu la PNL? Alegerile nu se câştigă doar aşteptând să moară adversarii.

Eu nu am nici o simpatie pentru partidul de la guvernare, dar pentru o clipă m-am oprit să îl ascult pe Paleologu. Şi nu îmi pare rău că am făcut-o. Pentru o clipă era cât pe ce să uit ce rămâne când dai L-ul la o parte.

Faptul că a fost aplaudat la scenă deschisă de ambele tabere care se urăsc de moarte în partidul ăla demonstrează că a avut dreptate. Chiar dacă mai nimeni de acolo nu a înţeles absolut nimic din ce a spus.

Credinţă şi traditii nemţene 13

2011-05-13T21:55:00.003+02:00

Hristos a înviat!

Credinţă şi tradiţii nemţene vă propune un regal de teologie cu un invitat special, părintele Nicolae Capşa, preot paroh la Parohia Bodeşti, Neamţ, pe o temă specială: fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut.

Cu spiritul său teologic ce combină profunzimea spiritualităţii cu ascuţimea intelectuală a argumentului dialectic, părintele Nicolae explică în această emisiune principalele aspecte ale evenimentului crucial al creştinismului: învierea Mântuitorului.

De ce Biserica le anunţă credincioşilor în noaptea de Înviere vestea cea bună cu cuvintele Psalmilor victoriei ai lui David, în timp ce a doua zi le proclamă acelaşi eveniment naţiunilor în toate limbile pământului utilizând pericopa scepticismului lui Toma?

Ce înseamnă această fericire a celor care nu au văzut şi au crezut? Cum se adresează ea celor care îl văd pe Mântuitorul prezent prin sfintele icoane sau prin Sfânta Euharistie?

Ce înseamnă această fericire pentru cei care deşi văd nu cred? Ce înseamnă dorinţa stupidă a omului contemporan de a-l "vedea" pe Dumnezeu pentru a crede în El?

Avem nevoie de argumente pentru a crede în Învierea Domnului? Care sunt ele? Ajută ele pe cei ce sunt decişi să nu creadă?

Răspunsuri la toate aceste întrebări vă oferă părintele Nicolae Capşa. Urmăriţi-l! Merită din plin.

Un gând de 10 mai

2011-05-10T10:12:00.010+02:00

De o bucată bună de vreme unii dintre români au început să îşi dorească din ce în ce mai mult reinstaurarea monarhiei, ca unică formă de salvare naţională. Demersul nu este de condamnat, dat fiind faptul că şi aşa în societatea românească actuală există o discuţie interminabilă despre “dar pe cine să alegem?” ca preşedinte. Dacă ţinem seama de prestaţia catastrofală a actualului preşedinte, cred că ideea monarhiei nu mai e chiar aşa de fantezistă.

Desigur, discuţia e până la urmă una ipotetică, dat fiind că potrivit Constituţiei în vigoare, Articolul 152, referitor la limitele revizuirii Constituţiei, spune la paragraful 1:

Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.

E adevărat că acest articol a fost deja încălcat în ce priveşte independenţa justiţiei, care este o cârpă în mâna oricărui mafiot, se pregăteşte să fie încălcat în privinţa limbii oficiale şi a integrităţii teritoriale. Până la urmă cred că dacă ar exista 70% monarhişti în ţară s-ar găsi o soluţie (procentul lor e probabil mult mai mic).

Totuşi, discuţia rămâne ipotetică pentru că nu cred că cineva din pretinsa clasă politică ar dori să se dea la o parte pentru a face loc unei monarhii. Îşi mai imaginează cineva pe Elena Udrea mergând prin ţară ca o regină şi fiind întâmpinată de toţi lingăii când ar exista o regină autentică? Pe Flutur scriind cu oi pe dealurile Bucovinei “Trăiască Regele!”?

Nici nu se ştie măcar care este procentul de români care ar dori monarhia. Nu cred că s-a pus într-o cercetare sociologică această întrebare. Ar trebui să se pună. Până şi în Rusia a fost o asemenea discuţie. Nu moare nimeni.

Nu se ştie nici cine ar urma să fie rege. Ultima Constituţie regală validă, cea din 1923, spunea clar că regele nu poate fi decât “primogenitură masculină”:

Art 77. Puterile constituţionale ale regelui sunt ereditare în linie coborâtoare directă şi legitimă a Majestăţii Sale Regele Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat, prin ordinul de primogenitură şi cu exclusiunea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor. Coborâtorii Majetăţii Sale vor fi crescuţi în religiunea ortodoxă a Răsăritului.

Art 78. În lipsă de coborâtori în linie bărbătească ai Majestăţii Sale Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă din fraţii săi sau coborâtorilor acestora, după regulile statornicită în acticolul precedent.

Dacă nici unul dintre fraţii sau coborâtorii lor nu s-ar mai gasi în viată sau ar declara mai dinainte că nu primesc tronul, atunci Regele va putea indica succesorul său dintr-o dinastie suverană din Europa cu primirea Reprezentaţiunii naţionale, dată în forma prescrisă de art. 79. Dacă nici una, nici alta nu va avea loc, Tronul este vacant.

Din ce scrie aici, nici Principesa Margareta, nici principele Radu nu au nici un drept la succesiunea tronului. Şi atunci cine să fie rege, dacă să zicem, monahistul Crin Antonescu ar avea ideea de a face o consultare populară pe această temă în timpul mandatului său de preşedinte?

Să mai adăugăm că azi, 10 mai 2011, regele Mihai a decis ca familia sa, casa regală română, să rupă orice legătură cu casa princiară Hohenzollern, devenind cumva o casă regală românească, ceea ce o face şi mai puţin legitimă din perspectiva aceleiaşi Constituţii din 1923, care vorbeşte clar de o casă regală străină.

Sincer, eu aş zice că dacă monarhia se va reinstaura vreodată, în fruntea ei să fie o dinastie românească (nu una prusacă ce se autoreneagă), chiar un român de valoare, fără sânge albastru, care să fie începător de dinastie. De ce nu? Muşatinii nu au avut şi ei un început? Corvinii nu au început şi ei de undeva? Basarabii au căzut din cer? De ce ne trebuie regi străini? Suntem nişte primiviti şi nu ne putem autoguverna (mă tem să dau un răspuns la această întrebare)?

Există şi riscuri: societatea românească este atât de coruptă încât riscul ca acest putregai moral să fie ridicat la grad de nobilitate este foarte mare. Vă imaginaţi cum ar fi ca baronii locali de orice culoare politică să ajungă baroni pe bune, ridicaţi la rang nobiliar de un rege? Cum ar fi ca toată gaşca politică să fie înnobilată?

Nu ştiu dacă va mai fi vreodată monarhie. Ştiu însă că se cuvine să le respectăm celor care serbează 10 mai ca zi de suflet pentru ei dreptul de a face asta.

Mai ştiu şi că imnul regal este absolut cuceritor. Ca unul care cunosc aproape toate imnurile din lume pot afirma fără reţinere că imnul regal poate concura orice imn din lumea aceasta.

Trăiască Regele

În pace şi onor

De ţară iubitor

Şi-apărător de ţară.

Fie Domn glorios

Fie peste noi,

Fie-n veci norocos

În război, război.

O! Doamne Sfinte,

Ceresc părinte,

Susţine cu a Ta mână

Coroana Română!

Trăiască Patria

Cât soarele ceresc,

Rai vesel pământesc

Cu mare, falnic nume.

Fie-n veci el ferit

De nevoi,

Fie-n veci locuit

De eroi, eroi.

O! Doamne Sfinte,

Ceresc Părinte,

Întinde a Ta mână

Pe Ţara Română!

Ce s-a ales de raiul vesel pământesc? Unde sunt eroii care să populeze patria? Cine mai cere Cerescului Părinte să protejeze Ţara Română?

Credinţă şi tradiţii nemţene 12

2011-05-09T19:56:00.006+02:00

Emisiunea Credinţă şi tradiţii nemţene vă propune o discuţie despre rugăciune, despre rugăciunea publică şi cea privată, prilejuită de Duminica vameşului şi a fariseului.

Invitat este părintele Mihail Popa, preot paroh la Parohia "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil" din Dodeni, Bicaz, un preot originar din Moldova de est, dintre Prut şi Nistru (sau mai corect din Moldova de mijloc dacă ţinem seama de Moldova dintre Nistru şi Bug), care s-a acomodat perfect în Moldova noastră occidentală, dintre Prut şi Cheile Bicazului (mi se pare că acestea sunt singurele forme de descriere geografică şi politică a frumoasei şi sfintei noastre Moldove).

Pe lângă discuţia despre anumite aspecte sociale ale rugăciunii, Părintele Mihail vorbeşte despre activitatea sa culturală ca preot şi ca intelectual în zonă.

În anul 2009, când a şi devenit paroh, părintele Mihail a participat activ la crearea unei asociaţii culturale numite Piatra Corbului.

Când obiectivele acestei asociaţii şi mai ales mentalitatea celor ce o conduceau nu au mai corespuns celor ale tinerilor membri, a fost unul dintre cei care s-au alăturat proiectului Revistei Valea Muntelui.

Întrucât revista a devenit un succes editorial, părintele a sugerat crearea unui club intelectual al celor care, preocupaţi de spirit şi de literă, să se regăsească şi să se întărească într-o societate extrem de ostilă oamenilor de cultură.

Proiectele pe care Părintele Mihail le expune au şi început să devină realitate, făcând ca la Bicaz să se întâmple lucruri foarte frumoase şi cu un miez cultural incontestabil.

Românii are talent

2011-04-27T20:42:00.032+02:00

Deşi nu sunt un mare iubitor de reality-show-uri, mărturisesc că una dintre cele mai plăcute emisiuni pe care am văzut-o în viaţa mea este America’s Got Talent şi varianta britanică Britain's Got Talent.

Ideea de bază a acestui show este de a da o şansă unui talent autentic pe care societatea aceasta, atât de nedreaptă, i-o refuză. Marile vedete ale televiziunii coborând printre muritorii de rând şi ridicând unul dintre ei în fiecare an, parcă e o poveste de spus nepoţilor, nu?

Cine nu a fost emoţionat când a văzut-o pe Susan Boyle care a cucerit planeta întreagă cu talentul ei debordant şi a devenit deja o interpretă mondială?

Cine nu a văzut-o pe Taylor Ware, care la vreo 12 ani a demonstrat un talent teribil în stilul yodel şi care s-a remarcat la America’s Got Talent? Sau pe filipeneza aceea, al cărei nume în scapă, care are o voce de aur şi s-a remarcat la acelaşi concurs.

Când am văzut bucuria de pe chipul lui Susan Boyle mi-am zis că aşa ceva numai într-o ţară anglofonă se poate întâmpla, pentru că în limba engleză s-a inventat conceptul de fair play şi din păcate tot acolo a şi rămas.

Când am auzit că în România se va face o variantă românească a acestui show excepţional m-am îngrozit. Păstram în minte amintirea traumatizantă a felului în care Andreea Marin şi-a bătut joc de superbul show Gracias por todo de la TVE, pe care îl urmăream când eram student şi care era un regal de bun-gust şi de bun-simţ.

În mintea mea un România are talent (aşa credeam că ar trebui să se cheme) nu putea fi decât un prilej pentru clasa parazitară de a mai face nişte şmenuri, de a mai promova nişte fomiste (sau fomişti) care le încălzesc paturile.

Îmi şi închipuiam discuţia dintre un realizator şi un “om important” de pe cheiurile dâmboviţene (sau de altundeva din patria mioritică): “Auzi, bă, am şi eu o fată, talentată, dar fără noroc. Am vrut să o dau la manele, dar aia mi-au zis că are voce şi nu o pot primi. Am vrut să o dau la Mamaia, dar mi-a zis Moculescu că să o mai las vreo 30 de ani să câştige experienţă, că nu are talent... Nu mă poţi ajuta? Hai că nu rămân dator”.

Din acest motiv nu m-am uitat la show, dar intuiam că va fi un fiasco. E adevărat că până la urmă nu a ieşit chiar atât de rău şi de murdar cât mi l-am închipuit (probabil şi pentru că nu s-a ţinut la televiziunea aia care trăieşte parazitar pe spinarea cetăţenilor sau poate că s-a făcut cu inspecţia celor ce au inventat concursul, nepermiţând prea mari mânăreli).

Dar a fost un fiasco. Zilele acestea a izbucnit un scandal pe tema câştigătorului, un anume domn Adrian Ţuţu, un fel de rapper care cântă un fel de rap naţionalist, cu nişte versuri protocroniste din care se desprinde ideea că românii e dăştepţi (cum ar zice colegul meu de Polirom Radu Pavel Gheo), dar că viaţa e o curvă care nu i-a lăsat să se remarce, că dacă îi lăsa, cine ştie ce ar fi făcut… Mândria de român, optimism, Dumnezeu, tricolor, iertare, uitare, viitor, România, yes we can în varianta impotentă, frustrare socială - toate se găsesc în această melodie, puse una peste alta, lângă alta, sub alta... Îşi închipuie cineva, sincer, că un internaut din Taiwan, de exemplu, sau din Burundi, sau din Australia va asculta pierdut melodia lui Ţuţu, aşa cum le ascult eu pe Taylor Ware, pe Susan Boyle sau pe Floral Hightones? Eu nu prea cred.

Unii spun că adevăratul câştigător ar fi trebuit să fie un anumit Narcis Ianău, care practică un fel de glassbreaking music. Desigur că nu are nici un strop de talent dacă îl comparăm cu Floral Highnotes de la Britain’s Got Talent, care cântă Rule Britannia, arătând că poţi participa la un concurs de genul ăsta şi să îl şi faci pe Piers Morgan să se simtă mândru că e briton.

Neînţelegând ideea concursului şi confundând oferirea unei oportunităţi cu o formă de milă lipsită de demnitate, tânărul Ianău spune că nu se supără că a câştigat cine a câştigat, pentru că "săracul, nu are părinţi...". Mai e ceva de zis?

Un al treilea pretendent era tânărul Valentin Dinu, care de avut voce are, ce să zic, dar care confundă ţara şi participă la Românii au talent cu o melodie în engleză cu care ar fi impresionat poate la America’s Got Talent.

Ombladon spune despre câştigător că “face nişte versuri împuţite”. Aici sunt de acord. Mihai Trăistariu spune că ştia cine va câştiga din semifinale. Wow! Vorba lui Toma Caragiu: "concursul se ţine joi şi postul e ocupat de marţi".

Românii au talent, asta nu se mai poate pune la îndoială. Ceea ce le lipseşte însă unora dintre ei (din ce în ce mai mulţi) este caracterul. Marele istoric Nicolae Iorga spunea că “lipsa de caractere este boala care distruge societatea românească” (citez din memorie).

Pe lângă banii pe care concursul îi pune la bătaie, Susan Boyle a plecat acasă cu capul sus şi cu admiraţie unei planete întregi. Adrian Duţu a plecat acasă cu 120.000 de euro. Să-i folosească sănătos (după ce dă taxa de protecţie aşa-zisului guvern al României, condus de cu clovn care putea el însuşi câştiga un premiu la concursul asta pentru talentul de a nu şti să faci absolut nimic şi a fi totuşi în fruntea bucatelor).

Până la urmă un concurs de acest fel din care lipseşte Edi Tălmăcean nu valorează nimic.

Ok, românii are talent. Am văzut. Dar româncele? (Că nu am văzut nici una între pretendenţii la titlu şi la mălaiul aferent.)

Credinţă şi tradiţii nemţene 11. Hristos a înviat !

2011-04-23T15:27:00.011+02:00

Emisiunea Credinţă şi tradiţii nemţene urează tuturor telespectatorilor săi sărbători binecuvântate şi un creştinesc Hristos a înviat! din Comuna Poiana Teiului, unde vă propune o întâlnire cu o biserică veche şi cu doi preoţi extrem de talentaţi în interpretarea muzicii psaltice: Părintele Ciprian Mitocaru, preotul paroh de la Parohia "Buna Vestire", şi vecinul său de parohie, Părintele Mihai Ursache.

Împreună vor interpreta în partea a doua a emisiunii câteva dintre cele mai frumoase cântări bisericeşti din această perioadă liturgică, cu un talent şi o distincţie greu de întâlnit chiar şi în rândul elevilor sau studenţilor teologi.

Muzica bizantină este una dintre comorile de preţ ale Ortodoxiei, reflectând în melos aceeaşi armonie pe care teologia o manifestă în dogmă.

Cântările pe care astăzi le auzim în bisericile ortodoxe au fost create de oameni de o cultură rară, comparabili cu marii clasici ai muzicii occidentale.

Ele sunt însoţite de poezie religioasă la fel de valoroasă pentru că a fost creată de oameni care stăpâneau la perfecţie subtilităţile dogmatice ale Orientului creştin.

În tările ortodoxe în care comorile Bisericii nu sunt aproape necunoscute poporului, aşa cum este din păcate cazul pe meleagurile româneşti, intelectualii pot fi găsiţi în stranele bisericilor interpretând cu virtuozitate lucrări ca cele pe care le vom auzi din gura celor doi preoţi munteni din emisiunea de astăzi.

În spaţiul românesc, din păcate, intelectualii au cu totul alte gusturi muzicale, iar muzica psaltică li se pare străină.

Din acest motiv, sperăm ca aceste partituri bine interpretate să fie un motiv în plus pentru a ne apropia de valorile autentice ale acestor meleaguri.

Hristos a înviat!

Credinţă şi tradiţii nemţene 10

2011-04-21T10:14:00.006+02:00

Emisiunea Credinţă şi tradiţii nemţene vă propune o emisiune despre bisericile dispărute ale Văii Muntelui şi despre unele încă existente, aşa cum ni le arată tinerele eleve ale Grupului Şcolar Bicaz îndrumate de profestorii Mihai Apopei şi Xenia Sârbu.

Cele trei eleve pe care le vedem în emisiune, Larisa Ţepeş-Bobescu, Corina Chirilescu şi Corina Drăgoi, şi-au publicat materialul Bisericile de lemn de pe Valea Muntelui. Artă şi cultură religioasă în numărul 1/2011 al Revistei Valea Muntelui.

Apoi l-au prezentat în cadrul unei conferinţe susţinute de profesorul Ioan Vlăducă la Bicaz, tot pe tema artei tradiţionale româneşti, unde au fost apreciate de intelectualii bicăjeni.

În cele din urmă, au participat la concursul de istorie "Cultură şi civilizaţie în România", la Piatra Neamţ, faza pe judeţ, unde au câştigat locul 1 şi participarea la faza naţională a concursului, care se va desfăşura la Galaţi în luna mai.

Le urăm reuşită şi inspiraţie în reprezentarea cu cinste a "Munteniei Neamţului", cum numea etnologul şi teologul Constantin Mătasă Valea Muntelui.

Felicitări colegilor noştri de asociaţie Mihai Apopei şi Xenia Sârbu, care au o activitate exceptţională în domeniul de care se ocupă. Cu siguranţă vom mai auzi de ei.

Credinţă şi tradiţii nemţene 9

2011-04-15T23:23:00.004+02:00

Credinţă şi tradiţii nemţene vă propune o discuţie interesantă cu tânărul Silvian Man, elev în clasa a XII-a la Colegiul Naţional "Calistrat Hogaş" din Piatra Neamţ, despre guvernarea lumii de către Dumnezeu, despre viziunea creştină referitoare la providenţa divină.

Planul lui Dumnezeu faţă de lumea sa a fost şi rămâne o doctrină fundamentală a Bisericii creştine. Cum ne integrăm în acest plan, cum se împacă un plan divin cu libertatea noastră şi cum reuşim să ne facem datoria pe care Dumnezeu o aşteaptă de la noi? Care este locul Duhului Sfânt în planul de conducere a lumii în această etapă istorică.

De la viziunea unei lumi conduse de Dumnezeu-Creatorul la deismul viziunilor francmasonizante care populează gândirea contemporană, infiltrându-se chiar şi la nivelul viziunii unora dintre creştini.

Urmăriţi-l pe Silvian Man dînd răspunsuri aplicate la toate aceste întrebări şi probleme.

Credinţă şi tradiţii nemţene 8

2011-04-14T17:51:00.005+02:00

O convorbire cu parintele Spiridon, de la Mănăstirea Petru Vodă, despre cumpătare, despre cum se poate mântui creştinul zilelor noastre ascultând de voia lui Dumnezeu şi stând mereu în relaţie cu duhovnicul său.

Tăierea voii proprii a fost întotdeauna şi a rămas şi în zilele noastre calea de apropiere faţă de Dumnezeu.

Cu atât mai mult în zilele noastre este mai valoroasă această experienţă cu cât suntem învăţaţi de mici copii să ne facem voia proprie şi numai voia proprie, să nu lăsăm pe nimeni să decidă în locul nostru, să nu acceptăm nici un alt sfat decât sfatul propriei întelegeri a lumii. Rezultatele dezastruoase ale acestei mentalităţi nici nu mai merită discutate.

O emisiune sub auspiciile sfinţilor închisorilor, după cum vedeţi şi din icoana din fundal, în care se spun unele adevăruri destul de dureroase pentru trecutul recent al Bisericii noastre.

Credinţă şi tradiţii nemţene 7

2011-04-14T13:07:00.004+02:00

Emisiunea Credinţă şi tradiţii nemţene vă propune o nouă emisiune de colecţie, avându-l ca invitat pe preotul nonagenar Ion Cârciuleanu.

O emisiune în care se poate vedea cum lucrează harul divin în viaţa unui om care, la aproape 100 de ani, este la fel de lucid (poate chiar mai lucid) decât mulţi dintre noi.

Părintele Cârciuleanu, unul dintre cei mai activi colaboratori ai Revistei Valea Muntelui, vorbeşte despre adevăratele valori creştine: iubirea de aproape, răbdarea, comuniunea cu Hristos, pacea, într-un stil care imbină în mod fericit erudiţia unui teolog educat de celebra Universitate de la Cernăuţi, aflată acum în Teritoriile Ocupate, cu sufletul cald şi bun al moldoveanului "nemiticizat" de uniformizarea care s-a produs în secolul XX. Până şi limba pe care o vorbeşte este captivantă şi plină de farmec.

Urmăriţi-l pe Părintele Cârciuleanu, pentru că merită din plin.

Jaroslav Pelikan la Bicaz

2011-03-30T10:53:00.017+02:00

Marţi, 29 martie 2011, am avut plăcerea deosebită de a conferenţia la Biblioteca Orăşenească Bicaz despre partea cea mai importantă a activităţii mele diversificate - traducător de carte teologică.

În cadrul numeroaselor activităţi ale bibliotecii micuţului oraş muntean din Neamţ a fost strecurată o întâlnire cu cartea teologică academică, prilej minunat pentru a prezenta publicului bicăjean excepţionalele lucrări ale lui Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină şi Credo, în a căror traducere în limba română m-am implicat atât în calitate de traducător, cât şi de redactor de carte în Editura Polirom din Iaşi.

Pe lângă prezentarea cărţilor lui Jaroslav Pelikan, mi-a făcut o deosebită plăcere să prezint cărţile părintelui nonagenar Ion Cârciuleanu, care la 95 de ani încă se pregăteşte să lanseze un volum nou.Expozeul meu despre cartea teologică a fost însoţit de un recital excelent al formaţiei de muzică folk bicăjene "Adonis", care au fost o surpriză plăcută pentru toţi cei prezenţi.

Jaroslav Pelikan (1923-2006), a fost un teolog luteran care s-a convertit la Ortodoxie în 1997. A fost editor la Encyclopaedia Britannica, membru de onoare al Fundatiei Carnegie pentru Perfecţionarea Învătământului, preşedinte al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe.

În 2004, i s-a decernat „Premiul John W. Kluge pentru întreaga activitate în slujba Stiintelor Umaniste”, acordat de Biblioteca Congresului SUA.

Dintre volumele publicate: From Luther to Kierkegaard (1950); Development of Christian Doctrine (1969); The Vindication of Tradition (1984); Jesus Through the Centuries (1985); Imago Dei (1990); Christianity and Classical Culture (1993); Faust the Theologian (1995); Mary Through the Centuries (1996); The Reformation of the Bible/The Bible of the Reformation (1996).

În limba română s-au tradus până acum: Fecioara Maria de-a lungul secolelor, Editura Humanitas, 1996; Iisus de-a lungul secolelor, Editura Humanitas, 1998; Tradiţia creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei, vol. I-V (2004, 2006, 2008), editate de Editura Polirom din Iaşi.

Cititorii din Bicaz şi din localităţile înconjurătoare pot găsi monumentala lucrare Tradiţia creştină şi volumul iniţial Credo în rafturile Bibliotecii Orăşeneşti din Bicaz.

Credinţă şi tradiţii nemţene 6

2011-03-17T14:07:00.004+01:00

Profesorul Ion Vlăducă ne încântă cu câteva referiri excepţionale la arta românească tradiţională, la legătura dintre arta românească inspirată de trăirea curată a Sfintelor Scripturi şi a tradiţiei Bisericii Ortodoxe şi sănătatea noastră mintală şi, până la urmă, chiar fizică.

Arta tradiţională ca medicament pentru acest ritm demonic de viaţă în care trăim inutil, fără nici un orizont spiritual, tetrapilectomând pe tema unui nimic existenţial care ne inundă şi ne ucide sufletul zi de zi.

Cincizeci de minute de meditaţie la faptul ca acest paradis a fost viu şi a fost al nostru nu mai departe de două generaţii în urmă. Între timp noi l-am distrus şi l-am vândut la bucată, aşa cum ne-am vândut şi ţara, şi sufletul, şi onoarea, şi ruşinea...

Nu meşterii care să facă aceste splendori lipsesc, ci românii care să le cumpere şi să-şi înfrumuseţeze casele cu ele, ne spune Ion Vlăducă.

Întrebându-l pe un artist din Maramureş ce înseamnă coloana infinitului, acela i-a răspuns invitatului meu că fiecare segment de acolo este un sicriu al celor ce s-au jertfit în fiecare generaţie pentru ca verticalitatea acestui popor să fie păstrată. Ultimul segment îşi aşteaptă jertfa sa. Va veni?

Şi încă ceva. Tablourile acelea frumoase care împodobesc studioul pot fi achiziţionate şi pot împodobi casele fiecăruia/fiecăreia dintre dumneavoastră. Vizionare plăcută.

Credinţă şi tradiţii nemţene 5

2011-03-11T21:09:00.010+01:00

Emisiunea Credinţă şi tradiţii nemţene are plăcerea de a vă oferi o emisiune de-a dreptul de colecţie având ca invitată pe doamna Aspazia Oţel Petrescu, o martiră a închisorilor comuniste.

Timp de o oră şi jumătate, doamna Oţel Petrescu ne poartă prin atmosfera fantastică a României Mari, singurul proiect naţional pe care România l-a avut vreodată şi pe care l-a şi pierdut între timp a la roumaine, prin Cernăuţiul universitar şi intelectual, aflat acum sub ocupaţie străină, prin Clujul universitar, prin frumosul Sibiu, prin lumea ideilor şi conceptelor care populau acele centre universitare, dar şi prin atmosferă de iad a închisorilor comuniste, unde a petrecut 14 ani pentru vina de a fi făcut parte dintr-o organizaţie din care despre unii se spune că ar fi făcut nişte fapte niciodată condamnate oficial de un tribunal, fie el român, fie străin.

Doamna Aspazia Oţel Petrescu nu este invitată a acestei emisiuni neapărat pentru că este o femeie legionară, ci pentru că este un cetăţean român pe care statul român, căruia şi ea, şi noi îi dăm taxe a chinuit-o până la limita disperării, i-a încălcat toate drepturile pe care le avea şi a hărţuit-o timp de 30 de ani după ce în prealabil i-a aplicat aceeaşi pedeapsă de două ori pentru o "infracţiune" pe care nu a făcut-o, pentru ca apoi să o supună unui proces de ostracizare şi în cele din urmă de ignorare.

Niciodată în această jumătate de secol statul român nu i-a cerut iertare, cum au făcut alte state ale lumii faţă de poporul lor. Niciodată nu o va face. De ce? Mai are rost să ne întrebăm? Uitaţi-vă în jur. Arată acest stat ca şi când ar fi capabil să facă acest gest nobil? Uitaţi-vă în istoria modernă. A fost statul român în slujba cetăţeanului măcar o zi în ultimele două secole?

O întâlnire cu spiritualitatea închisorilor, cu acea experienţă la limită care fie te duce la pierderea minţilor, fie ţi-L descoperă pe Dumnezeu. Este şi o lecţie de viaţă care nu trebuie uitată niciodată.

Revista Valea Muntelui nr. 5

2011-03-07T20:50:00.001+01:00

Open publication - Free publishing - More silviu

Credinţă şi tradiţii nemţene 4

2011-02-28T16:53:00.005+01:00

Moş Crăciun - cine nu îl iubeşte pe Moş Crăciun? Cine nu îl aşteaptă pe Moşu' cu sufletul la gură în fiecare an, fie că e părinte, fie că e ţânc? Cine? Silvian Man.

Unul intre cei mai buni elevi pe care "Colegiul Naţional Calistrat Hogaş" i-a dat de-a lungul unui secol de şcoală, Silvian Man este un tânăr despre care vom mai auzi cu siguranţă. Educat, cu lecturi serioase la bord, cu o gândire structurată şi cu o pasiune pentru istoria naţională şi pentru ţară, Silvian Man este deja un câştig pentru Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, unde va merge la facultate, şi pentru prietenul meu Liviu Vidican-Manci, care va face sigur nişte superemisiuni cu el începând de la toamnă la Renaşterea.

Silvian Man vorbeşte în stil "deconstructivist" despre Moş Crăciun şi despre alte obiceiuri paralele de Naşterea Domnului şi de ziua Sfântului Vasile cel Mare.

Cei care aveţi îndoieli cu privire la existenţa Moşului nu vă uitaţi la această emisiune; cei care încă mai savuraţi "spiritul Crăciunului" nu vă uitaţi la aceasta emisiune nici voi. Şi mai ales nu lăsaţi picii să se uite.

Dacă doriţi să ştiţi totuşi adevărul despre "Moşul", urmăriţi-l pe Silvian Man şi staţi în general cu ochii pe el, ca aveţi ce învăţa. Duminica asta la 1TV va vorbi despre sfinţii închisorilor...

Credinţă şi tradiţii nemţene 3

2011-02-27T12:54:00.009+01:00

Educaţia sexuală în şcoli, o temă de mare actualitate şi care stârneşte atât patimi, cât şi întrebări normale pentru orice om civilizat. Ce este educaţia sexuală? Cum de societatea contemporană a decăzut în aşa hal încât s-a ajuns ca omul contemporan să trebuiască educat să facă ceea ce poetul spunea că "e un instinct atât de van de se întâmplă şi la păsări de vreo două ori pe an"? De ce trebuie să existe o educaţie sexuală? Ce cuprinde ea? De ce în şcoală şi nu la cabinetul medicului de familie, cel mai în măsură să te înveţe să te protejezi de efectul practicării întâmplătoare a sexului? De ce la clasele mici (la clasa 1)? Este educaţia sexuală educaţie sau programare mentală? Cum se reflectă această educaţie sexuală în viaţa tânărului şi mai ales pentru ce şcoala românească a ajuns doar să constate decăderea fiinţială a tânărului român şi să se adapteze ei fără a face absolut nimic pentru a modela sufletul elevului, reducându-se la un loc unde se învaţă un set de cunoştinţe care, între noi fie spus, pot fi găsite printr-o simplă căutare pe Google?

Autorităţile sanitare ale acestei ţări doresc să facă un experiment pe copiii din şcolile nemţene cu un curs opţional de educaţie sexuală care să înceapă la clasa 1 şi să meargă până la clasa a XII-a.

Medicul psihiatru Paula Iliescu de la Spitalul Judeţean Neamţ, împreună cu Mihai-Silviu Chirilă, realizatorul emisiunii Credinţă şi tradiţii nemţene, discută fără prejudecăţi şi şabloane despre această situaţie, propunând educaţia morală în locul orei de cultivare a proficienţei sexuale juvenile.

Dacă experimentul de la Neamţ va fi un "succes", el va fi urmat de alte "succesuri" în judeţele dumneavoastră. Este oare suficientă constatarea defetisto-apocalipsistă "E clar că e sfârşitul lumii" sau mai e încă timp să spunem: "Nu, copilului meu nu îi faci aşa ceva!"?

Credinţă şi tradiţii nemţene 2

2011-02-20T21:35:00.005+01:00

Teologie şi ştiinţă pare a fi o relaţie din ce în ce mai interesantă pentru din ce în ce mai mulţi.

Abordarările însă sunt foarte diferite, teologii căzând din păcate adesea în greşeala de a justifica conţinutul credinţei prin "dovezi" aduse de ştiinţă, iar oamenii de ştiinţă cad în extrema negării existenţei lui Dumnezeu, Care, sustrăgându-Se experienţei sensibile, nu există, evident.

Emisiunea Credinţă şi tradiţii nemţene încearcă să delimiteze adevărata ştiinţă de impostura pseudoştiinţifică care slujeşte ca instrument politic.

Invitat este profesorul Ion Vlăducă, în acelaşi timp teolog şi om de ştiinţă autentic. Este prima emisiune realizată la postul de televiziune 1TV Piatra Neamţ.

No comment!

2011-02-11T22:33:00.006+01:00

Nu pot să cred că un asemenea titlu se poate publica pe o televiziune naţională. Este de necrezut. Sper că e totuşi un fake, pentru că e inacceptabil chiar şi vorbind de acest aşa-zis guvern. Dintre atâtea moduri de a vorbi în innuendo asta e de departe cel mai grobian. Dumnezeule, cât de incompetenţi pot fi oamenii de la postul ăsta tv?
Sursa capturii: www.pesurse.ro

Credinţă şi tradiţii nemţene (1)

2011-02-07T22:02:00.006+01:00

Emisiunea Credinţă şi tradiţii nemţene este o emisiune de cultură şi spiritualitate creştină pe care o găzduieşte postul de televiziune 1TV Piatra Neamţ.

Realizatorul ei este teologul Mihai-Silviu Chirilă.

Emisiunea este săptămânală, se transmite duminica la ora 8.00 şi în reluare în aceeaşi zi de la ora 17.00, şi poate fi urmărită şi pe internet, tastând pe Google (pe Internet Explorer) 1TV Piatra Neamt şi descărcând toolbarul pe care îl oferă Internet Explorer.

Emisiunea îşi propune tematici dintre cele mai variate şi îndrăzneţe, permiţându-şi luxul de a aborda şi multe teme pe care societatea românească contemporană le consideră tabu, fie din laşitate dezgustătoare, fie din sfânta imbeţilitate care tronează ca o regină pe plaiurile noastre, populate odinioară cu oameni atât de inteligenţi şi cuminţi.

Celor care sunt împiedicaţi în vizionarea emisiunii de aspectul oarecum "sauvage" al realizatorului, le-ar prinde bine să se gândească la faptul că emisiunea nu îşi propune să fie una de entertainment şi de defilare pe catwalk.

Aceasta nefiind o scuză pentru aspectul realizatorului, ci doar un motiv pentru a-l ignora şi a vedea emisiunea care s-ar putea să merite acest efort.

Emisiunea de faţă îl are ca invitat pe părintele Liviu Lupu, preot în Gherăieşti, Roman, iar tematica este dedicată misiunii creştine în lumea de azi.

Revista Valea Muntelui, nr 4

2010-12-09T23:15:00.003+01:00

A apărut numărul 4 al Revistei Valea Muntelui, un număr special dedicat unor personalităţi culturale locale şi nu numai.
Numărul 4 al revistei va fi lansat oficial în cadrul unei festivităţi speciale care se va desfăşura luni, 20 decembrie 2010, la Biblioteca Orăşenească din Bicaz, când se va decerna Premiul Anual
„Mihai Rădăvoi” pentru talent literar, ediţia I.
Festivitatea va fi însoţită de un concert de colinde susţinut de Corul „Excelsior” al Parohiei Bicaz II Dodeni.

Open publication - Free publishing - More valea

Credinţa şi mărturisirea ei

2010-12-09T23:06:00.001+01:00

Lucrarea este realizată de un colectiv academic grupat în jurul Departamentului de Cercetare Ştiinţifică al Facultăţii de Teologie din Iaşi.

Open publication - Free publishing - More credinta

Jaroslav Pelikan, Credo: ghid istoric şi teologic al crezurilor şi mărturisilor de credinţă din tradiţia creştină

2010-11-12T22:09:00.010+01:00

Jaroslav Pelikan, Credo: ghid istoric şi teologic al crezurilor şi mărturisilor de credinţă din tradiţia creştină, traducere din limba engleză de Mihai-Silviu Chirilă, Polirom, 2010.

Editura Polirom prezintă, cu ocazia anului consacrat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, volumul introductiv al celei mai bune colecţii de cărţi de teologie credală din întreaga literatură de specialitate.

Volumul introduce (fiind în acelaşi timp o lucrare de sine stătătoare, motiv pentru care mai jos celelalte volume sunt numerotate de la 1 la 3) o serie de patru volume numite Crezuri şi mărturisiri de credinţă în tradiţia creştină editat de Jaroslav Pelikan şi Valerie Hotchkiss. Setul prezintă mai mult de 225 de documente care au fost principalele mărturisiri de credinţă ale Bisericii creştine din vremuri biblice până în prezent, în diferite culturi. Colecţia depăşeşte Crezuri ale creştinătăţii din 1877 a lui Philip Schaff, altă colecţie celebră care era până la apariţia lucrării lui Pelikan era sursa în limba engleză pentru studii credale.

Volumul Credo, al eminentului profesor Jaroslav Pelikan, cuprinde o tratare eshaustivă a definiţiilor credale şi confesionale, originea, autoritatea şi istoricul lor. Este cea mai substanţială tratare a acestei teme, având la bază munca de o viaţă a lui Pelikan.

Patru sunt, după Pelikan, factorii care contribuie la conturarea unui simbol de credinţă: exegeza, rugăciunea, polemica şi politica. În virtutea acestor factori îşi organizează cartea în patru părţi: „Definirea crezului şi a mărturisirii”; „Apariţia crezurilor şi mărturisirilor”; „Autoritatea crezurilor şi mărturisirilor”; „Istoria crezurilor şi mărturisirilor” şi şaptesprezece capitole: „Continuitate şi schimbare în crezuri şi mărturisiri”, „Imperativul credal şi confesional”, „Mărturisirea credinţei ca doctrină”, „Credinţă şi orânduire”; „Scriptură, tradiţie şi crez”; „Regula rugăciunii şi regula credinţei”; „Formule ale concordiei – şi ale discordiei”; „Formularea mărturisirilor şi politica religioasă”; „Dogma credală ca lege bisericească”; „Fapte, nu crezuri?”; „Transmiterea crezurilor şi mărturisirilor la alte culturi”; „Ortodoxia adunării credincioşilor”; „Regulile credinţei în Biserica primară”; „Afirmarea credinţei în Ortodoxia răsăriteană”; „Profesiuni de credinţă în Occidentul medieval”; „Mărturisiri de credinţă în epoca Reformei”; „Expuneri ale credinţei în creştinismul modern”.

Pelikan ilustrează pe larg contextul uman în care au apărut şi s-au dezvoltate crezurile şi simbolurile de credinţă, dar şi valoarea lor: „Impresia covârşitoare pe care o va avea orice cititor care parcurge oricare dintre colecţiile de texte credale şi confesionale din diferite perioade istorice menţionate la «Ediţii, colecţii şi surse bibliografice» sau în volumele Crezuri şi mărturisiri de credinţă în tradiţia creştină este aceea că ele se repetă în mod invariabil. Mai mult decât altele, crezurile din epoca Bisericii primare şi apoi, din nou, dar la o şi mai mare dimensiune, mărturisirile din epoca Reformei protestante par a argumenta acelaşi lucru mereu şi mereu, adesea în aceeaşi terminologie ezoterică şi arhaică, menţionând aceleaşi pasaje biblice ca dovezi şi pronunţând aceleaşi condamnări faţă de aceleaşi erezii (sau asupra ereziilor mai noi ale celorlalte confesiuni) – şi toate aceste cu sentimentul încrederii în sine şi al corectitudinii absolute. Deşi fac referiri discrete sau pe faţă unele la altele, pentru a argumenta sau a refuza, după caz, diferenţele dintre ele, rezultate din controversa teologică şi care la rândul lor au generat alte controverse teologice (care au produs desigur alte crezuri şi mărturisiri, la nesfârşit, se pare), probabil că par uneori cititorului modern atât de mărunte şi marginale, încât numai un specialist în teologia istorică ar putea să distingă poziţiile confesionale sau ar fi suficient de interesat să facă aşa ceva. Această impresie nu e mai puţin pregnantă nici când cititorul este un creştin serios căruia îi pasă de credinţa şi învăţătura creştine”.

Cum funcţionează exprimările credinţei şi credinţele însele ca autorităţi ale credinţei? Aceasta este o întrebare crucială într-o epocă în care „faptele” sunt preferate „credinţelor”. O provocare la adresa autorităţii este şi ruptura dintre codurile morale şi crezurile dogmatice. Pelikan reafirmă „legătura de nestricat dintre fapte şi credinţe”, în timp ce dragostea creştină este premisa confesiunii creştine.

Documentele credale sunt transmise în alte culturi, ceea ce face ca noi forme de expresie să apară cu prilejul indigenizării şi inculturării acelor crezuri.

Istoria crezurilor şi a mărturisirilor de credinţă cuprinde perioadele istorice ale Bisericii primare, Ortodoxiei răsăritene, Occidentului medieval, epocii Reformei şi creştinismului modern.

Celelalte titluri ale colecţiei sunt:

Volumul 1. Reguli ale credinţei în Biserica primară, afirmaţii ortodoxe răsăritene ale credinţei, formulări ale credinţei în Occidentul medieval;

Volumul 2: Crezuri şi mărturisiri în epoca Reformei;

Volumul 3: Formulări ale credinţei în creştinismul modern.

PRR-CD

2010-11-12T22:00:00.004+01:00

Partidul Recidiviştilor din România-Creştin Democrat - un partid românesc ce va deveni sigur partid unic, înglobând toate partidele existente la ora actuală. Un partid radical cu tendinţe antidemocratice, antiparlamentare.
Descoperit şi făcut public de Victor Ciutacu. Nice work!

Credinţă şi tradiţii nemţene

2010-10-18T09:48:00.002+02:00

Emisiunea „Credinţă şi tradiţii nemţene” este o emisiune săptămânală realizată la postul de televiziune 1TV Piatra Neamţ de către teologul Mihai-Silviu Chirilă, difuzatăă în fiecare duminică de la ora 8.00 şi în reluare de la 17.00 şi având ca tematică abordarea unor probleme ce ţin de spiritualitatea românească, laică sau teologică, aşa cum se poate vedea şi din această primă postare pe net unde invitatul cu totul şi cu totul special este părintele Filotheu de la Mănăstirea Petru-Vodă.

Emisiunea beneficiază de foarte mulţi invitaţi de valoare şi de o tematică deosebit de bogată.

Ea poate fi urmărită şi în afara judeţului Neamţ, tastând pe Internet Explorer (şi numai pe Internet Explorer) 1TV Piatra Neamţ, descărcând apoi toolbarul pe care vi-l recomandă Internet Explorer. Şi gata! Vizionare plăcută!

Marturisirea credintei - M. Filotheu from sholarios on Vimeo.

Revista Valea Muntelui, nr. 3

2010-09-16T13:30:00.004+02:00

A apărut Revista Valea Muntelui, nr. 3, un număr dedicat aniversării semicentenarului oraşului de la poalele Ceahlăului şi aniversării dării în folosinţă a "miracolului hidroenergeticii româneşti", Barajul de la Bicaz.

Open publication - Free publishing - More silviu

Revista Valea Muntelui, numărul 2

2010-06-21T16:06:00.007+02:00

A apărut numărul 2 al revistei culturale Revista Valea Muntelui. Acest număr elogiază o personalitate culturală a zonei, profesorul Mihai Rădăvoi.
Revista militează pentru un proiect edilitar care vizează transformarea oraşului Bicaz, care anul acesta sărbătoreşte 50 de ani de existenţă, în staţiune turistică.
Elevi bicăjeni premianţi la concursuri naţionale, pagini de literatură, istoricul Cupei Mondiale şi alte articole pot fi găsite în acest număr al revistei noastre.

Open publication - Free publishing - More valea

Definiţia Guvernului României

2010-05-21T23:13:00.003+02:00

Ludovic Orban a dat acum câteva zile definiţia cea mai clară a Guvernului României.

„Guvernul actual al României este o asociere de indivizi în vederea săvârşirii de infracţiuni”.

No comment.

(Pentru informaţii detaliate despre acest tip de guvern, recomandăm art. 323 Cod Penal.)

De ce trag clopotele [iadului], Mitică?

2010-05-17T23:30:00.010+02:00

Formaţia satanică AC/DC (After Christ Devil Comes este explicaţia reală a numelui, iar fulgerul din mijloc este semnul biblic al demonului care cade din cer ca fulgerul [Luca 10,18], lucru de altfel evocat şi de cântecul de faţă. Trebuie să fii complet imbecil să crezi că denumirea vine de la precizarea referitoare la curentul alternativ şi continuu de pe aparatele casnice, aşa cum mint de îngheaţă apa aia care au ales acest nume) a susţinut o „liturghie” satanică în Bucureşti având ca audienţă zeci de mii de români, unii dintre ei având chiar impresia că sunt creştini.

Dacă cineva mai are vreo îndoială că ieri 60.000 de români au participat la o liturghie satanică desfăşurată în mijlocul capitalei ţării noastre, îl invit să citească versurile acestui cântec pe care toţi le-au fredonat în Bucureşti. Îi rog să citească aceste versuri cu ochii omului sănătos la cap, şi nu cu ochii bolnavului mintal, căruia nu poţi în nici un fel să îi explici că realitatea e una şi ficţiunea din creieraşul său e altceva. Sublinierile îmi aparţin

Hell's Bells

I'm a rolling thunder,
poutin rain
I'm comin' down like a hurricane
My lightning's flashing across the sky
You're only young but you're gonna die
I won't take no prisoners, won't spare no lives
Nobody's putting up a fight

I got my bell, I'm gonna take you to hell
I'm gonna get ya, Satan get ya

CHORUS:
Hell's BellsYeah, Hell's Bells

You got me ringin' Hell's Bells
My temperature's high, Hell's Bells

I'll give you black sensations up and down your spine
If you're into evil you're a friend of mine
See my white light flashing as I split the night'
Cause if Good's on the left,
Then I'm stickin' to the right

I won't take no prisoners, won't spare no lives
Nobody's puttin' up a fight
I got my bell, I'm gonna take you to hell
I'm gonna get ya, Satan get you
Hell's BellsYeah, Hell's Bells
You got me ringin' Hells Bells
My temperature's high, Hell's Bells

INSTUMENTAL (SOLO)CHORUS
Hell's Bells, Satan's comin' to you
Hell's Bells, he's ringing them now
Hell's Bells, the temperature's high
Hell's Bells, across the sky
Hell's Bells, they're takin' you down
Hell's Bells, they're draggin' you around
Hell's Bells, gonna split the night
Hell's Bells, there's no way to fight, yeah
Ow, ow, ow, ow
Hell's Bells

Iată şi melodia. Să nu vă lăsaţi impresionaţi de faptul că acum e cântată de nişte boşorogi care se dau tipi de treabă. Există undeva pe internet şi varianta în care melodia e urlată cu voci din adâncurile iadului. Faptul că bătaia clopotului este folosită exact ca în bisericile creştine pentru a acompania asemenea versuri se înscrie clar pe linia ritualurilor satanice care mimează şi batjocoresc elemente ale cultului creştin

E dureros să vezi mulţimi uriaşe cântând imnuri satanice. Tineretul acestui popor imbecilizat. Obligat să comită cea mai josnică formă de idolatrie şi să îşi arunce la gunoi tinereţea şi curăţia vârstei. De ce? Imbecilizare completă sub scoarţa unei atitudini pseudoculturale, lipsa oricărei perspective în viaţă. Cumplit. Păcat de acest popor. Din păcate, nemaiavând nici o urmă de valoare spirituală şi de leadership spiritual, acest popor e condamnat să cadă în mâna tuturor impostorilor şi escrocilor pseudointelectuali.

Cât de cumplit sună în acest context un titlu din ziarul Adevărul: „Fulgerul AC/DC a lovit 70.000 de suflete”. Cumplit, nu? Iată cum prezintă acelaşi ziar, în ton cu toate celelalte, „evenimentul”:

„Ieri s-a scris istoria muzicii rock şi la Bucureşti. Angus Young şi Brian Johnson au adunat în acelaşi loc, Piaţa Constituţiei, generaţii de 13 ani cu cele de 60 de ani. 70.000 de oameni au trecut de la extaz la fericire şi înapoi, pe muzica de neoprit a celor de la AC/DC. Ploaia nu şi-a făcut apariţia, dar furtuna s-a dezlănţuit pe scenă.”

Ori sunt eu nebun, ori ăştia care scriu asemenea lucruri prin ziare sunt complet imbecili. Sau, în ţara terţiului exclus, or fi posibile amândouă variantele! Cine ştie!

Basescu - 0 (lei)

2010-05-12T18:59:00.005+02:00

No comment!

Scrisoare adresată camaradului Zob

2010-05-04T20:38:00.017+02:00

M-am săturat ca de fiecare dată când scriu ceva pe un site să fiu pus la punct de tot felul de habarnişti, „oameni de bine”, luptători pentru cauzele altora, de parcă aş fi un om nebun, care nu are voie să deschidă gura decât pentru a rosti aceleaşi imbecilităţi comune, care au devenit dogme ale hedonismului subuman transformat in religie universală.

Articolul de mai jos este răspunsul pe care i l-am dat unui mâzgâlitor de site care semnează „Zob” (sugerând, nu e aşa, statutul de mascul feroce, care ar fi poate de apreciat dacă ar fi fost manifestat prin publicarea pe site a numelui din buletin, ca să ştiu şi eu cine mă înjură). Răspunsul adresat lui Zob este valabil pentru toţi cei care nu au ce face şi îşi dau cu părerea pe orice temă, pentru că, după cum spune un fost coleg de-al meu de la Polirom, într-o carte foarte bună, Românii e dăştepţi! Vă las să intuiţi din răspunsul meu ce mi-a scris Zob... (dar pentru că unele lucruri nu pot fi intuite de o minte sănătoasă, trebuie să spun că după domnul Zob gestul meu de a-l reclama la CNA pe Diaconescu în cazul Coruţ face parte dintr-o conspiraţie împotriva patrioţilor români, cu bubuli, cu trădători etc. etc)

Camarade Zob, stăpânii mei americani sunt bine mersi, dar mi-au cerut să fiu foarte vigilent cu tine, pentru că patriotismul tău debordant îi face să nu poată dormi noaptea de spaimă. De fapt tot planul lor de a subjuga Republica Capitalistă România cu ajutorul capitalismo-creştinismului pare compromis de atitudinea ta curajoasă. Mi-au mai poruncit stăpânii mei americani să nu te dau în judecată pentru obrăznicia cu care mă insulţi fără ca eu să îţi fi făcut vreodată ceva şi să îţi spun că facultatea aia despre care scrii tu acolo se numeşte de fapt „postpucism”.

Ştii ce cred eu despre tine, camarade Zob? Că la „fierăria lui Iocan” dumneata ai fi bravul camarad Victor Bălosu (dacă nu înţelegi la ce mă refer, să ştii că e dintr-o carte, se numeşte Moromeţii, o găseşti prin librării. Dacă nu eşti obişnuit să citeşti cărţi, să ştii că s-a făcut şi un film după cartea asta. Bun filmul). Numai el vorbea ca tine, până ce „îi turti a’ lu’ Birică facultăţile”.

Nu pot să nu îmi ascund o curiozitate: din conceptele pe care le vânturi în luarea de poziţie faţă de mine am sentimentul că eşti un legionar francmason. Să nu crezi că mă miră prea tare. Trăim în ţara terţiului inclus (concept inventat de un filozof din Iaşi; terţiul inclus este opusul terţiului exclus, care este, la rândul său, un principiu logic elementar), unde a spune de exemplu că ceva „cade în jos” nu este o exprimare pleonastică, ci o precizare necesară, pentru că aici ar putea foarte bine cădea în sus, aşa cum hoţii sunt oameni cinstiţi, curvele sunt virgine, proştii sunt academicieni, iar laşii, anonimii şi neica-nimeni sunt patrioţi.

Aşa că, dragă Zob, închei această replică a mea cu rugămintea ca atunci când vei avea prima zvâcnire de civism în tine să ne dai de ştire. Îţi promit că nu te voi pârî stăpânilor mei americani, ci voi fi onorat să îţi spun „cetăţene”, titlu cu care m-ai gratulat şi tu azi, lucru pentru care îţi mulţumesc. Până atunci însă nu ar fi rău dacă ai avea măcar bărbăţia să semnezi cu numele adevărat, pe care ţi l-au dat la botez popii aia burduhănoşi de care nu încapi tu în lume. Sunt convins că Decemvirii şi Nicadorii aşa ar proceda, nu crezi? Cât despre Căpitan, cred că dacă ar fi intuit bietul om că toată zbaterea lui te va avea ca rezultat pe tine, şi-ar fi tras un glonţ în cap şi i-ar fi scutit pe stăpânii mei americani, iudeo-masoni şi bubuli de o muncă în plus.

Cu nesfârşită milă şi un pic de dispreţ

(combinaţie specifică exclusiv poporului terţiului inclus)

Mihai-Silviu Chirilă

PS. Dedic tuturor pitecantropilor care mă critică de imi merg fulgii pentru părerile mele exprimate pe alte siteuri această supermelodie pe care Jim Carry a gândit-o pentru ei... Cam aşa arată ei exprimându-şi părerile avizate... Ce melodie se poate dedica mai bine în ţara imposturii totale?

What do we say when we do not say anything

2010-05-03T12:01:00.010+02:00

Nonverbal communication refers to all forms of communication between people that do not involve speaking abilities. In fact, all our gestures can be deemed as such. The way we walk, sit down or stand up, salute, utter the words or shake hands constitutes what we generally call nonverbal communication.

When trying to communicate, we must be aware of all the details that practically make up the message that we sometimes convey even without wanting to, especially without wanting to.
Most of the nonverbal communication principles are derived from the psychological observation of human behavior. The last century refined the way we understand our own conduct. Thus, we are more careful about our gestures that can give away what we say when we do not say anything. Every negotiator knows that the way we shake hands speaks about our character: if we extend the hand with the palm inclined downwardly, we let others know we have a dominant personality. If the palm is upwardly inclined, we demonstrate a subservient attitude.

Psychological explanations do not exhaust the multitude of nonverbal communication aspects. Every one of us has a distinct spiritual heritage, which shapes our world vision, thus imprinting on our minds certain behavioral patterns. Therefore, a very important role plays in the way we communicate our cultural background.

A friend of mine went to Tunisia, and he visited the beautiful sites this African country has to show the tourists. At some point, he arrived to the Bazar. As he was gazing at the immense amount of merchandise displayed by the local merchants, his eye was caught by a narghile. He asked about the price, and the merchant told him, with a large smile upon his face, that the narghile in question was worth 100 Euros. My friend was very close to a heart attack. He told him he would never pay that money for such an item. The trader asked: ‘Why not? It is no ordinary narghile’. Then, he began telling an incredible 1001 Nights fairy tale about his narghile. It had been forged in Syria, our merchant explained, and its component parts had been brought from all over the Islamic world. And so, he went on describing the beauty of Syria, and the richards of Iran, the modernity of Turkey and the beauty of the women in Marocco. When he finished, he sold my friend the precious narghile for 10 Euros. And he invited him to come back for more. How did my friend convince him to cut down to 10% of the initial demand? He talked to him. In fact, he didn’t even talk. He listened to him. For Arabs, trade is not all about making profit; it is about meeting people, sharing thoughts, ideas, experiences. Trade is about establishing a communion between people. Does it surprise us then that the founder of the Islamic religion was a merchant? The moral of the story is that we can trade to our advantage with an Arab, if we know this little detail. Arabs hate Westerners who dig into their pockets and pay the requested money without bargaining a little.

I know a very classy Greek gentleman who lives in my town. Like all Greeks, he is a devout of the Orthodox Christian faith. His moral conduct is an inspiration to all of us. And yet, he managed to appall our entire Christian congregation. How? On one Sunday, at the end of the liturgical office, he went out into the church yard and… lit a cigarette. Everybody eyeballed at him. It took a lot of explaining to convince the Romanian parishioners that in Greece smoking has no moral strings attached, and the man meant no disrespect. Had he remembered in time that Romanians think smoking is a certified way to hell, he would have saved himself a whole lot of trouble.

There was a time when, in order to get home, I had to walk across a Gypsy neighborhood. All my friends advised me against it, fearing for my safety. Yet, I never hesitated to take that route. It is not about courage or open-mindedness. It is about information. I knew that Gypsies do not attack people in their neighborhood for obvious reasons: they do not want to draw police attention to their houses or families.

There are a lot of cultural aspects that must be taken into account, so that we are in control of what we say when we do not say anything. We must know how people we interact with perceive reality. We would not want to place ourselves in the position of a Romanian president, who shook hands with the butlers at Champs-Elysee, would we?

Demonul Ozzy Osbourne „concertează” în România

2010-05-03T11:33:00.009+02:00

Ziarul Cotidianul ne oferă o ştire şocantă: Ozzy Osbourne, „tatăl heavy-metal-ului”, concertează la Bucureşti pe data de 2 octombrie, la sala Arena, într-un concert care va marca un turneu mondial al „starului” mondial. Cotidianul prezintă această ştire cu aerul că România este parte dintr-un mare act cultural. Sunt prezentate marile „performanţe muzicale” ale lui Osbourne. Prezentarea se încheie cu haucinanta frază: „…Ozzy a intrat în topul celor mai bizare performanţe pe scenă în momentul în care decapitează un liliac viu. Se spune că artistul nu ştia că are de-a face cu un liliac adevărat, ci cu unul de cauciuc aruncat de un fan din primele rânduri”.

Stilul aceasta, cu care deja ne-a obişnuit „presa culturală” română, pare a fi făcut de cineva care a coborât de curând din nava spaţială cu care a ajuns în galaxia noastră. Pentru că forma în care Osbourne este prezentat publicului român este de-a dreptul ruşinoasă o să apelăm în continuare la presa americană, care nu se sfieşte să spună adevărul despre „fenomenul Ozzy”.

Astfel, oricine dă o căutare pe Google a numelui lui Osbourne poate vedea un puhoi de articole care vorbesc despre vulgaritatea limbajului acestuia, despre violenţa „muzicii” (urletelor animalice) sale, despre tendinţele suicidale pe care le induce şi nu în ultimul rând despre satanismul afişat al lui „Ozzy”.

În anul 1984, un tânăr de 19 ani s-a împuşcat în urma audierii volumului Suicide Solution. Cercetările de specialitate au arătat că „melodiile” conţineau mesajul subliminal „Împuşcă-te!”. Ozzy a scăpat de puşcărie în baza amendamentului 1 al Constituţiei americane care garantează libertatea de expresie (în cazul de faţă, libertatea de manipulare subliminală).

În 1969, Osbourne a pus bazele formaţiei de rock Black Sabbath (denumirea se referă la ritualurile magice ale Evului Mediu în care se consideră că vrăjitoarele făceau dragoste cu diavolul; potrivit cercetătorilor, Sâmbăta Neagră era un ritual satanic, săvârşit şi de către Sandor LaVay, „părintele” satanismului modern), formaţie cu care „a cucerit notorietate în întreaga lume”. Pe toate albumele acestei trupe apare imaginea zeului antic Pan, zeul desfrâului şi al violenţei sexuale, devenit imaginea simbolică a demonului. Membrii acestui grup au declarat în repetate rânduri că încearcă să facă „muzică vrăjitorească”. Dacă ne uităm la mulţimea de „naivi” care îi adoră încă, putem spune că au şi reuşit. Ozzy Osbourne şi-a declarat admiraţia deschisă faţă de un clasic al satanismului, Aleister Crowley, căruia i-a şi dedicat, împreună cu Black Sabbath, cântecul „Mr. Crowley”.

Din noianul de melodii cu tentă satanistă (chiar dacă Ozzy se declară că totul e un show, nu e „pe bune”, lucru pe care mulţi îl acceptă în mod şocant), să analizăm doar versurile melodiei Nativity in Black care este un imn satanic cât se poate de autentic:

Some people say MY LOVE cannot be true

Please believe me, MY LOVE, and I'll show you

I will give you those things you thought unreal . . .

YOUR LOVE FOR ME has just got to be real . . .

Look into my eyes, you will see who

I amMy Name Is Lucifer, Please Take My Hand![1]

Acesta este "ecorşeul" vedetei Ozzy Osbourne, dezgolit de make-up-ul minciunii şi al intepretărilor schizoide care sunt un afront la adresa inteligenţei oricui decide să gândească în viaţă cu creierul din dotare. Pentru că aceste aspecte nu pot fi eludate de către adoratorii săi români, să vedem cum este prefaţat acest „eveniment epocal” de către media electronică românească. Pe siteul http://www.carteadenisip.ro/ se spune despre el: „Odată cu fondarea trupei Black Sabbath, Ozzy intră în istorie. De-a lungul celor 11 ani petrecuţi alături de acest monument al rockului, îşi construieşte o imagine satanistă, fiind atras de magia neagră şi de ocultism”.

Cum de nu ne-am dat oare seama că sărmanul Ozzy „îşi construieşte” o imagine de satanist, în timp ce, în realitate, el e doar un artist care se joacă de-a demonul! La aceeaşi pagină de internet, putem citi un interviu halucinant, în care Osbourne se prezintă ca un dandy englez, puţin introvertit, timid şi modest, care doar se joacă de-a demonul, în timp ce el e un om extraordinar:

„Care este, după tine, cea mai eronată impresie pe care o are lumea despre Ozzy Osbourne?
Că aş fi diavolul în persoană... Multă lume încă face o relaţie simplă: Ozzy = Diavolul. În trecut mă jucam cu ideea asta. Mă îmbrăcam ca diavolul, mă comportam ca el şi cîntam despre el în piesele mele, dar 100% nu sînt diavolul în persoană, mai ales acum, în 2007. Se întîmplă să mai ies pe străzi şi mă opreşte lume care-mi spune: Wow! Te-am văzut la televizor! Nu mă aşteptam să trăieşti la modul acela. Nu ştiu la ce se aşteptau. Să mă vadă într-un castel din Transilvania mîncînd capete de lilieci în fiecare noapte? Îmi iubesc soţia, îmi iubesc copiii şi cîinii. Nu sînt diavolul, dar e posibil ca lumea să nu priceapă asta niciodată” (http://www.carteadenisip.ro/interviuri/ozzy-osbourne-nu-sint-anticristul/1534).

Aşadar, „mă îmbrăcam ca diavolul, mă comportam ca diavolul şi cântam despre el în piesele mele...”. A cântat despre diavol, s-a comportat ca diavolul şi a distrus mii de suflete nevinovate, dar, desigur, el nu are nimic de-a face cu acesta, mai ales că toate acestea se întâmplau „în trecut”, nu? Apropo! De unde ştie Ozzy cum se îmbracă diavolul? Mărturisesc că eu am ajuns cu studiul teologiei până la doctorat, dar asta nu am aflat-o (o fi citit că Diavolul de îmbracă de la Prada?).

Dacă ar fi să ne luăm după aceste baliverne, în care Osbourne recunoaşte că şi-a trăit viaţa într-o totală imitatio diaboli, în timp ce el era de fapt un „tip OK”, am putea să tragem concluzia că el e de fapt e un artist rebel, un neadaptat, un „nebun al marilor oraşe”, un om absolut inofensiv. Dar oare aşa să fie?

În ciuda afirmaţiilor manipulatoare din interviul de mai sus, Ozzy Osbourne rămâne una dintre cele mai nocive persoane din spaţiul mediatic. Fie că s-a jucat de-a diavolul, fie că îl adoră cu adevărat, aşa cum reiese din „muzica” lui, fapt este că „arta” sa e de inspiraţie demonică, fiind un real pericol pentru oricine o ascultă.

Nimeni nu îl acuză pe Ozzy că ar fi „diavolul în persoană” cum se autogratulează el în stil mitoman în interviul de mai sus. Cel mult se poate spune despre el că „are diavol în persoană”, lucru care e greu de contestat. Prietenia sa cu Marilyn Manson, satanist declarat, membru al „bisericii” lui LaVey, admiraţia faţă de Aleistar Crowley, un „clasic” al satanismului, şi gesturi rituale precum cel de decapitare a unui liliac viu pe scenă (scuza că nu a ştiut că liliacul e viu e ridicolă, deoarece un om normal nu are asemenea porniri) ne arată că de fapt Osbourne se învârte în cercurile „sacerdoţiului” satanist, „concertele” sale nefiind altceva decât black sabbat-uri.

Acestea fiind spuse, trebuie să precizăm că:
1. Ozzy Osbourne nu este un artist, ci o persoană malefică, inspirată direct din stilul de viaţă demonic, pe care fie îl imită din convingere, ceea ce îl face extrem de periculos, fie pentru că i se pare cool, ceea ce îl face extrem de prost. Prezentarea lui ca un artist este o manipulare grosolană, cu atât mai periculoasă cu cât e făcută în limbajul pretenţios al criticilor muzicali. Referinţa sa "culturală" despre castelele din Transilvania şi mâncatul de lilieci arată cam cât de profund este sub aspectul pregătirii intelectuale.
2. Osbourne nu e „cool” (locul în care se va sălăşlui după moarte e mai curând „hot”), „trendy”, „classic”, iar trecutul său satanist nu poate fi uitat decât dacă luăm în seamă cuvintele lui A. Dumas: „îmbătrânind, nebunul devine om cu minte, şi fetele de stradă devin cu vârsta… sfinte”.
3. Participarea la concertele sale este de fapt o participare la un ritual satanic, lucru extrem de periculos pentru oricine şi inacceptabil pentru o persoană care împărtăşeşte credinţa creştină. Consider că părinţii au dreptul să ştie la ce îşi expun copiii.
4. Muzica lui Osbourne nu este un protest împotriva nedreptăţii sistemului capitalist (care l-a făcut destul de bogat), nu e un manifest antisistem şi nici un act cultural, ci professio fidei a unui satanist care propune o adorare a unei entităţi spirituale extrem de periculoase şi nocive.

Cred că autorităţile eclesiale ale principalelor Biserici creştine ar trebui să ia atitudine faţă de o asemenea provocare. Să ne imaginăm că la acest concert se vor duce mii de oameni, minţiţi de marketingul agresiv care îl prezintă ca pe un artist, când de fapt el nu e decât o sursă de infecţie morală şi, după cum s-a văzut, un pericol pentru sănătatea psihică a celor care îl ascultă. Unii dintre aceşti oameni sunt „rockerii” noştri cei de toate zilele (mulţi dintre ei sunt adepţii acestui stil de gândire şi nu cred că ar asculta un sfat bun chiar dacă nu ar veni de la cineva din „tabăra adversă”). Alţii însă sunt „victime colaterale”, persoane cu o cultură medie, care cred că e de bun augur să vezi o „legendă” a rockului. Mulţi dintre oamenii care se vor duce la concertul lui Osbourne sunt creştini, poate chiar practicanţi, care au fost educaţi de Zeitgeist-ul zilelor noastre să facă distincţii schizofrenice între „credinţa religioasă intimă” şi „participarea la acte culturale” şi care nu înţeleg că în momentul în care fredonează alături de Osbourne „cântecele” lui, dând din cap şi facând semnul satanic al coarnelor de fapt participă cu toată fiinţa la un ritual satanic, lucru care este perfect incompatibil cu statutul de creştin. Aici trebuie să intervină cei ce conduc Bisericile, nu pentru a cere interzicerea concertului, lucru imposibil de altfel, ci pentru a-i convinge pe cei ce participă la el de pericolele reale la care se expun.

Strategia ignorării totale a unor astfel de manifestări este profund perdantă. Când Iisus a fost insultat în diferite ocazii (piesa Evangheliştii, care s-a jucat în Iaşi o stagiune întreagă, emisiunile lui Coruţ etc.) nu s-a luat nici o atitudine. Când sfinţii Bisericii au fost insultaţi (interzicerea unei expoziţii dedicate sfinţilor închisorilor, tot în Iaşi) nu s-a luat nici o atitudine. Când s-a pus problema atacului la libertatea umană prin abuzul tehnologic al cipurilor biometrice nu s-a luat nici o atitudine oficială. Când alte religii au oficiat ritualuri în biserici ortodoxe (ritualuri masonice săvârşite în biserici... tot în Iaşi) nu s-a luat nici o atitudine convingătoare. Acum, sataniştii ţin ritualuri publice (formaţia satanică AC/DC [After Christ Devil Comes] va concerta pe 16 mai tot la Bucureşti). Ne permitem oare să nu avem nici o atitudine nici de data asta? Dacă da, oare de ce ne mai mirăm că poporul nostru este din ce în ce mai degenerat? Ce ar trebui să se mai întâmple ca să ieşim din această moarte spirituală?

PS Acest articol a fost publicat iniţial pe siteul http://ro.altermedia.info/. Acolo am fost realmente crucificat de tot felul de apelpisiţi care mi-au reproşat că sunt un „popă nenorocit”, un închistat, un primitiv, un om care nu înţelege nimic din artă etc. Acest lucru demonstrează că de fapt astfel de luări de poziţie sunt tardive, pentru că în ţara noastră deja s-a creat o artă a apărării cauzelor altora. Şi mai demonstrează ca adevărul pe care eu îl rostesc fără menajamente în acest articol deranjează enorm, mai ales pe cei care s-au lăsat minţiţi şi şi-au construit universul personal în jurul unor impostori precum Osbourne, lucru care poate fi văzut şi de spumosul şi brutalul schimb de replici de mai jos.

Note:

[1] „Unii spun că dragostea mea nu e adevărată

Crede-mă, dragostea mea, şi am să îţi demonstrez
Am să-ţi dau ceea ce nu ai crezut a fi posibil . . .

Dragostea ta pentru mine trebuie să fie reală . . .

Priveşte-mă în ochi, ai să vezi cine sunt Sunt Lucifer, ia-mă de mână!”.

Uniunea Europeană este un stat „teocratic”

2010-04-29T20:26:00.009+02:00

Eurooptimiştii români consideră că aderarea la UE este un eveniment epocal, cel puţin de valoarea Unirii lui Mihai Viteazu sau a Unirii celei mari. Se fac sinteze istorice în care se pune ca bornă istorică momentul aderării. La sediul revistei pe care o conduc îmi vin articole în care se vorbeşte despre destinul anumitor localităţi de la întemeierea lor, în timpul dacilor, al voievozilor, şi până la aderarea la UE. Că nu se cunoaşte deloc în nivelul de trai că am aderat nu contează, că aderarea a fost pentru unii mumă, pentru alţii ciumă, iarăşi nu are nici o importanţă. Suntem acolo! Asta e tot ce contează. Mă rog, de aia li se spune „eurooptimişti”.

Cealaltă categorie, diametral opusă, europesimiştii sau euroscepticii (am plăcerea şi onoarea de a face şi eu parte din acest club select, din care a făcut până de curând parte şi preşedintele-martir al Poloniei Lech Kaczynski) analizează aspectele legate de UE pe toate faţetele. Pe europesimişti nu îi lasă indiferenţi că Tratatul de la Lisabona consfinţeşte de fapt un nou stat, supranaţional, cu altă aranjare teritorială, cu alte simboluri şi mai ales cu o conducere profund nedemocratică. De asemenea, faptul că se neagă complet fundamentul creştin al civilizaţiei europene şi se iau măsuri foarte concrete pentru izolarea manifestărilor religioase creştine şi închiderea lor în perimetrul clădirilor bisericilor este perceput de către eurosceptici (majoritatea, creştini practicanţi) ca un „arest la domiciliu” aplicat lui Iisus. Brutalitatea cu care anumite teme sunt declarate tabu, iar discutarea lor aduce cu sine oprobriul public, dacă nu cumva ani grei de puşcărie este percepută ca o limitare inacceptabilă a libertăţii de expresie, de altfel garantată generos în declaraţiile politicienilor europeni.

Există însă unele manifestări ale autorităţilor UE care ne fac să credem că de fapt statul nou creat are foarte serioase valenţe teocratice. Nu o teocraţie creştină, să stea liniştiţi duşmanii lui Dumnezeu, nu sunt în pericol! Este vorba de o „teocraţie” new-agistă a cărei ideologie îşi face loc în vieţile noastre şi ale copiilor noştri fără să ne dăm seama.

Valorile UE

Ca să ne dăm seama despre ce este vorba, să trecem puţin în revistă valorile pe care se întemeiază Uniunea Europeană. Astfel, în documentele sale constitutive putem citi că: „Uniunea este fondată pe respectul pentru demnitatea umană, libertate, democraţie, egalitate, stat de drept şi respectarea drepturilor omului, inclusiv a minorităţilor. Valorile sunt comune Statelor Membre într-o societate în care prevalează pluralismul, nediscriminarea, toleranţa, justiţia, solidaritatea şi egalitatea între femei şi barbaţi”. Aceste principii înalte sunt la baza statului unional Europa. Cei ce au clădit acest stat, majoritatea aparţinând diverselor masonerii, după cum afirmă ei înşişi, lasă să se înţeleagă că aceste principii care stau la baza Uniunii Europene sunt rodul meditaţiei de secole a iluminaţilor europeni, filozofi raţionalişti, moralişti, oameni de ştiinţă etc. Cu alte cuvinte, aceste înalte idealuri pe care se clădeşte UE ar fi produsul absolut al cugetării umane.

Realitatea este însă puţin diferită. Aceste principii, mai ales referitoare la demnitatea umană, la egalitate, la respectul dintre majoritari şi minoritari, la libertate sunt preluate din morala creştină şi prelucrate în aşa fel încât partea divină a lor să fie cu totul eliminată. Să le analizăm puţin:
1. demnitatea umană – „Aşa a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Nicăieri în cultura umană nu există un pasaj care să afirme demnitatea reală a omului mai clar decât această afirmaţie biblică în care se statuează valoarea de care se bucură fiinţa umană în ochii lui Dumnezeu.
2. egalitatea, respectul faţă de minorităţi, egalitatea dintre bărbaţi şi femei – „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Iisus Hristos” (Gal. 3,28). Poate cineva exprima adevărata egalitate dintre oameni mai bine?
3. libertatea – „Iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,32). Există o libertate mai profundă decât cea pe care ne-o dă adevărul?
4. solidaritatea – „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea iubire unii faţă de alţii” (Ioan 13,35).

Această trecere în revistă a valorilor UE ar putea continua, toate arătând acelaşi lucru: valorile europene sunt de inspiraţie creştină, ele fiind denaturate printr-o laicizare raţionalistă. Felul în care simţim noi pe propria piele că funcţionează demnitatea umană, egalitatea, libertatea sau nediscriminarea este consecinţa eliminării lui Dumnezeu din toate aceste principii.

Dar dacă toate principiile constitutive ale Europei sunt de factură creştină, cum se face că în Constituţia UE nu s-a admis fundamentul creştin al civilizaţiei europene, în ciuda intervenţiilor insistente pe această temă? Oare nu pentru că UE are deja o altă religie pe care o favorizează?

„Slavă ţie, stea curată!”

Primul indiciu că UE se conturează mai mult ca stat teocratic decât ca republică laică este imnul de „stat”, o altă valoare europeană de care sunt mândri burocraţii de la Bruxelles.

Imnul Uniunii Europene este un cântec aparent inofensiv, versurile aparţinând poetului Friedrich Schiller, iar muzica, genialului compozitor Ludwig van Beethoven. Partitura reprezintă partea finală a Simfoniei a IX-a a scriitorului german. Versurile sunt însă cel puţin interesante, dacă nu cumva chiar şocante. Să le analizăm puţin:

Freude, schöner Götterfunken,
Tochter aus Elysium,
Wir betreten feuertrunken,
Himmlische, dein Heiligtum.
Deine Zauber binden wieder,
Was die Mode [streng] geteilt;
[Alle Menschen werden Brüder],
Wo dein sanfter Flügel weilt.
Seid umschlungen, Millionen!
Diesen Kuß der ganzen Welt!
Brüder, überm Sternenzelt
Muß ein lieber Vater wohnen.

[Bucură-te, scânteie minunată a zeilor
Fiică din Elysium
Beţi de focul pasiunii intrăm în
Altarul tău, Divino.
Magia ta adună din nou
Ceea ce tradiţia a divizat brutal:
Toţi oamenii devin fraţi
Oriunde se află sub aripa ta.
Fiţi îmbrăţişate, milioane.
Acest sărut este pentru întreaga lume.
Fraţilor, deasupra boltei înstelate
Trebuie să fie un Tată iubitor.]
(traducere după varianta engleză postată pe www.recmusic.org.)

Dacă e să ne uităm la aceste versuri, am avea impresia că sunt din scrierile unui poet din Antichitatea grecească. Şi totuşi, ele sunt din lirica „creştină” a secolului al XVIII-lea. De ce simte oare poetul nevoia să salute cu reverenţă („Bucură-te!” [haire!] este varianta grecească a lui „Ave!” din latină; să nu uităm salutul „bucură-te” din rugăciunile dedicate sfinţilor creştini) sclipirea divină care este fiica din Eliseu? Şi cine este Tatăl fiicei care vine din Eliseu? Să fie Dumnezeu însuşi, Cel pe care Îl ştim noi creştinii? Greu de crezut! Pentru că în primele versuri se spune că „fiica din Elyseum” este scânteia divină a „zeilor”, la plural, fiind ea însăşi „divină”.

La o primă lectură, fiica din Eliseu ar fi raţiunea, atât de venerată de Iluminism, mai ales de cel târziu. Venirea ei în lume din Câmpiile Fericirii greceşti (care reprezintă un compartiment al Hadesului grecesc, adică al iadului), nu din Raiul creştin, cred că ne spune cu prisosinţă cine este fiica şi mai ales cine este Tatăl care domneşte dincolo de bolta cerească înstelată. Ca şi „beţia” care îi poartă pe adoratori la altarul „fiicei din Elyseum” (să nu uităm băile de sânge ale revoluţiei franceze, făcute în numele aceleiaşi raţiuni).

Versurile lui Schiller sunt multe în acest poem şi, oricât de mult înţelegem şi acceptăm capacitatea poetului de a folosi imaginea poetică, nu putem să nu remarcăm faptul că ele descriu realităţi şi idealuri care nu au nimic de-a face cu mentalul creştin. Să mai analizăm câteva din aceste versuri:

Göttern kann man nicht vergelten;
Schön ist's, ihnen gleich zu sein. […]

[Nu îi putem răsplăti pe zei
Este minunat să fim ca ei.]

Brüder - überm Sternenzelt
Richtet Gott, wie wir gerichtet.

[Fraţilor – dincolo de bolta înstelată
Judecă Dumnezeu, aşa cum am judecat noi.]

Ce are de-a face creştinismul cu dorinţa de „a fi ca zeii” şi cine suntem „noi” cei care judecăm aşa cum va judeca Dumnezeu?

Zu den Sternen leitet sie,
Wo der Unbekannte thronet.

[Către stele ne conduce
Unde locuieşte Cel Necunoscut].

Să fie „Cel Necunoscut” acelaşi cu O agnostos Theos despre care le vorbeşte Pavel atenienilor în Areopag (Fapte 17,23)? Să fie o afirmaţie apofatică pe care o face Schiller despre Dumnezeul creştin sau e Deus absconditus, despre care Immanuel Kant spunea că, fiind o realitate noumenală, hoc semper ignorabimus?

Închei acest excurs în imnul de stat al Uniunii Europene cu ultimele versuri care par de-a dreptul un ritual:

Schließt den heil'gen Zirkel dichter,
Schwört bei diesem goldnen Wein,
Dem Gelübde treu zu sein,
Schwört es bei dem Sternenrichter!

[Strângeţi cercul sacru
Juraţi pe acest vin auriu
Să fiţi loiali jurământului,
Juraţi pe judecătorul stelelor].

Oare „cercul sfânt” este celebrul ouroboros, şarpele care îşi muşcă coada (după imaginea căruia pare a fi făcut şi steagul Europei unite)? Este creştineşte să ne jurăm pe „judecătorul stelelor” în cazul în care acesta este Dumnezeu însuşi?

Întrebări fără răspuns. Pentru conformitate, este bine să vedem cum sună acest cântec în limba română:

Slavă ţie, stea curată,
Voie bună pe pământ,
Astăzi te simţim aproape
Sol din rai cu soare sfânt

Vraja ta aduce iarăşi
Pe popor lângă popor
Toţi pe lume fraţi noi suntem
Când apari uşoară-n zbor.

Cine a avut norocul
De prieteni buni să dea
Cine ştie ce-i iubirea
Lângă noi cântând să stea

Fericit un suflet drag
Te poate face pe pământ
Cine n-a simţit iubirea
Plece dintre noi plângând.
(sursa www.didactic.ro)

Prima impresie în faţa acestei adaptări din care au fost eliminate stridenţele schilleriene cu „zeii”, „Necunoscutul”, „cercul sacru” etc. este că ea a fost tradusă de cineva care a înţeles că va fi foarte prost receptată de un cititor creştin în cazul unei traduceri literale. Aşa că a făcut din ea un cântecel de pahar despre iubire, despre despărţire, despre suflet drag etc. Totul ar fi bine şi frumos, dacă nu ar fi primul vers, „Slavă ţie, stea curată”, care este o adevărată imprecaţie păgână. Chiar dacă nu am lua expresia „stea curată” în sensul ei cel mai pesimist (stea curată = Luceafăr = Lucifer), am ajunge la concluzia că ne-am întors la adorarea stelelor („slavă ţie” este o expresie care în tradiţia creştină se adresează numai lui Dumnezeu).

În concluzie, imnul UE ne arată că acest nou stat nu are nimic de-a face cu realităţile creştine, ci este o întoarcere la politeismul Antichităţii sau, mai rău, la neopăgânismul contemporan. Dacă versurile din acestă odă ar fi rămas între paginile cărţilor lui Schiller, ele ar fi fost doar versurile unui poet romantic. Transformate în imn de stat, devin manifestul unui stat teocratic de tip New Age.

De la Tellus Mater la Earth Day

Orice seminarist ştie că pe o scară valorică a religiilor, religiile naturale sunt cele mai primitive forme de adorare a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, închinarea la ape, la foc sau la pământul însuşi este considerată o formă de idolatrie pentru că răstoarnă ordinea axiologică a lumii, adorând creatura ca şi când ar fi Creatorul însuşi. Din acest motiv, întorcerea la cultul pământului şi la zeităţile telurice pare un adevărat salt înapoi pe scara evoluţiei, mai ales pentru creştini, care au ajuns în vârful piramidei valorice religioase, cunoscând şi fiind cunoscuţi de Dumnezeul adevărat.

Din acest motiv, este greu de crezut că manifestări de adorare a idolilor păgâni reapar cu forţă în societatea contemporan. E greu până vezi acest lucru întâmplându-se sub ochii tăi!

Nu mi-a venit să îmi cred ochilor că în şcolile din România s-au organizat manifestări dedicate Zilei Pământului. Credeam că manipularea planetară cu Ora Pământului, în care oamenii au fost puşi să stingă lumina şi să rămână pe întuneric (are rost să mai vorbim despre simbolistica antinomiei întuneric/lumină?), a fost de ajuns. Dar nu! Acum se organizează Ziua Pământului. Totul îmbrăcat în haina ecologică a grijei justificate faţă de degradarea mediului ambient.

În realitate, Ziua Pământului reia, sub alte forme, un cult antic al Zeiţei Gaia, cunoscută în Roma sub numele de Tellus Mater (Pământul mamă!?). Tellus Mater este probabil rudă cu Mama Natură, zeitate scientistă apărută în epoca modernă despre care se spune că a preluat rolul de Creator al Bunului Dumnezeu.

În anul 1979, James Lovelock a creat „teoria despre Gaia”, „ipoteza despre Gaia”, care afirmă că Pământul este ca un (în alte cazuri direct un, fără comparaţie) organism viu care îşi reglează funcţiile vitale (Lovelock a afirmat printre altele că Pământul ar fi „cel mai mare organism viu”). De aici şi până la Ziua Pământului a fost un pas. Un pas mic şi aparent inofensiv, care îi învaţă pe micuţii noştri să fie atenţi cu mediul înconjurător.

Dar oare acest lucru, foarte util de altfel, nu se poate învăţa şi altfel? Trebuie o „zi” în care să serbăm Pământul, idee care aduce, orice am spune, cu ideea de sărbătoare a Gaiei sau cu serbările dedicate zeiţei Tellus Mater? Nu ar fi mai corect să îi conştientizăm pe copii de valoarea pământului în cultura creştină de exemplu? Nu le-am putea explica că în viziunea creştină asupra lumii omul este un adevărat rege al creaţiei şi că acest lucru ne obligă la grijă faţă de mediul înconjurător şi mai ales la o percepţie plină de bună cuviinţă faţă de lume, singura formă reală de ecologie care ar ajuta planeta. Poate dacă tot suntem aici nu ar fi rău să li se explice şi că lăcomia şi confortul exagerat al oamenilor au dus la dezastrul ecologic contemporan. Pănă la urmă problema protejării mediului este una de educaţie, nu de atribuire a unei zile aniversare care să amintească de zeităţile păgâne de mult dispărute.

Exemple de acest tip mai pot continua. Să ne gândim că „mitul originar” al Europei este povestioara despre Zeus transformat în taur şi fecioara Europa, şi nu jertfa milioanelor de creştini de-a lungul secolelor. Oriunde ne întoarcem găsim un simbol al stelei pentagramice, ceea ce ne duce cu gândul la faptul că europenii chiar se închină la stele mai nou. De ce oare stele? Până de curând toate simbolurile europene aveau în centru Crucea creştină. De ce a fost înlocuită crucea cu steaua? Şi mai ales de către cine? Ca şi cum acest lucru nu ar fi de ajuns tinerii noştri participă la concerte ale unor „stele” ale satanismului contemporan.

Toate acestea se întâmplă sub ochii noştri indiferenţi (părinţi noştri se comportă din ce în ce mai mult ca mama domnului Goe). Copiii cântă „slavă ţie, stea curată”, participă la Ziua Pământului, merg la concerte sataniste şi astfel se îndepărtează de tradiţiile cu adevărat europene. Cum rămâne cu cuvintele lui Dumnezeu: „Să nu îţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ…” (Ieş. 20,4)?

Ne place sau nu, UE apare ca un adevărat stat teocratic, promovând asiduu un neopăgânism virulent prin simboluri ale statului şi prin proiecte aparent nevinovate, ba chiar utile. Pe măsură ce locul icoanelor din şcoală este luat de stele pentagramice, iar imnurile creştine şi imnurile de stat sunt înlocuite de extrem de controversatul imn schillerian, ne vom trezi într-o ţară în care fie suntem străini complet, deşi îi plătim taxe din ce în ce mai oneroase, fie vom fi duşmanii aceia de moarte despre care vorbeşte „Oda bucuriei”.
Ca să îl citez pe un părinte avant la lettre al Europei neopăgâne: Ce e de făcut?

Revista Valea Muntelui

2010-03-29T11:09:00.001+02:00

Revista Valea Muntelui este o publicaţie periodică de cutură şi spiritualitate editată de un grup de tineri entuziaşti din oraşul Bicaz, Neamţ, şi din localităţile limitrofe.

CNA şi-a făcut datoria

2010-03-04T16:35:00.009+01:00

Consiliul Naţional al Audiovizualului a sancţionat emisiunea lui Dan Diaconescu în care acesta l-a avut invitat pe aşa-zisul scriitor Pavel Coruţ. Salutăm cu bucurie şi speranţă faptul că statul a fost de partea cetăţeanului şi a apărat adevărata libertate de opinie, condamnând dreptul de a insulta şi de a terfeli conştiinţa altora în numele libertăţii. Sublinierea din interiorul documentului îmi aparţine.

Stimate domnule Mihai Silviu Chirilă,

Vă mulţumim pentru sesizarea dumneavoastră (nr. de înregistrare la CNA 1333 din 03.02.2010) în legătură cu emisiunea „Dan Diaconescu Direct”, ediţia din data de 24.01.2010, care l-a avut invitat pe scriitorul Pavel Coruţ, şi vă comunicăm următoarele:
În şedinţa publică din data de 02.03.2010, membrii CNA au analizat raportul de monitorizare întocmit de direcţia de specialitate pentru emisiunea “Dan Diaconesu Direct” şi au constatat că ediţia difuzată în data de 24.01.2010 a fost redifuzată, în zilele de 02 şi 03.02.2010, fără menţiunea “Reluare”. Pe parcursul emisiunii respective, invitatul, dl. Pavel Coruţ, a adus acuzaţii grave preoţilor Bisericii ortodoxe române şi a făcut aprecieri denigratoare la adresa tuturor religiilor, fără ca moderatorul să intervină pentru asigurarea pluralismului opiniilor.
Consiliul a decis sancţionarea postului OTV cu amendă în cuantum de 10.000 de lei, pentru încălcarea Codului de reglementare a conţinutului audiovizual, respectiv a prevederilor art. 42 (alin. 1,3,4) referitoare la obligaţia radiodifuzorului de a respecta dreptul unei persoane la propria imagine, art. 85 alin. 2 lit. b cu privire la faptul că trebuie să se afişeze pe ecran „Reluare”, pe întreaga durată a redifuzării unei emisiuni şi ale art. 71 care precizează principiile ce trebuie respectate pentru asigurarea informării corecte a publicului, prin “favorizarea liberei formări a opiniilor, prin prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziţie”.
De asemenea, vă informăm că, pentru încălcarea art. 85 alin. 2 lit. b din Codul audiovizualului, postul OTV a mai fost sancţionat, în şedinţa publică din data de 28.01.2010, cu amendă în cuantum de 15.000 de lei.

Cu consideraţie,
Preşedinte CNA

Răsvan Popescu

Unde e preşedintele României?

2010-02-26T19:57:00.015+01:00

Nu, nu e o întrebare retorică, menită să evoce marii conducători ai poporului sau să scruteze un viitor în care sperăm să avem un președinte ales de poporul român cum scrie la Constituţie, nu de mici și bere, votanți parizieni care votează câte zece pe minut etc... Este o întrebare normală, naturală. Unde este Traian Băsescu? Nu vi se pare că pentru un individ conflictual, pus mereu pe scandal, președintele a cinci milioane dintre concetățenii noștri este profund absent din peisaj? Când l-ați văzut ultima dată?

Să nu fiu înțeles greșit. Pentru mine această „discreție” prezidențială este un dar divin. Aș mânia pe Dumnezeu și aș minți ca un porc dacă aș spune că mi-e dor de el. Nu, nicidecum! Din punctul meu de vedere, dacă o ține exact așa următorii cinci ani, va da dovadă de primul semn de bun-simț din partea sa față de acea parte a poporului român care nu îl iubește deloc. Cu toate acestea, nu pot să nu mă întreb: există posibilitatea ca președintele României să fie în incapacitate de a-și exercita mandatul prezidențial?

Inițial, mi s-a părut că Băsescu „se dă la fund” pentru o perioadă, ca orice om de calibrul său, care își imaginează că după ce a făcut-o de oaie, lumea va uita de ce a făcut, dacă nu-l va vedea un anumit timp. Mi-am dat seama însă că nu ar fi în stare de asemenea autocontrol. Atunci am început să suspectez că se petrece ceva în neregulă. Nici nu e greu să te ducă mintea la așa ceva, dat fiind personajul. Să nu uităm că vorbim despre hitlerașu' care l-a inspirat pe „autorul” „popular” al acestei adevărate „miorițe căcănii” (pentru ideile expuse de mugitorul mentally challenged de mai jos, un rege englez și-a pierdut capul, și tare bine a mai făcut!).

Aseară, la Antena 3, Radu Tudor a dat glas unor supoziții care circulă de mai mult timp în anumite medii. Tudor a spus că „circulă prin târg” zvonul că Băsescu ar fi grav bolnav. El se referea de fapt la o campanie susținută mai ales de ziarele lui Corneliu Vadim Tudor România Mare și Tricolorul, care publică de la începutul anului zilnic informații referitoare la starea foarte gravă de sănătate a lui Traian Băsescu. Desigur că ceea ce scrie Vadim trebuie citit cu mare precauție. Dar faptul că un om serios precum Radu Tudor ia în seamă asemenea zvonuri nu trebuie pus exclusiv pe seama adversiunii clare față de Băsescu a celor de la Antene.

Să admitem că Traian Băsescu nu este bolnav în fază terminală, cum acreditează ideea Vadim Tudor. Să zicem că nici nu e grav bolnav. Totuși, oare nu ar trebui ca românii să știe în ce stare este președintele țării lor? Mie mi se pare că starea de sănătate a președintelui României trebuie să fie o problemă de securitate națională, dar și de notorietate publică. Țările civilizate eliberează buletine de sănătate ale președintilor lor la intervale de timp. Mi se pare că e și normal să fie așa. Pentru că dacă președintele este stricat la cap, poporul poate suferi din această pricină. Dacă președintele nu își poate exercita mandatul, poporul trebuie să știe să aleagă pe altcineva, nu?
Până vom afla ce se întâmplă cu președintele acestei țări, dacă e în stare să își exercite mandatul, dacă e bolnav sau nu, putem presupune și avem tot dreptul să ne dăm cu părerea.

Ca să ne confirme și mai mult temerile, în ultima sa apariție televizată, Băsescu s-a înscris pe aceeași linie de amatorism și urechism ca și pupilii săi din guvern, „care se trag din Traian”, după cum recunoștea mămica lor politică. Mai precis, președintele celor cinci milioane care l-au votat a spus că 90 și ceva la sută dintre români ascultă manele și se adapă din izvoarele culturii romales. Dacă se referă la capodoperele de mai jos, cu siguranță există cel puțin cinci milioane de români care au vomat când le-au auzit (dacă le-au auzit vreodată).

Aceste lucrări clasice ale muzicii românești arată impresia pe care Băsescu o are despre electorii săi. Ca un bun comunicator, el are impresia că se adresează poporului în limbajul pe care acesta îl înțelege cel mai bine. Așa arată toți românii în mintea lui Băsescu. De aceea, face aproximări de 90% și așa mai departe.

Ascultându-l pe Florin Salam nu pot să nu mă fiu de acord cu alt „jupân” care papă bani de la statul român de pomană și afirmă că „maneliștii vorbesc [corect maneliștii ar spune „vorbește”] mai bine limba română decât unii prezentatori de știri”.

PS: În acest tărâm al demenței, în această vale a plângerii, s-a petrecut în sfârșit ceva normal. În urmă cu câteva ore a fost exoflisit sinecuristul Andrei Gheorghe (maharaja FM-ului, copilul teribil al showbizului etc.) din Ministerul de Finanțe, după ce în cursul dimineții se nesimțise cu ocazia unei întrebări adresate de un reporter. Pe când ne explică si Dănutz SRL pe ce toacă banii pe care îi ia de la același minister?

Simt nevoia să le dedic tuturor celor despre care e vorba în acest articol o melodie adevărată. „Paraziții” din partea unuia dintre cei 10% care nu ascultă manele și nu votează în consecință.

Canonul ortodox de pocăinţă

2010-02-15T22:48:00.007+01:00

În fiecare an, Biserica Ortodoxă începe Postul Mare cu o săptămână de rugăciune intensă, numită canonul de pocăință al Sfântului Andrei Criteanul. Canonul rememorează tragedia viețuirii în păcat a lumii, de la căderea în păcat a lui Adam și până la venirea în lume a Domnului Iisus Hristos, scoțând în relief necesitatea operei mântuitoare a Acestuia și utilitatea pocăinței noastre. Tehnic vorbind, este un imn liturgic extins, alcătuit de către Sfântul Andrei, episcop al Cretei între anii 692-740 și apărător la Sinodul al VI-lea de la Constantinopol (680-681) al voinței omului în raport cu voința divină în persoana Mântuitorului, din parafraze ale unor profeții biblice și ale unor pilde evanghelice, combinând într-un stil poetic aparte profunzimea Scripturii și claritatea analizei patristice. Oricine vrea să citească această operă magistrală de literatură creștină și de dogmatică ortodoxă o găsește în cartea de cult numită Triod. Iată cele mai frumoase momente ale acestui canon.

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.

Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

Cântarea „Cu noi este Dumnezeu”

Cântarea „Doamne al puterilor”

Valentine's Day și Dragobetele

2010-02-14T11:11:00.014+01:00

Nu mi-a plăcut niciodată Valentine’s Day. În primul rând pentru că e o sărbătoare importată din altă tradiție spirituală. În al doilea rând pentru că, în condițiile lumii actuale, mi se pare mai mult un pretext pentru afirmarea unei ipocrizii totale decât o sărbătoare a iubirii (în realitate, iubirea are probleme mari în zilele noastre, suferind mutații „genetice” până la urmă de așteptat în contextul creării „omului nou”), în condițiile în care iubirea instrumentală ia locul pe zi ce trece iubirii sentimentale. Nu în ultimul rând, pentru că se folosește pretextul unui sfânt creștin care a fost martirizat apărând ideea de căsătorie pentru a se celebra viețuirea în afara tainei căsătoriei. Iar acest lucru este perfect inacceptabil.

Cum era însă de așteptat, într-o economie de piață funcțională, care duduie, cum e cea românească, Valentin nu a rămas fără concurenți. Așa a fost scos de la naftalină și din lada de gunoi a istoriei precreștine Dragobetele. Am văzut că în perioada aceasta a sfântului Valentin se duce de la o vreme o adevărată bătălie surdă între acești doi „protectori ai iubirii”, Dragobetele și Sfântul Valentin. Pe mine, sincer, mă face să râd patriotismul neaoș (cu mâna la inimă și ochii la steag) cu care compatrioții noștri i-au dat cu flit sfântului Valentin (după ce l-au sărbătorit, în stilul clasic românesc, imparțial, cu toți în cameră) de dragul Dragobetelui.

Teologul din mine nu s-a putut abține să nu se amuze, cu un pic de îngrijorare totuși, cum de dragul unui patriotism endemic, manifestat de obicei la români numai în situații futile și complet inexistent când e nevoie de el, românii verzi și „adevărați” au exoflisit un sfânt creștin fiindcă venea împachetat în ideologie mercantilă americană (iar acum e trendy să fii antiamerican, deși joci în fiecare an la loteria vizelor, te îmbraci americănește, asculți muzică americănească, vezi filme americănești și eventual și vorbești ca ei) și l-au îmbrățișat cu caldură pe un personaj destul de dubios, ca să nu mai vorbim de faptul că e complet păgân.

M-am gândit: o fi și pentru ceea ce fiecare dintre aceștia reprezintă. Sfântul Valentin reprezintă exemplul de slujitor creștin al altarului care își dă viața pentru ca cei ce se iubesc să fie uniți cu binecuvântarea divină a căsătoriei (această binecuvântare nu este o formalitate, un chiolhan sau un contract social, ci o invocare a divinității în viața celor doi care se iubesc. Prin această invocare, Duhul Sfânt potențează forța sufletului, altfel limitată, de a iubi și a se dărui celuilalt, de a ieși din cochilia egoismului pentru a se întâlni cu adevărat cu celălalt. Fără acest ajutor divin, puterea naturală a sufletului de a iubi e limitată, ca orice e omenesc, și, după epuizarea ei, începe despărțirea). Așadar, Valentin se sacrifică pentru anduranța iubirii în comuniunea harică a Duhului Sfant, pentru iubirea desăvârșită, care îi scutește pe cei ce se iubesc de riscul „singurătății ființiale în doi”.

Pe de altă parte, Dragobetele e mai pe placul sufletului românului actual. Amoral, nițel deșucheat, carnal, Dragobetele umblă din floare în floare și sărută fetele. Seamănă ca două picături de apă cu tipul de romantic mioritic contemporan, „spiritual”, „șugubăț”, nestatornic, bărbat „adevărat”, numa’ bun de iubit. Că provine dintr-o tradiție poligamică nu cred că mai deranjează pe cineva prea mult. Ba dimpotrivă, cred că asta rezolvă multe dintre triunghiurile amoroase existente la tot pasul. În plus, noi suntem oameni moderni, nu? Nu ne mai cramponăm de idei învechite precum monogamia. Am înlocuit acest concept obscur de mult cu mai noua noțiune de „relație deschisă”.

Rezumând, Sfântul Valentin sau Dragobetele? Cu alte cuvinte, iubirea cuviincioasă sau amorul deschis, iubirea andurantă, de lunga durată, sau flirtul pasager, amorul egoist, lipsit de profunzime și de substanță? Eu așa văd dilema.
În ceea ce mă privește, eu sunt sub acest aspect mai augustinian: mie îmi place vorba episcopului din Hippo Ama et fac quis vult! [„Iubește și fă ce vrei!”], interpretată neapărat în cheie creștină, însemnând că dacă iubești (fie ea vorba de iubirea față de Dumnezeu, aproapele sau bărbatul/femeia iubit[a], funcție de gen) poți face ce vrei, fiindcă, indiferent ce vei face, vei respecta ordinea morală a lucrurilor și vei trăi într-o bună-cuviință atât de necesară unei vieți fericite.

Cât despre Sfântul Valentin, îl dezbrac de garbage-ul comercial american și respect ideea teologică pe care o reprezintă (Sfântul Valentin a fost un sfânt cu recunoaștere locală, martirizat la Roma, pe 14 februarie 270, la ordinul împăratului Claudius Goticus. Cultul său s-a extins în întreaga lume după expansiunea Bisericii Romano-Catolice. În secolul XX, Biserica Romei i-a retras sărbătoarea din calendarul universal, rămânând să fie cinstit la nivel local, datorită incertitudinii existenței sale, povestea lui fiind mai mult orală decât atestată documentar. Din acest motiv, nu e pomenit nici de calendarul universal răsăritean, asta neînsemnând că i se neagă, în Răsărit, existența și martirajul. În Biserica Ortodoxă se sărbătorește un sfânt Valent, pe 16 februarie, diacon în Ierusalim, deci se pare că nu e sfântul Valentin cel despre care vorbim aici. Ar fi și greu de știut, dat fiind că și romanii au vreo trei variante „identitare” pentru acest sfânt). Sărbătoarea numită „Valentine’s Day” este atestată pentru prima dată într-un poem romantic al lui Geoffrey Chaucer, din secolul al XIV-lea, în care acesta spune că: „aceasta era ziua sfântului Valentin, când fiecare pasăre vine să își aleagă perechea”. Mențiune despre această zi se face și în Hamlet, iar în Parisul medieval exista un „tribunal al iubirii”, înființat în 1400, de ziua sfântului Valentin.) Și atât.
Pe Dragobete îl privesc cel mult cu o curiozitate lingvistică, numele sau fiind mai mult de origine slavă decât dacică. DEX dă o explicație pe care eu, care sunt foarte circumspect când vine vorba despre etimologii, o accept cu rezervă, ca de obicei: spune DEX că Dragobete aduce cu termenul sârbesc drugobrat, „cumnat” (halal sărbătoare românească!). Bun, așa o fi. Dar cumnatul cui? Și de unde reputația de crai? Ce legătură are buhul casanovic cu importanța statutului de cumnat?
În spirit democratic, le urez și „valentiniștilor”, și „dragobetiștilor” să se iubească mult (în sens strict calitativ) și mai ales cu adevărat și neegoist. Asta e ceea ce contează până la urmă...

Pe când îl invităm și pe Cupidon la bachetul ăsta roz? Sau pe zeița Kali? Că doar suntem în plin New Age, unde, vorba lu' nenea Iancu, „un zeu [nu e cazul lui Valentin, evident] nu poate să fie mai presus decât altul. Nu permite sfânta Constituțiune [a Uniunii Europene, desigur]”.

Macroregiunea V - El Gran Saqueo (3)?

2010-02-12T17:03:00.011+01:00

Alarmă de gradul zero la postul patriotic („televiziunea poporului”, unde venea cel mai iubit fiu al poporului pe când sănătatea îi permitea) al lui Dan Diaconescu, acolo unde mai nou pe Emil Boc îl apucă dimineața, de ne minunăm când se mai odihnește bietul de el, ca să poată să conducă înțelept patria (și ne mai mirăm că ea, patria, e așa de prost condusă). Patrioții de la OTV au ridicat stindardul pentru a trage un semnal de alarmă cu privire la pretențiile autonomiste ale UDMR. La o primă vedere am putea spune că nu e rău că se ia atitudine.

Despre ce este însă vorba? Este vorba despre proiectul de lege al reorganizării teritoriale a României, prin care UDMR dorește crearea unei microregiuni care să cuprindă Harghita-Covasna-Mureș. Această microregiune ar trebui integrată unei euroregiuni, care să cuprindă toate orașele din teritoriul ocupat de Ungaria în timpul celui de-al doilea război mondial. Ce e drept similitudinea este izbitoare. Proiectul a trecut ca prin brânză prin Senat, fiind adoptat prin aprobare tacită. Vă dați seama ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat o a doua Cameră a parlamentului, cum delirează știm noi cine? Am fi avut Diktatul de la Viena redivivus.

De aceea, o atitudine de vigilență nu strică deloc, dat fiind că avem de-a face cu un proiect de lege, nu cu o manifestare a unui primar din nu știu ce sat maghiar. Numai că la OTV se spune că Traian Băsescu și Emil Boc nu au avut de ales și au fost obligați să conviețuiască cu ungurii la guvernare, că sărăcuții sunt oameni minunați, dar ticăloșii de moguli, comuniști etc. vor să sfâșie patria. În felul acesta se pregătește terenul pentru o eventuală acceptare a pretențiilor UDMR.

În realitate, ei știau exact ce va urma. Știau clar că ungurii vor cere autonomie. Știau că ungurii îi vor prinde la înghesuială. Dar Băsescu a preferat această situație din ambiție, pentru a nu da câștig de cauză echipei Johannis. De ce? Moguli, trădare, comuniști. Așa că acum marii patrioți sunt inocenți numai acolo la OTV, în realitate ei sunt la fel de vinovați pentru această situație ca și alte partide de-a lungul acestor 20 de ani.

Există desigur și posibilitatea ca Boc și Băsescu să joace această carte naționalistă în mod intenționat, ca să-i mai prostească încă o dată pe români, refuzând, în înțelegere cu ungurii, pretenția acestora (nu ar fi prima dată când maghiarii i-au servit lui Băsescu acest pretext pentru a-i face să leșine de dragoste față de fiul iubit pe unii) și pozând astfel în salvatorii patriei (la felul în care merg treburile în țară în scurt timp au să aibă sigur nevoie de asemenea subterfugii).

De ce ne-ar păsa ce spun cei de la OTV? Pentru că poporul otevist consideră că cei doi sunt un fel de divinități scoborâte printre muritori. Și știți de ce? Deoarece în timp ce oamenii de bun-simț privesc cu dispreț latrina lui Dan Diaconescu, pedeliștii s-au prins că are priză la clasele defavorizate din punct de vedere intelectual. Așa că noi putem să râdem de întreprinderea lor săptămânală cât vrem. Realitatea este însă că ei vând speranțe false și iau în schimb voturi cum nici Iliescu nu a reușit în anii săi de glorie (cred că nu mai impresionează pe nimeni faptul că mulți dintre adoratorii lui Băsescu și Boc sunt foști adoratori ai lui Iliescu, despre care acum cred că e un criminal, comunist etc.). Să nu uităm că oteviștii l-au făcut pe Băsescu președinte. Și baronii desigur. Și cei care au votat câte o sută pe minut la Paris...

Psihologii și sociologii vor putea scrie rafturi de biblioteci despre această parte întunecată și extrem de primitivă pe care Băsescu reușește să o atingă și să o exploateze fără jenă în sufletele multor români. De la Despot Vodă încoace cred că nici un alt aventurier nu a reușit atât de strălucit să-i prostească pe români. Pentru a fi corecți, trebuie spus că Băsescu nu ar fi existat (politic), dacă nu ar fi existat o conducere catastrofală a lui Năstase, o conducere catastrofală a lui Constantinescu, o conducere catastrofală a lui Iliescu sau greșelile politice de neiertate ale lui Tăriceanu. Toți sunt părtași la această catastrofă a României.

Că or găsi psihologii resortul cu care îi prostește Băsescu pe români sau nu, eu unul nu îmi pot stăpâni un sentiment de invidie când mă gândesc că minoritatea maghiară are cei mai buni politicieni din această țară. Chiar dacă nu îmi convin, ca român, unele atitudini și inițiative ale acestora, dar ce e al lor e al lor. Unde putem și noi găsi niște politicieni care să se preocupe de interesele noastre, ale celor care îi plătim?

„Victoria” de la Haga - El Gran Saqueo (2)

2010-02-12T16:40:00.009+01:00

Ni se spune de câțiva ani buni că în România există de fapt mai multe Românii. Inițial, ni s-a spus că există o Românie idilică, a banilor mulți și ușor câștigați, un paradis carpato-danubiano-pontic, și o Românie a amărâților, a săracilor lipiți, a celor care se califică în categoria socială „underclass” (de fapt eludează orice calificare în vreo „pătură socială”) sau, și mai corect, după vorba unui clasic în viață, o Românie a „pulimii” (pardon de expresie!). Există o Românie care trăiește în granițele statului român și o Românie care trăiește în Teritoriile Ocupate din jurul României care trăiește în granițele statului roman. Și așa mai departe, există atâtea Românii câte neînțelegeri majore există în societatea sau în istoria acestor meleaguri. Românii sunt împinși încetul cu încetul fiecare în România lui, ori de câte ori nu mai pot suporta viața crâncenă din Romania în care au trăit până atunci.
De aceea, este o întrebare legitimă: care dintre Românii a câștigat acum un an la Haga? Dacă am fi câștigat la Haga teritoriile ocupate de către Ucraina (Bucovina de Nord, Ținutul Herței, Moldova de Sud și Insula Șerpilor) am fi înțeles clar care dintre Românii a câștigat. Dacă teritoriile ocupate, până de curând, de ciuma roșie, din Basarabia ar reveni în componența țării, am înțelege care Românie a câștigat: ar fi câștigat România Mare sub toate aspectele, România tuturor, România pe care toți o iubim și căreia toți îi suntem fii.
Așa însă rămâne greu de înțeles cine a cîștigat. Autoritățile statului român pretind că au cîștigat circa 10.000 de km pătrați de platou continental, adică de apă (în campania electorală prezidențială din toamna trecută un candidat delira că e meritul lui că țara e mai „dodoloață”, de ai fi zis că s-a înscris în „bătălia” electorală Măria Sa Mircea cel Bătrân). Ucraina se laudă că a obținut o victorie etimologică, în sensul că stânca numită Insula Șerpilor a căpătat statut și denumire de „insulă” (deși românii îi spun „insulă” încă înainte ca Haga să apară pe hartă ca oraș). În fine, fiecare a cîștigat în bătălia lui. Sau, vorba rabinului din Buhuși, fiecare a avut dreptate (Iulia Timoșenko a interpretat în campania pe care tocmai a pierdut-o exact în sensul acesta „rabinic” ce s-a întâmplat la Haga, încercând să-i prostească, în dulce stil portocaliu, pe compatrioți).
Miza mare a acestei bătălii au fost însă resursele de hidrocarburi bogate. Așadar, avem hidrocarburi. „Avem” hidrocarburi? „Să iertați, coane Fănică, hidrocarburi, cine adicătelea are hidrocarburi?”. Poporul român? (dupa modelul statelor arabe, unde o cotă parte din fiecare petrodolar este distribuit fiecărui locuitor?) Sau aceste resurse vor fi biletul unora către România idilică? Va beneficia fiecare român de hidrocarburi din platoul continental sau numai unii, așa cum ne-am obișnuit, din păcate, de multă vreme? Acestea erau întrebări pe care ni le-am pus cu toții în acea zi a „victoriei”, între anunțul rezultatului și anunțul șoc (pentru cine nu știe cum merge treaba în țara asta) al trădării de țară. Fără îndoială, ne spuneam, ar fi bine ca România să scape de dependența de gaze străine, dar cine ne garantează că vom plăti mai puțin? Cine ne garantează că samsarii autohtoni, care ne vând cele mai scumpe alimente din Europa, cel mai scump curent din Europa, cele mai scumpe și mai proaste servicii de utilități din lume, nu vor lua pielea de pe noi și nu vor adăuga încă șapte rânduri de șuncă pe burtă de pe banii noștri, de să ajungem să cântăm „În genunchi mă-ntorc la tine” în limba rusă.
Nici nu s-au terminat elogiile la adresa echipei de la Haga, că s-a și aflat că de fapt hidrocarburile respective au fost vândute unei firme străine. După același principiu de jaf . Hidrobarburile au fost vândute de Călin Popescu Tăriceanu (pe care nu degeaba îl trage ața acum înspre „băieții dăștepți”) cu ani înainte ca Haga să dea verdictul. Poate de aceea am și câștigat. Pentru că nu am câștigat noi. A câștigat firma Sterling Corporation. Același scenariu ca și la jaful Roșia Montană.

Revin obsesiv cu o întrebare mai veche: Cât de proști ne putem permite să fim?

Roșia Montană – El Gran Saqueo (1)

2010-02-12T15:15:00.011+01:00

Munții noștri aur poartă,
Noi cerșim din poartă-n poartă

Acum câteva zile am semnat o petiție online intitulată „SOS Roșia Montană”, referitoare desigur la problema controversată a zăcămintelor de aur din Munții Apuseni. Propunerea este inițiată de „partidul verzilor” domnului Cernea și se referă, cum e și de așteptat, la tragedia ecologică pe care o reprezintă exploatarea minieră de acolo. Eu nu sunt unul dintre cei asupra căruia domnul Cernea să fi făcut o impresie grozavă în ultima campanie prezidențială, poate și pentru că nu am înțeles prea bine cum e posibil ca să te prezinți la BEC cu 200 de mii de semnături de adeziune și să iei în alegeri de 3 ori mai puține voturi (miroase cel puțin a șmecherie, dacă nu cumva de-a dreptul a infracțiune). Poate pentru că în mintea mea simplă funcția de președinte al României este un lucru foarte serios, nu un prilej de a ieși din anonimat (spun asta deși în calitate de adept al republicii parlamentare absolute [până ce se va institui monarhia constituţională] nu văd necesitatea funcției prezidențiale. Dar dacă tot există, ea trebuie respectată și de către populație, și de cei ce aspiră la ea, și de cei ce o dețin deja). Oricum, indiferent de impresia mea despre domnul Cernea, m-am bucurat să văd această inițiativă și am semnat pentru ea. Cu un amendament, totuși.
Amendamentul se referea chiar la „substanța” petiției respective. Încă de când a apărut această problemă a Roșiei Montane, accentul s-a pus exclusiv pe catastrofa ecologică pe care exploatarea acestor zăcăminte ar produce-o. Mai întâi s-a spus că ar deranja situri istorice. Apoi că ar deranja lăcașuri de veci ale unor comunități. Apoi s-a trecut la o adevărată cruciadă împotriva exploatării cu cianuri. S-au făcut tabere, s-a protestat, s-au luat inițiative în spațiul public virtual. Consider că toate aceste atitudini au fost corecte, raportat la obiectul protestului. În tot acest timp însă nu s-a spus mai nimic despre problema de fond: statul român renunță la această cantitate impresionantă de aur și argint și o pune la dispoziția „antreprenorului” canadian, primind în schimbul acestui „contract” o sumă infimă raportată la valoarea aurului și argintului exploatate de acolo. Cu alte cuvinte, canadienii respectivi vin și scot aurul de aici ducându-l în țara lor, iar nouă ne dau praful de pe tobă. De ce nu putea rămâne aurul în Banca Națională a României? De ce nu îl puteau exploata minerii români care oricum mor de foame prin Valea Jiului? Chiar și așa, dacă există o șansă ca această exploatare oneroasă să fie oprită pe motive ecologice, ea merită fără îndoială încercată. Problema e ca nu cumva toate aceste demersuri să fie folosite pentru manipulare și pentru a închide gura protestatarilor. Cum?

Compania Gold Corporation a susținut mereu demersul său prin campanii de presă care mai de care mai nerușinată. Cine nu își amintește de campania aceea sufocantă în care doi-trei bătrâni din Apuseni erau puși să vorbească de cât de fericiți sunt ei că le face case și le dă de lucru Gold Corporation. Apoi a urmat campania deșănțată cu Gold Corporation care eradichează sărăcia în Apuseni. Actualmente e încă în desfășurare o campanie în care tot felul de bucătărese, șomeri, cocalari și pițipoance juisează vorbind despre ce minuni ar face ei dacă ar avea 4 miliarde de euro (mi se pare) pe care îi dă RMGC. Toate aceste campanii sunt menite să introducă în mintea românilor ideea că de fapt li se face un bine... furându-li-se aurul. În aceste condiții ale războiului imagologic, punerea accentului pe partea ecologică, fără nici un efort de a sublinia jaful colosal pe care îl reprezintă de fapt afacerea prin devalizarea unor cantități mari de metale prețioase, este o mană cerească pentru RMGC (Rosia Montana Goldon Corporation). De ce? Pentru că acum susțin acest demers ei înșiși (în mod tacit), pentru a deturna de la esența problemei, iar când le va conveni, vor veni și vor demonstra că toate problemele referitoare la mediu au fost rezolvate. Dacă au fost rezolvate, deci au binecuvântarea să se apuce de furat. Nu? Ce vor mai spune atunci protestatarii? RMGC le va spune că sunt cârcotași și că au făcut tot ceea ce li s-a cerut. Deci care mai e problema?
Chestiunea se pune și la alt mod: oare autoritățile statului nu au putut găsi resursele pentru a exploata ecologic ele, în folosul poporului român, acest aur? Că doar nu o fi vorba de echipament extraterestru. Avem ingineri, avem mineri, avem tot ce ne trebuie, de ce nu exploatăm noi aceste zăcăminte? Să zicem că suntem complet imbecili și nu suntem în stare de asta. De ce nu îi angajăm pe cei de la RMGC să exploateze aurul și să îl pună în tezaurul României, fiind plătiți strict pentru exploatare? Nu așa ar face orice țară din lume? Își imaginează cineva că dacă SUA, Rusia, Franța, Anglia, Germania, Italia, Turcia sau altă țară mare din lume ar descoperi un asemenea zăcământ, ar alerga să îl vândă cât mai repede? Sau ar militariza imediat zona, ar impune un secret militar total și ar exploata în pace și liniște, discret, zăcământul în folosul propriei națiuni, întârindu-și astfel moneda națională, al cărei coeficient, știe oricine a terminat clasa a VI-a, se calculează în funcție de cantitatea de aur a băncii naționale respective? România însă a ales calea țărilor africane. Mali, Ghana, Burundi, Uganda, Africa de Sud sunt țări în care americanii sau europenii au exploatat zăcăminte uriașe de aur, argint, platină, cupru, uraniu, diamante și multe altele. Popoarele respective nu au primit nimic în schimb, toate aceste bogății fiind duse în băncile occidentale. Din acest motiv, România ar fi trebuit să adere la Uniunea Statelor Africane, nu la cea europeană.
Acum câteva luni, când se vântura spectrul jefuirii patriei de către moguli, cel care cerșea voturile atunci a promis că va apăra integritatea și bogăția, că „nu ne vindem țara” etc. Când s-a format guvernul care s-a format, „afacerea” Roșia Montana a fost trecută în programul de guvernare. Ai zice că cineva a înțeles cu adevărat importanța problemei. Da’ de unde! „Ministrul” Videanu a propus o afacere din care statul nu câștigă decât 19%, în timp ce RMGC câștigă 81%. Imaginați-vă să sunteți primul-ministru al unei țări civilizate și citiți despre această afacere. Ce părere v-ați face? Eu cred că mai întâi ați crede că cei ce conduc România sunt fie imbecili, fie trădători, dacă au făcut așa afacere rușinoasă. Apoi v-ați da seama că România e o țară în care poți face orice. Poate v-ați zice în sine: De ce să nu încerc și eu, dacă merge?
Circulă pe net un film extraordinar (pe care îl puteți viziona în această pagină, mai sus), numit în limba spaniolă El Gran Saqueo (Marele Jaf), referitor la jefuirea de către FMI a Argentinei (Cei ce vor să vadă filmul cu subtitrare în limba română, pot accesa siteul lui Victor Ciutacu, unde îl găsesc tradus.) Filmul respectiv prezintă distrugerea unei țări de către FMI cu concursul guvernului local. Ceea ce șochează este că dacă ar fi direct în limba română, nu ne-am da seama că se vorbește despre altă țară. România și Argentina au fost distruse exact după același model: de la vânzarea pe nimic a marilor întreprinderi, la îmbogățiții locali peste noapte și până la elicopterul de pe clădirea președinției, cu care a plecat pe... 21 decembrie (șocant, nu?) lăsând o țară în ruină, totul este similar. Mai puțin, poate, atitudinea cetățenilor. Văzând acest film și știind ce s-a întâmplat timp de 20 de ani în această țară, ne dăm seama că aurul românesc nu are nici o șansă să ne facă și nouă, locuitorilor acestei țări, viața mai frumoasă.
Aurul de la Roșia Montană a fost pretextul războaielor de jaf și cucerire din 101-102, 105-106 d.Hr., numite de către unii visători războaie etnogenetice (suntem singurul popor din lume care ne glorificăm jefuitorii). Cu acest aur și-a salvat Traian imperiul. Același aur, furat de imperialii habsburgi,în timp ce românii mâncau coajă de copac pentru a supraviețui, strălucește în palatele vieneze și este admirat de toți turiștii din lume. Poate că ar trebui să ne mulțumim că de data aceasta ni se fură fără a pierde un război în prealabil. Dar oare așa să fie? Oare nu am pierdut demult războiul economic, războiul mediatic, războiul informațional la toate nivelurile? Oare nu suntem noi cei cărora ni se cuvine celebrul Vae victis!

Sub scut? Pe scut

2010-02-08T13:04:00.024+01:00

Așa-zisa revoluție portocalie din Ucraina s-a încheiat. Iulia Timoșenko a pierdut alegerile prezidențiale la o diferență, estimată de pravda.ru, de 5% față de câștigător, prorusul Ianukovici. Ucrainenii au demonstrat că până la urmă au fost „de 5% de ori” mai deștepți decât românii, care l-au votat pe ultimul mohican portocaliu, speriați desigur de comuniști, de hitleriști, de moguli, de mongoli și de alte gângănii care circulă libere prin mințile lor.

Toate încercările lui Timoșenko de a-i minți pe ucraineni au rămas fără ecou. Le-a promis că va mai trage o revuluție dacă i se fură alegerile (vi se pare cunoscut?), că le dă pensii (tăind probabil „pensiile nesimțite”), că le redă Insula Șerpilor și mută granița Ucrainei pe Munții Pirinei și așa mai departe. Nu a mers. Părerea mea este ca pentru a câștiga ar fi trebuit să se mute la Dan Diaconescu în studio vreo două săptămâni, să o roage pe Roxy Manelista să îi compună un imn de campanie și să aibă grijă ca în secțiile de votare din străinătate să voteze câte doi oameni pe secundă. Atunci poate că da, ar fi continuat „reformarea statului” până ce îl reforma pe tot. În orice caz, contraperformanța lui Timoșenko ne mai dă și nouă de-un franc nădejde că nu vom ajunge să o vedem la președinție știm noi pe cine. Trăiască „falocrația”!

Presa rusă exultă. În primul rând pentru că rușii nu îi iubesc deloc pe ucraineni. În al doilea rând, pentru că rușii nu o iubesc deloc pe Timoșenko. În al treilea rând, pentru că încă o dată doctrina Andropov a KGB s-a dovedit infailibilă (îl lași pe oponent la putere să își frângă gâtul, apoi vii ca salvator al națiunii). Nu în ultimul rând, pentru că omul care a câștigat alegerile nici măcar nu vorbește corect limba ucraineană, fiind de origine rus. Pentru Moscova problema Ucrainei se apropie de o rezolvare mult mai facilă și mai pașnică decât problema gruzină. Neavând de ales, ucrainenii au votat ieri dezamăgiți pentru a schimba un naționalism brutal, completat de un infracționalism sufocant și un populism specific „revoluției portocalii”, cu un federalism care s-ar putea să îi facă să piardă cel puțin jumătate din actualul teritoriu al statului (fie direct printr-o posibilă separare, fie printr-o declarare a unui stat federativ, ceea ce înseamnă boală lungă, dar moarte sigură). Cum mafia nu se sinchisește de politică, infracționalismul s-ar putea să rămână așa cum a fost.

Nu putem să nu ne punem problema dacă anunțul halucinant al celui considerat actualmente președintele României referitor la amplasarea scutului antirachetă pe teritoriul țării noastre nu are de-a face cu deznodământul prevăzut al alegerilor din Ucraina. Presa rusă prezintă în tușe foarte groase înfrângerea căcăniilor ucraineni drept o victorie contra „marionetelor Occidentului”. Este posibil ca americanii să fi luat, prin scutul antirachetă, câteva măsuri de precauție. Worst case scenario, Ucraina se sparge în bucăți și Rusia ajunge cu câteva sute de kilometri mai aproape de teritoriul NATO. E un motiv suficient pentru a dori să îl corupi pe cel mai corupt politician din Europa și să îi ceri să facă ceea ce nimeni altcineva pe continent nu ar fi făcut: să facă din țara sa ținta rachetelor intercontinentale rusești. Aceeași presă moscovită vorbește cu unele accente isterice despre faptul că americanii ar pregăti un atac în viitor asupra Rusiei, publicând în același timp „viziuni” și „analize” ale unora care văd o dispariție a Statelor Unite și o rupere a lor în nu mai puțin de șase state. Cu alte cuvinte, spectrul diviziunii și al sfâșierii în bucăți este prezent de ambele părți ale baricadei. Iar pe asigurările lui Băsescu că armele nu sunt contra lor rușii nu dau doi bani (oare câți bani o să dăm noi pe gazul rusesc pentru aventura asta? Am auzit pe la tv că deja s-au închis conductele).

Avea președintele României, chiar și în cazul în care ar fi fost unul legitim, dreptul să permită ca țara să devină prima linie de apărare în fața unui astfel de virtual inamic? Categoric, nu. Rusia nu ne-a făcut până una alta vreo declarație de război și înțelept era să ne vedem de treabă și să nu ne băgăm unde nu ne fierbe oala. Odată ce acordul CSAT a fost dat, iar Băsescu l-a și trâmbițat public, arătați-mi și mie parlamentarul care va vota împotriva lui, riscând să fie catalogat de către infernala mașinărie media ca fiind „antinato”, „antiue”, „antiamerican”, „prorus”, „comunist”, „bolșevic”, „nostalgic”, „revizionist” și alte de astea. Polonia și Cehia i-au dat cu flit lui Bush, fără a deveni antiamericane, când au auzit că de fapt sistemul nici măcar nu funcționează cum trebuie și că ar fi bani aruncați pe fereastră și și-ar face un dușman periculos de pomană (cu atât mai mult cu cât rușii au deja generația tehnologică cu care să penetreze acest scut). Noi însă nu suntem nici polonezi, nici cehi. Din păcate.

Ne place sau nu, ilustrul președinte ne-a băgat într-un joc în care am nimerit ca musca în lapte. Este jocul de putere dintre marile țări ale lumii. Despre acest joc, nici Băsescu, nici fripturiștii pe care îi ține el prin preajmă nu au nici cea mai mică idee.

Să ne imaginăm că Rusia ne va trece pe lista dușmanilor săi. Credeți cu adevărat că Putin va accepta ca rachetele rusești să fie îndreptate împotriva României? Eu cred că nu. Părerea mea este că va alege o cale mult mai economicoasă și mai civilizată până la urmă pentru a pedepsi România: îl va sprijini pe Băsescu pentru un al treilea mandat. Efectul va fi egal cu al bombardamentului nuclear și se vor face și economii pe criza asta mondială. Rachetele intercontinentale nu cresc în copaci!

Pilda judecătorului nedrept

2010-02-05T13:19:00.016+01:00

Şi le spunea o pildă cum trebuie să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea zicând: Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina.
Şi era, în cetatea aceea, o văduvă, care venea la el, zicând: Fă-mi dreptate faţă de potrivnicul meu.
Şi un timp n-a voit, dar după acestea a zis întru sine: Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, totuşi, fiindcă văduva aceasta îmi face supărare, îi voi face dreptate, ca să nu vină mereu să mă supere.
Şi a zis Domnul: Auziţi ce spune judecătorul cel nedrept?
Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate aleşilor Săi care strigă către El ziua şi noaptea şi pentru care El rabdă îndelung? (Lc. 18,1-7)

Mai e ceva de spus?

Poate doar că Iisus se exprimă într-o manieră extrem de incorectă politic. Ceea ce El numește „de Dumnezeu nu se temea și de oameni nu se rușina” în limbajul juridic corect politic se numește inamovibilitate și responsabilitate în fața propriei conștiințe. Eh, parcă altfel sună!

Și mai e ceva ce se merită spus. Dacă femeia nedreptățită ar fi trăit în epoca noastră, ar fi știut că adevărul juridic nu este același cu adevărul real (principiu talmudo-iezuito-masonic pe care se întemeiază toată „justiția” din zilele noastre) și nu l-ar fi deranjat pe domnul judecător, care este o persoană însemnată, o figură publică, nu e fitecine, să îl deranjeze orice meltean (sau melteancă).

Oricum, judecătorul nedrept din pilda Mântuitorului trebuie apreciat că a făcut dreptate, măcar și din... comoditate. Cred că ar putea fi un adevărat model pentru mulți confrați de-ai săi din zilele noastre. Dar dacă făcând dreptate într-un târziu este numit totuși de către Judecătorul Hristos „nedrept”, oare cum îi numește El pe cei care, confundând justiția cu procedura, sancționează și dau valoare de lege diferitelor infracțiuni pe care ar trebui să le demaște și să le condamne? Ce pot aștepta de la Judecata lui Dumnezeu, unde vor fi judecați după un singur criteriu: în ce măsură și-au exercitat rolul de adevărați preoți și împreună-păzitori cu Pronia cerească ai ordinii morale în lume (pentru că acesta este rolul metafizic al judecătorului în lume, nu de funcționar al statului)?

Pentru mulții români care au fost umiliți pe banii lor de un sistem care, dacă ar dispărea, nimeni nu și-ar da seama (în afară poate de cei de la Ministerul de Finanțe), această pericopă evanghelică lasă o urmă de speranță: „Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Săi?”.

Un an de bloggerit

2010-01-27T23:05:00.002+01:00

Debutam, exact în urmă cu un an în spațiul virtual, încercând să îmi exersez capacitatea de a mă exprima și prin scris. Scrisul pe site a devenit imediat o ocupație foarte plăcută și utilă și, în ciuda faptului că pe la blogul meu trec doi sau trei cititori pe zi, ideea de a renunța nici nu se pune în discuție (la urma urmei eu nu scriu pentru a deveni celebru, pentru că nu am absolut nici o astfel de ambiție. Scriu pentru a mă elibera, pentru a putea privi din afară gânduri și trăiri ale mele și a le analiza oarecum „obiectiv” și voi scrie chiar dacă voi avea conștiința că nu mă va citi nimeni niciodată).
Primul articol publicat de mine pe un blog a fost cel de mai jos. Deși e scris stângaci, cu oarecare doză de patetism, problema pusă în discuție mi se pare foarte importantă, mai ales că între timp nu s-a petrecut nimic în această țară care să mă facă să cred că întrebările mele nu mai au rost.

L'enfer c'est les autres?

Oare de ce ne urâm, noi românii, cu atâta patimă? Este natural ca democrația să dilueze cumva coeziunea de rasă, de cultură, de religie. Dar noi ne urâm unii pe alții cu o patimă oarbă. Uitați-vă la numărul de divorțuri. E imens. Ne urâm și când ne iubim. Uitați-vă la conducerea politică. Nu au fost în stare timp de 20 de ani să conviețuiască fără a se război pe față. Pentru că s-au urât. Uitați-vă la emisiunile tv. Fluvii de ură și dispreț. Oricine încearcă să închege un dialog sfârșește prin a fi martorul unui linșaj în direct. Priviți la cei ce ar trebui să se deosebească de „necredincioși” prin aceea că „veți avea iubire unii față de alții” (Ioan 17,35). În toate țările există confesiuni și chiar religii diferite. Membrii confesiunilor noastre religioase se urăsc din tot sufletul unii pe alții, în timp ce se roagă fervent Dumnezeului iubirii.
De ce ne urâm totuși atât de mult? De ce cu atâta patimă? Priviți la chipurile românilor pe stradă. Crispate, disprețuitoare, te evaluează în funcție de „țoalele” de pe tine și îți acordă statutul de om după contul bancar pe care acestea îl sugerează. Sau nu. Și când discuți cu cei mai elevați dintre români, vezi sub make up-ul de bună creștere și „civilitate” un potențial insațiabil de dispreț și ură sinceră. Despre lecturarea forumurilor de pe internet, care sunt fluvii de ură și dispreț, ce să mai zicem?
Să fie oare lipsa cumplită de educație? Probabil, dar nu e singurul motiv. Să fie lipsa de credință în Dumnezeu? Cu siguranță. Să fie superficialitatea cu care românii tratează religia creștin-ortodoxă, motiv pentru care nu au nici o cunoștință despre excepționala teologiei persoanei care nu permite disprețul și ura? Mai mult ca sigur. Să fie barbaria „democrației originale” care a creat un stat anomic, în care justiția e inexistentă? Se poate. Să fie impostura care domnește la toate nivelurile și care creează frustrări și reacții violente? Desigur. Să fie ura de sine, datorată propriei lașități, compromisurilor pe care le facem, vieții fără orizont, care ne fac să ne proiectăm ura asupra celorlalți? Mai știi?
Indiferent care sunt motivele, îngrijorător este că această ură generală, acest bellum omnium contra omnes dă semne ale unui început de involuție ca specie. Nu știm dacă unii dintre noi ne vom reîntoarce în arbori luxurianți (cim mint materialiștii care îl iau ca martor pe Darwin), dar cu siguranță ne vom pierde ceea ce ne face oameni, chipul (ca să nu mai vorbim de asemănarea cu Dumnezeu).
Orice seminarist află în primii ani de școală că iadul este un loc unde fiecare îi urăște pe toți ceilalți. Mai avem un pic și în această țară o să începem să spunem, aidoma lui Sartre: L'enfer c'est l'existence de l'autre (roumain ?!).
Mai putem ieși cumva din acest tărâm al disperarii existențialiste? (În afară de ieșirea prin granița dinspre Ungaria?)

„Adevărații”

2010-01-25T16:37:00.005+01:00

Mărturisesc că mi-a plăcut întotdeauna de Cristi Tabără de la ProTv. Nu pentru că e teolog „de-al meu”, ci pentru că e un jurnalist cu capacitatea de a fi obiectiv, de a asculta și cealaltă parte. În fauna din presa română, el trece, fără doar și poate, ca unul care are curajul să fie vertical și să pună în discuție probleme spinoase. Îl mai apreciez și pentru curăția minții, pentru buna cuviință cu care abordează temele sale și, cred, toate aspectele vieții. Înțelegerea și tratarea cuviincioasă a lumii reprezintă o înțelepciune pe care numai studii serioase și luate în serios de teologie și o relație sănătoasă cu Dumnezeu ți le pot aduce (cred că acest principiu teologic al înțelegerii cuviincioase și nepătimașe a lumii, elaborat până în ultimul detaliu de marele teolog creștin Simeon Noul Teolog, este singurul viabil în raporturile cu întregul univers).
Cu toate acestea, mi s-a urcat sângele la cap când l-am auzit odată pe Cristi Tabără zicând ceva de genul: „...Vă invit să vedeți români adevărați...”. Hooopa! Hai să vedem români „adevărați”! Mă uit. Niște țărăncuțe cu ie, cu batic, cu fotă, cu bondă, cu opinci... Niște țărani cu șube, cu opinci, cu cușme... Așa e! Într-adevăr, români adevărați. Nimic de zis. Dar noi aștia, care nu avem fotă, nici opinci, nici nojițe, ce suntem noi? Nu suntem români? Sau nu suntem „adevărați”?

Zilnic, vezi, citești sau auzi reclame care te invită să cunoști „adevărați” și „adevărate”. Vezi pe la tv sau prin reviste femei „adevărate”, frumoase, dar mintea îți izvodește următoarea întrebare: „Dacă acestea sunt femei «adevărate», alea care poartă haine pe ele ce fel de femei sunt? Or fi false?”.
În urmă cu ceva vreme s-a desfășurat, pe marea arenă de la OTV (televiziunea poporului, unde lucrează, ca realizator, însuși președintele României, care prezintă, în paralel cu Pavel Coruț, învățături tainice, ezoterice și mai ales morale, foarte folositoare sufletului), bătălia (numită pe youtube „epică”) dintre diva intergalactică Magda Ciumac și mai putin cunoscutul challanger Luis Lazarus (care nu a scăpat prilejul de a se face de cacao, coborând ca un adevărat Hyperion din înălțimile sale la „cătălina”, pentru a o lua de moațe și a mătura cu ea prin bătătură). La un moment dat, madam Ciumac îi spune lui Lazarus: „Ți-e ciudă, Lazarus, că nu fură femeile pentru tine? Dacă ai fi un bărbat adevărat, ar fura și pentru tine femeile”. Lazarus a fost prins... la furat, ca să zic așa, de remarca asta. Și eu la fel. Mi-am amintit că nici pentru mine nu au furat femeile niciodată. Înseamnă că, de fapt, nici eu nu sunt un bărbat „adevărat”.

Te duci în lumea puștilor cărora abia le cade cașul de la gură și observi că, și acolo, ca să fii „adevărat”, trebuie să îndeplinești anumite condiții: trebuie să fii cât se poate de ciudat, să vorbești o limbă română inspirată din engleza de baltă, să ai creierul odihnit, sau cel puțin plin cu tot felul de cultural junk, și așa mai departe. Când vorbești cu un puști „adevărat” (sau true, cum i se mai zice), dacă nu înțelegi nimic din păsăreasca lui, nu trebuie să disperi. Tot ce trebuie să faci este să îi găsești soap-ul sau desenul animat din care și-a luat forma mentis, și gata, ai cheia spre marele mister.

Cum poți să devii „adevărat” în România europeană a anului 2010? Ai fost la furat în Germania sau în Italia în anii ’90, după care, reîntors în patrie cu Mertzan și cu parale? Ești un „adevărat”! Dacă ai făcut asta când trebuia, probabil acum ești mare patron, membru în vreun partid politic, poate și într-o lojă masonică, dacă ești invitat, și imediat devii stâlp al societății. Justiția română îți susură mămoasă la ureche: NUP, NUP, NUP... Și așa, mângâiat părintește pe creștet de justiție și împăcat cu cele sfinte (obligatoriu ți-ai cumpărat un cavou penthouse, cu mezanin și cu piscină, pentru că și după moarte, un „adevărat” ca tine nu va putrezi ca ceilalți și, atunci, trebuie să îți asiguri confortul necesar unei întregi eternități) ți se umple sufletul când auzi vorbindu-se despre tine: „E «adevărat» tipu’!”.

Nu ai apucat vremurile romantice ale acumulării de capital (preluat în cel mai leninist-capitalist mod de la cetățenii germani care oricum aveau un excedent)? Nu trebuie să-ți pară rău! Nici să te apuci de furat în Italia. Dar ce, la noi nu se poate fura? Furi aici. Faci afaceri cu statul. După care, urmezi același cursus honorum. Devii, astfel, „adevărat”, cu șanse mari ca la 80 de ani să întâlnești un suflet feciorelnic care să te iubească sincer și dezinteresat. Și, după ce mori, dacă ai avut grijă în timpul ilustrei și „adevăratei” tale vieți să îți plătești un număr suficient de articole în tabloidele care spală morții, ai asigurat un loc în istorie.
Ești un politician cu „experiență”, care nu dai doi bani pe alegătorii tăi (sau pe țara în care locuiești și care te ține în mod parazitar în spinare) și o ții dintr-un chiolhan într-altul, după care ieși cu o față întristată și falsă și vorbești poporului de „criză”, de măsuri de „austeritate”? Poporul te va iubi și te va considera „adevărat(ă)” și te va vota încă un secol după ce tu ți-ai ocupat binemeritatul loc în penthouse-ul de care te-ai îngrijit din timp.
Vrei să fii „cu adevărat adevărat”? Nimic mai simplu. Te poți face vedetă tv. Cititor bâlbâit de prompter sau realizator de talk-show-uri lacrimogene, îți încasezi 50.000 de euro pe lună din banii „scutiți” de impozite ai patronului, pentru a plânge pe umărul pensionarilor, săracilor, muncitorilor, în genere al celor „neadevărați”, după care, în weekend, deprimat de atâta nedreptate, dai o fugă până în Copacabana, să te refaci și să-ti reîncarci bateriile pentru încă o repriză de luptă cu răutatea cotidiană. Sau te faci „vedetă”, „star”, „divă”, te lași în fundul gol, vorbești în limba engleză cu cuvinte românești, ești superficial, scoțând totuși replici monumentale pentru ăia de la „Cronica cârcotașilor”, care îți și asigură PR-ul.

Buuuun. Trăim într-o țară plină de „adevărați”. Dar cum rămâne cu noi, „banalii”, „falșii”, „neînvingătorii” sau de-a dreptul „ratații”, „amărăștenii” sau cum zicea un clasic în viață... Nu, fără clasici în viață. Deci cum rămâne cu noi, cei care nu suntem „adevărați”, „învingători”, „cool”, „trendy” sau „true”? Ce suntem noi atunci? Ne este nouă permis să ne ducem și noi viețile noastre de larve la umbra marilor goruni „adevărați”, răsăriți cu miile din glia patriei, după revoluție?
Pentru că eu tare aș vrea să rămân ceea ce sunt: nu vreau să fiu „adevărat”. Vreau sa duc o viață în care să fiu, pe cât se poate, onest, corect, priceput în ce fac, credincios. Am eu dreptul, oare, să fac umbră pământului de pomană, ducând o existență „neadevărată”, banală?

Farisei mai vechi, farisei mai noi…

2010-01-25T13:14:00.002+01:00

„Iar fariseul stând [drept] se ruga: Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni” (Lc. 18,11).
Lucian Blaga argumentează la un moment dat că raportarea individului la comunitate de-a lungul timpului în istorie alternează între o mentalitate corporatistă, specifică mai ales epocilor vechi, și una atomistă, individualistă, caracteristică epocilor mai apropiate de cea modernă. Idealul omului cu mentalitate corporatistă era să se identifice cât mai mult cu colectivitatea și, mai ales, cu idealul acesteia. Nu e de mirare, din acest punct de vedere, că în aceste epoci existau oameni dispuși să moară atât de ușor pentru ceea ce un om modern nu ar înțelege niciodată. Epoca marilor religii, Antichitatea și, în genere, toată perioada în care omenirea a avut o concepție despre om și destin puțin (sau eronat) dezvoltată a fost dominată de mentalitatea corporatistă.
Odată cu conturarea conștiinței personale și cu stabilirea unor legi exterioare referitoare la raporturile dintre oameni și la drepturile acestora se petrece și o accentuare a unui oarecare individualism social. Omul nu se mai simte legat de ceilalți oameni și se concentrează doar asupra propriei realizări (deși, în mod paradoxal, conceptul de persoană în creștinism este obligatoriu legat de ideea de comuniune cu ceilalți, dat fiind că numai împărtășirea reciprocă a iubirii interumane face ca persoana să fie împlinită cu adevărat). Individualismul absolut, în care „celălalt” devine o piedică în calea propriei realizări sau chiar infernul (ca la Sartre), aduce cu sine și decăderea absolută ca ființă umană. Adâncirea în individualism și ruperea de comuniune implică o anumită canibalizare a celorlalți: așa se naște dorința de a fi diferit, deosebit, original, liber (exploatată și întreținută de o întreagă industrie de creare de „vedete”, „staruri”, „oameni politici”, de ce nu, „intelectuali de geniu”).

Omul aflat în necesitatea de a-și afirma propria individualitate (nu propria personalitate) simte nevoia acută „de a nu fi ca ceilalți”. Exact ca fariseul evanghelic, care mulțumea lui Dumnezeu pentru că „nu e ca ceilalți oameni”. Făcea acest lucru „stând [în picioare]”, cu „demnitate” ar zice unii, cu insolență ar zice alții, și se lăuda în fața lui Dumnezeu pentru faptul că este exact așa cum este normal ca un om să fie: nerăpitor, nedesfrânat, nebețiv, neucigaș etc. Pentru aceste lucruri nu primești aprecieri și recunoaștere decât într-o societate atât de profund coruptă, încât cel ce se comportă normal trece drept un fel de sfânt în viață. Atunci când Iisus se întâlnește cu tânărul bogat, acesta Îl întreabă ce să facă pentru mântuire. Iisus îl întreabă dacă ține poruncile (adică dacă este ceea ce numim noi un om moral). Acela răspunde: „Respect legea de când mă știu”. Iisus nu îi dă o medalie pentru că respecta Decalogul, așa cum nici agentul de circulație nu ne dă o medalie când circulăm cu mașina regulamentar, ci îi spune: „Îți mai lipsește una. Vinde tot ce ai, împarte săracilor și urmează Mie” (Lc. 18,22). Abia de acolo încep lucrurile demne de laudă. Abia acum încep virtuțile. Din acest motiv, în Biserică se consideră că orice faptă bună care nu e săvârșită în numele lui Hristos nu are nici o valoare morală. Dintr-o morală naturală nu se pot naște decât fapte naturale pentru săvârșirea cărora nu trebuie să primim vreo recompensă. Ele ne fac să fim și să rămânem oameni, și asta e suficientă plată. Dintr-o morală transcendentă abia se nasc adevăratele fapte care depășesc firescul. Dar despre acestea fariseul din evanghelie nu știe nimic.

Ca și strămoșul său biblic, fariseul contemporan, indiferent cu ce se ocupă în viața de zi cu zi, de nivelul de cultură, de rasă sau de gen, stă drept înaintea lui Dumnezeu, cu Care se simte aproape egal, și se autojustifică, comparându-se cu ceilalți, față de care este, invariabil, net superior. Pentru fariseul contemporan Dumnezeu este un partener de speculații filozofice și pseudofilozofice, iar uneori este doar un sparring partner. De dragul fariseului contemporan și în recunoașterea memorabilelor sale fapte de virtute, Dumnezeu abrogă cerințele morale absolut mandatorii pentru „ceilalți”. El, fariseul, este dincolo de orice morală și de respectarea oricărei discipline a credinței. Pe el Dumnezeu îl întâlnește oriunde dorește el și stă cuminte în așteptare, ca un îndrăgostit licean, ori de câte ori el, fariseul, care este în general un om important, quo de causa foarte ocupat, întârzie la întâlnire sau nu mai vine deloc, trimițând eventual un înlocuitor (câte un preot sau călugăr căruia el, fariseul, îi plătește să se roage, dar nu „pentru el”, ci „în locul său”). Trăim în secol(ele) vitezei, iar fariseul nostru e foarte ocupat.
În vremea lui Iisus, fariseul biblic făcea caz de buna sa purtare, de postul și „smerita” sa rugăciune, de „cuviința” sa, în așa fel încât lumea să îl laude și să îl admire. Fariseul contemporan nu mai e nici măcar nevoit să mimeze postul și înfrânarea. Cu cât e mai „modern” în gândire și mai „dezabuzat”, cu atât lumea („celorlalți”, care încep să se asemene periculos de tare cu descrierea pe care le-o face fariseul biblic) îl va iubi mai mult. Cu cât nepostește mai vârtos și desfrânează mai abitir se va face cunoscut și va face ca ceilalți (mereu ceilalți) să discute despre el. Și fiți siguri că așa va fi, pentru că fariseul este de departe un experimentat self-promoter.
Fariseul biblic „lega sarcini grele și cu anevoie de purtat și le punea pe umerii oamenilor, iar el nici cu degetul nu voia să le miște” (cf. Mt. 23,4). Fariseul contemporan nu mai face acest lucru, pentru că el „dezvrăjește religia”, atunci când nu o extermină. El reinterpretează istoria în așa fel încât lumea să ia chipul și asemănarea sa (despre reinterpretarea istoriei, recomand cu căldură un editorial de pe gsp, http://blogsport.gsp.ro/geambasu/2010/01/24/agora-anticrestina-a-lui-amenabar despre reinterpretarea unui episod tulbure din istoria Bisericii alexandrine: asasinarea filozoafei Hypatia și presupusele legături ale patriarhului Chiril al Alexandriei cu acest eveniment). Odată destructurate morala și religia, nimeni nu mai trebuie să poarte sarcini și să își deterioreze calitatea vieții fiind preocupat de felul în care se reflectă faptele sale în oglinda legii morale a lui Dumnezeu. Ei și, arată rău! Și? Ce o să se întâmple? O să ardă păcătoșii în iadul veșnic aruncați de dreapta judecată a lui Dumnezeu? Să nu uităm că Dumnezeul fariseului contemporan nu are voie să se mânie și să împartă vinovății. El poate să existe numai și numai dacă nu contravine argumentării științifice referitoare la univers, la extratereștri, la noua morală, la noua ordine mondială și așa mai departe.

Dar ce se întâmplă în tot acest timp cu vameșul? Mai stă el oare departe de locul sfințeniei, ca un lepros, cu inima frântă, strigând cu durere în suflet: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”? Îl mai dor oare pe el păcatele multe și grele în așa fel încât e gata să dea împătrit ce a furat înapoi de la cei pe care i-a asuprit? Nici vameșii nu mai sunt ce-au fost odinioară.

De fapt, grație cuceririlor de pe tărâmul moralei, al științei și mai ales al tehnologiei, este pe cale să apară o specie morală nouă, obținută din încrucișarea celor două categorii reprezentate de personajele subiecte ale studiului scripturistic de caz: o putem numi, for lack of a better word, „farisameșul”, un om nou, „recent”, care îmbină în mod armonios cazierul bogat al vameșului cu conștiința absolut liniștită a fariseului. Date fiind relațiile excepționale pe care fariseul le are cu Dumnezeu și capacitatea de a-și croi un drum bun în această viață a vameșului, nu mai încape nici o îndoială că, în viitor, toate dilemele morale care ne tulbură încă pe mulți dintre noi, vor fi pentru omul nou doar subiecte de curiozitate...

Batjocorirea „voievodului român absolut”

2010-01-21T18:02:00.005+01:00

În urmă cu aproape un an, doamna Elena Udrea, și atunci, ca și acum ministru al Turismului, a declarat la o întrunire internațională pe la Berlin, unde reprezinta turismul românesc, că „va fi relansat mitul lui Dracula”. Iată ce spunea mai precis: „Este de mare interes să promovăm mitul Dracula. Este foarte important și trebuie să-l folosim pentru că el exista deja în mintea turistilor”. Mai mult, „Vrem să vindem Castelul lui Dracula, rămâne să vedem, însă, ce se va întâmpla din punctul de vedere al administrării castelului”. „Nu mi-am dorit ca brandul turistic al României să fie legat de Dracula, dar să nu folosești această legendă înseamnă să nu-ți cunoști interesul sau să nu ai deschidere către o politică de promovare eficientă. Trebuie să valorificăm acest mit. Grecii au pentru fiecare piatră câte o poveste, câte o legendă. De aceea trebuie să reinventăm și să aducem în actualitate toate legendele noastre” (sursa tuturor acestor bazaconii este ziarul Ziua din 12 martie 2009).
Această strategie genială a doamnei Udrea ridică o problemă mult mai profundă și mai veche a României postrevoluționare: satanizarea României și a poporului român prin alipirea acestei etichete de „popor de vampiri” ar fi un aspect, și abandonarea interpretării istorice in mana tuturor amatorilor e un alt aspect.
Ca să o luăm sistematic, în primul său mandat, încheiat cu o anchetă parlamentară și cu un NUP dintre cele mai dubioase din istorie, distinsa doamnă Udrea a propus ca strategii turistice două mari direcții: turismul ecumenic și turismul vampiric. Turismul ecumenic ar însemna vizitarea mănăstirilor din cuprinsul patriei și promovarea lor, indiferent de cultul religios al turiștilor care vin să le vadă. Ceea ce doamna Udrea nu a aflat încă este că în România turismul ecumenic există deja de 20 de ani și e foarte activ, fiind promovat de Patriarhul Daniel pe vremea când era mitropolit al Moldovei. Așadar, celor care o adoră pe doamna Nuți, dar nu sunt la curent cu realitățile teologice ale acestei țări, le spun că turismul ecumenic este cea mai înfloritoare formă de turism din această țară, iar pretenția că îl inventează acum Ministerul Turismului este o simplă gargară politicianistă.
Turismul vampiric, pe de altă parte, există și el, tot cam de vreo 20 de ani, fiind promovat de toți „cunoscătorii interesului” care au trecut prin guvernele României și care au considerat că, de dragul profitului, pot să facă acest rabat de la istorie. Gestul lor se numește prostituție culturală și trădare de țară, pentru că face parte dintr-un război nevăzut purtat împotriva României (acest razboi nevăzut se poartă împotriva oricărei țări, e jocul serviciilor secrete, numai că la noi el se poartă cu largă participare a unor autorități românești). Prin urmare, ceea ce propune doamna Udrea este o experiență între agonie și extaz, o călătorie între iad și rai, corespunzătoare mentalității românești schizoide din zilele noastre: cine vrea la rai, face turism ecumenic, cine vrea la dracu’, merge la „castelul lui Dracula”. România, „grădina Maicii Domnului”, devine așadar și rai, și iad. Bani să ai, că accesul e garantat.

Pentru informarea doamnei ministru Udrea, aș dori să fac câteva precizări:
1. „Vampir” nu este echivalentul masculin al „vampei”. Vampir e „unu’ care suge sângele poporului”. Istoria poporului român nu cunoaște nici un personaj de acest fel. Istoria în general nu cunoaște asemenea personaje. Vampirismul e, vorba aia, „ceva ce nu se există”.

2. „Vampirul Dracula” este un personaj ficțional, izvorât din mintea bolnavă a unui analfabet cu pretenții de scriitor. Localizarea lui în Transilvania demonstrează urechismul autorului „romanului” și faptul că acesta a citit numai cronicile delatorilor lui Vlad Țepes. Felul în care au procedat autoritățile române este rușinos: în loc să protesteze măcar față de hollywoodizarea acestui „mit”, au început să „draculizeze” anumite spații românești, construind sălașuri ale prostului gust, populate de draci și de sugători de sânge.

3. Așa cum spune și Petre Tutea, Vlad Țepes a fost de departe cel mai cinstit și mai intransigent dintre toți românii din istorie, fiind cel ce a „coborât pe pământ morala absolută”. În timpul lui, spune Țuțea, „dormeai cu punga sub cap și îți era frică să nu ți-o furi singur”. La rândul său, Eminescu îl elogiază pe marele voievod în celebra imprecație „Cum nu vii tu, Țepeș, doamne!...”. Sultanul Mahomed, cuceritorul Constantinopolului, a spus, și mărturia sa e consemnată de cronici, după ce a scăpat cu viață printr-o întâmplare din încercarea lui Vlad de a-l ucide, că „dacă acest om ar avea o țară mai mare, ar cuceri întreaga lume”. În mentalul colectiv, Vlad Țepeș a rămas ca cel ce poate să instaureze ordinea într-o țară măcinată de corupție și de obrăznicia neamului prost. Metodele lui Țepeș pot fi puse în discutie din perspectiva mentalității noastre contemporane, nimic de zis, dar cu ce e mai prejos Vlad decât Henric al VIII-lea care și-a trimis la moarte soțiile? De ce nu e Henric considerat vampir, beutor de sânge conjugal? De ce în filmele despre el nu se spune că stătea sub butucul călăului și bea din tigva fostei „iubite soții”? Să fie pentru că englezii, spre cinstea lor, nu ar permite niciodată așa ceva? De ce nu avem la Moscova un Ivan cel Groaznic umblând pe străzile lăturalnice cu cranii la cingătoare să le sară inima din piept turiștilor străini? Să fie pentru că rușii, spre cinstea lor, nu permit așa ceva? Cine, sănătos la cap și patriot, ar permite așa ceva în lumea civilizată? Cineeee? Haaaai, măăăăă, că sunteți răutăcioși! Și misogini. Și refulați. Și invidioși pe o wonderwoman. Și nu înțelegeți lucrurile astea profunde care vă depășesc pe voi, măăăă!

4. Denumirile „Dracula”, „Draculea”, sau „Dracul” nu au nimic de-a face cu vampirismul sau cu demonismul. Voievodul Vlad era fiul unui cavaler al Ordinului Dragonului (Dracon = Dragon). Punctum.

5. Pentru orice român Transilvania este un tărâm minunat, leagăn al civilizației românești, o provincie atât de frumoasă prin sine însăși și prin orașele, cultura, tradițiile și civilizația sa, încât nu are nevoie de vampiri și draci pentru a atrage turiști. O simplă asfaltare a drumurilor județene și naționale și construirea autostrăzilor acelora despre care se tot face vorbire (și se cheltuie bani care ajung la „cunoscători ai interesului”) ar fi de ajuns ca turiștii să se bulucească să o vadă. Consider că orice ardelean, fie el român, maghiar, țigan, evreu sau german, ar trebui sa protesteze vehement, de la Gheorghieni la Morisena (Cenad), de la Baia Mare la Brașov (fie el ardelean propriu-zis, sau bănățean, crișan, maramureșan), față de satanizarea provinciei sale, a casei sale, a familiei sale.

6. Dacă în Europa românii sunt percepuți ca o nație de hoți și criminali, în America românii sunt cunoscuți ca o națiune de vampiri și demoni. Pentru cine nu mă crede, îl invit să revadă filmul, foarte bun, de altfel, Fahrenheit 9/11, al lui Michael Moore. În momentul în care se vorbește despre aliații SUA din „războiul împotriva terorismului”, când se ajunge la România, țara noastră este ilustrată, în derâdere, de această imagine sinistră a lui Dracula. Aceasta face parte din ceea ce se numește „războiul axiologic”, care constă în subminarea valorilor naționale ale unui popor cu scopul de a neutraliza poporul respectiv. Spunând acest lucru, nu vreau să mă lansez în teorii conspiraționiste. Războiul axiologic se poartă între toate țările, discret, nevăzut, în contextul goanei după stăpânirea resurselor mondiale („armele de distrugere în masă ale lui Saddam”, „furturile provocate de armata rusă în timpul conflictului din Georgia”, „masacrele produse de sârbi în Bosnia” și multe altele sunt aspecte ale acestui război). Nu am pretenția să știu de ce se poartă un război axiologic asupra poporului român, dar „draculizarea” e parte a acestui război. Majoritatea statelor se apără, prin mijloace specifice, de aceste atacuri. România însă, participă, prin unii dintre conducătorii săi, la acest război împotriva propriului popor. Cred că motivul acestei atitudini este ignoranța crasă, impostura politică. Mă așteptam însă mai mult de la doamna Udrea, care este absolventă a Colegiului Național de Apărare. Nu pot crede că nu a auzit măcar de acest concept în timpul studiilor domniei sale. Cui vrea să afle mai multe despre principiile războiului psihologic, îi recomand respectuos cartea Arta războiului, a lui Sun Tzi, lucrare de referință pentru oricine se ocupă de acest domeniu.

7. Satanizarea României din punct de vedere imagologic contravine interesului național, chiar dacă aduce unii bani în turism (care oricum se duc la cine trebuie și cum trebuie, iar poporul român nu se include la categoria „la cine trebuie”). Cred că la ora actuală, occidentalii sunt suficient de înspăimântați de românii care îi fură, le violează femeile, îi ucid, ca să mai adauge la asta și frica de a se plimba sub clar de lună cu iubitele lor. Imaginați-vă un traseu turistic ce include mănăstirile nemțene și „castelul lui Dracula”. Ce va spune bietul turist? Că a ajuns în Divina Commedia a lui Dante? Că unii români sunt îngeri, în timp ce alții sunt demoni?

8. Cine i-a dat doamnei ministru mandat să lipească pe fruntea fiecărui român în parte eticheta de „bampir”? Oare nu trebuia consultat poporul într-o astfel de decizie majoră? Doamna Udrea argumentează că a nu valorifica „mitul Dracula” înseamnă a nu ne cunoaște interesul. Cum era? „Nu mai e moravuri, nu mai e prințipuri, enteresul și doar enteresul”? Mai mult, distinsa doamnă continuă savanta argumentație prin afirmația că grecii valorifică fiecare piatră cu valoare istorică. Corect. Ceea ce nu știe doamna în discuție este că pietrele grecilor nu te mușcă de gât să îți ia sângele când te așezi pe ele, în nopțile cu lună plină, și îi citezi iubitei din Sofocle și Euripide. În plus, pietrele grecești spun istorii adevărate, nu bazaconii pseudoliterare. Dacă tot vorbim de valorificarea pietrelor, poate nu ar fi rău să se aloce niște bani pentru restaurarea unor situri istorice de pe care curg pietrele, cum ar fi de exemplu, Cetatea Regilor Daci, Sarmizegetusa.

Mulți dintre concetățeni vor spune că nu înțeleg că acesta e un proiect de marketing și că nu există nici un pericol la adresa memoriei istoriei naționale, că exagerez, că sunt protocronist sau direct conspiraționist... Acestora le răspund că, dacă am ajuns să transformăm în demon un voievod român pentru a câștiga bani din turism, ce ne împiedică să ne trimitem într-o zi soțiile/mamele/iubitele/surorile „la produs”? Sau tații/frații/iubiții/fiii „la ciordit”? De fapt, stai, unii au făcut deja asta! De ani buni.
Dacă am votat pe Ștefan cel Mare și Sfânt ca cel mai mare român din toate timpurile, de ce îl transformăm pe cel care l-a pus pe tron în diavol? Am votat ca cel mai mare român pe unul care „s-a făcut frate cu dracu’”? Eu zic că nu. La urma urmei, același Țuțea spune că cel mai mare merit al lui Țepeș e că l-a pus pe tron pe Ștefan. Când îi vom recunoaște acest merit și îi vom reface imaginea? Cum este posibil ca o minciună spusă de dușmanii domnitorului acum 600 de ani să ajungă dogmă în zilele noastre, iar faptele sale reale să fie ignorate? Unde sunt istoricii acestei țări?
În calitate de cetățean al României, protestez vehement împotriva strategiei doamnei ministru Udrea. De asemenea, sugerez tuturor celor ce citesc aceste rânduri să protesteze alături de mine. (Nu poți să spui că ești român verde, să ți se umple ochii de lacrimi când cânți „Deșteaptă-te, române!” și, în același timp, să porti o insignă cu Dracula. Nu așa funcționează lucrurile). Mai mult, cer Ministerului de Externe să creeze un program de „dedraculizare” a țării, de scoatere a sa „din mintea tuturor turiștilor”, care să includă prezentarea în întreaga lume și în toate limbile pământului a adevărului istoric despre voievodul muntean Vlad Țepeș. Toate țările fac astfel de demersuri când imaginea le este compromisă. Altfel, degeaba avem și plătim un minister care să se ocupe cu afacerile externe.

Antihristul românesc

2010-01-20T19:43:00.010+01:00

M-am gândit să reiau o temă mai veche, care pe mine mă tot preocupă, se pare mult mai mult decât pe cei care primesc bani de la acest stat să se preocupe numai de ea – satanizarea României și a românilor la nivel de percepție media. În timp ce geniile naționale abia fac primii pași în lumea războiului nevăzut al energiilor, România este făcută terci pe un front mult mai dur, cel al războiului imagologic.

Voi începe prin a spune că la ora actuală lumea e de așa manieră construită și ființa umană e atât de decăzută încât omul nu mai e pur și simplu în stare să aibă o idee personală, să descopere pe cont propriu ceva. Pentru a deveni puțin biblic, voi spune că omul are nevoie, vorba lui Pavel apostolul, ca „să i se dea mâncare pentru prunci [la minte]”, să i se dea totul mestecat și prefabricat. Cei ce se ocupă cu manipularea maselor au înțeles acest lucru și au creat mass-media, cu corolarul său televiziunea. Așa încât cine mai spune: „Lasă, dom’le, e doar un film, nu trebuie luat în serios!” ori nu înțelege nimic din ceea ce se întâmplă în lume, ori o face pe prostul pentru că nu știe ce să facă altceva.

Acestea fiind spune și reamintite, voi prezenta succint câteva momente-cheie în care imaginea României a fost târâtă în noroi în spațiul mass-media, toate acestea fiind lovituri imagologice date României fără ca cineva să fi reacționat în vreun fel.
1. Asasinarea soților Ceaușescu. După revoluțiile pașnice din Europa, a venit Revoluția Română care a culminat cu imaginile grotești ale soților Ceaușescu uciși. Indiferent cât de multă simpatia a câștigat lupta românilor în Europa, cred că toți cei ce au văzut procesul soților Ceaușescu, cu avocatul care își acuza clienții, cu un rechizitoriu ridicol și cu o execuție rapidă fără posibilitatea de a face recurs, au înțeles că românii au o problemă. Una foarte mare.
2. Mineriadele. O lovitură imagologică teribilă, care i-a arătat pe români ca un popor sălbatic, care și-au ucis președintele în zi sfântă de Crăciun, capabili să spună „Noi muncim, noi nu gândim!”.
3. Primele imagini din comunitățile sărace din România. Primele imagini cu copii subnutriți, cu vrăjitoare, cu copii vânduți nu au făcut decât să adâncească impresia deja creată.
4. Bram Stoker și primele ecranizări ale lui „Dracula”. Prima mare lovitură imagologică la scară planetară a venit o dată cu primele ecranizări ale imbecilității pseudoliterare a lui Bram Stoker, Dracula, scrisă în 1897 și ecranizată în 1931, 1958 și 1992. Dacă în anii ’31 și ’58, filmul trecea ca un fel de poveste „romantică” despre un personaj ciudat, lipită de imaginea descrisă în punctele anterioare, povestea lui Dracula, reluată în 1992, a devenit încetul cu încetul o etichetă a României. La aceasta a contribuit și o propagandă stupidă a autorităților române, culminând cu ideea cucoanei Udrea, pe care a avut-o ea anul trecut, de a-l declara pe Dracula… brand național (despre această „idee” într-un articol separat). Trebuie precizat că și oameni serioși, precum Michael Moore, au folosit imaginea vampirică pentru a ironiza România (în filmul Fahrenheit 9/11).
5. Imagini cu cohortele de hoți, violatori și cerșetori români care au invadat Europa. Pentru această lovitură de imagine sunt vinovate guvernele României care au permis plecarea din țară a acestor indivizi.
6. Spoturile promoționale ale Ministerului Turismului, aflate în centrul unui scandal de corupție anul trecut. În unul dintre aceste spoturi, Elena Udrea încurcă probabil viața privată personală cu realitatea socială și pune în gura Nadiei Comăneci următoarea aberație: This is Romania. This is the only country in the world where women have the legal right to marry for men at the same time („Aceasta e România. Aceasta e singura țară din lume în care femeile au dreptul legal să se căsătorească cu patru bărbați deodată”). Ilie Năstase spune străinilor că oamenii călăresc în România… zebre (să fie o sugestie a faptului că România e o țară africană?), iar Hagi arată cum cresc peștii în copaci în România. Ce minte genială a putut debita asemenea spot? Ce minte bolnavă a putut aproba asemenea spot? Așa-zisul clip de publicitate ar vrea să sugereze că de obicei străinii au păreri preconcepute despre țara noastră. Dar e atât de prost făcut încât îl putem trece liniștiți la loviturile de imagine date României. Pe banii cetățenilor români. Își imaginează Elena Udrea că privitorul de tv din lume se prinde de poanta clipului ei, când nici cel român nu e sigur cam câți soți au unele „compatrioate” voie să aibă prin lege?

Exemplele despre asemenea lovituri de imagine ar putea continua. România este pictată în cele mai sumbre culori și a devenit încetul cu încetul un tărâm al răului. Așa că nu e de mirare dacă aflăm de pe internet că de fapt și… Antihrist este tot român. Se putea altfel?
În 1998 a început editarea unei serii de patru romane numite Left Behind („Abandonații”), avându-i ca autori pe Tim LaHaye și Jerry B. Jenkins. Lucrarea prezintă un punct de vedere al protestantismului dispensaționalist, care pune accent deosebit pe evenimentele de dinaintea venirii a doua a lui Hristos. Urmând această viziune, cei doi autori, care se iau destul de în serios, croiesc o imagine despre sfârșitul lumii (destul de siropoasă și de americanizantă) în care pe noi ne interesează, în mod destul de ciudat, personajul Antihrist.
Antihristul din Left Behind este unul cu totul și cu totul special. El se numește Nicolae Carpathia, este român, născut la Cluj, din părinți Marilena și Sorin, ajunge președinte al României, urmându-i lui Gheorghe Vasile, ajunge apoi secretarul general al ONU.

Pentru cine nu mă crede poate accesa pagina de internet http://en.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Carpathia, unde Carpathia are o descriere cu tot dichisul. Acolo se spune că e născut pe 16 februarie, în România (este pus și steagul României), că moare tot pe 16 februarie în Israel (e pus și acolo steagul Israelului). Să fie asta un fel de urcuș „de la Ierihon la Ierusalim”? Omul rău care se naște în țara răului și moare în „Țara Sfântă” (chestia asta cu „țara sfântă” e cea mai mare țeapă imagologică pe care lobbyul sionist a dat-o creștinilor needucați, suprapunând ideii de „locuri sfinte” conceptul fals de „țară sfântă” și obținând astfel o maiestate pe care țara lor nu a avut-o nici în vremea teocrației veterotestamentare, când poporul era condus de Dumnezeu direct și denumirea de „țară sfântă” ar fi fost mult mai adecvată)...
Carpathia debutează în politica românească ca deputat (wikipedia ne dă de înțeles că vrăjeala unicamerală a lui Băsescu rămâne doar gargară – lucru pe care ni-l confirmă cumva și politicienii PD-L, care au dat-o cotită cu parlamentul unicameral de când s-au prins că i-ar afecta și pe ei dispariția Senatului, nu doar pe „ticăloșii”, „mogulii” și „vânduții” din opoziție – pentru că numește Camera Deputaților „camera inferioară” a Parlamentului). Oricum, ceva se schimbă în relațiile președinte-parlament până în „epoca Carpathia”. Dacă pe Băsescu Parlamentul l-a suspendat o dată și sigur îl va mai suspenda și a doua oară, pe Carpathia Parlamentul îl alege direct, fără acordul poporului. Să înțelegem că în viitor România va deveni o republică parlamentară?

De ce s-a ajuns până aici? Să fie prestația lamentabilă a președinților României de după 1989 care i-a inspirat pe cei doi autori (este deja confirmat oficial că Băsescu se consultă cu un vrăjitor, ceea ce este o mare rușine într-o țară creștină)? Să fie imaginea lui Ceaușescu? Sau o fi întregul curent satanic în care e învăluit numele României?
Orice ar fi, ideea că Antihristul e român este o încununare a acestei campanii de satanizare a unui întreg popor. Unii vor spune că nu contează. Oare așa să fie? Filmul acestei cărți a fost lansat în anul 2000 (nu întâmplător). Se află pe Internet în totalitate, iar comparația între Obama și Carpathia vorbește de la sine despre notorietatea antihristului „român”.

Pe măsură ce curentul apocaliptic cuprinde din ce în ce mai mulți creștini, popularitatea eroului nostru nu poate decât crește vertiginos.

Este o adevărată modă în România să ne bucurăm de realizările „alor noștri”. Ne bucurăm când fotbaliștii „noștri” dau goluri în campionate străine în timp ce noi avem un campionat lamentabil. Ne bucurăm când „ai noștri” câștigă un premiu internațional la matematică sau informatică și să pregătesc să plece în străinătate, pentru că în România nu au nici o șansă. Ne bucurăm când „ai noștri” se integrează pe unde a înțărcat mutu' iapa. În fine, ne bucurăm când „ai noștri” își găsesc un viitor într-o țară străină, pentru că în țara noastră nu îl vor avea niciodată. Încercați să vă gândiți dacă nu ar trebui să ne bucurăm că unul „de-ai noștri” devine conducătorul lumii? Vă îngrozește gândul? Atunci înțelegeți de ce am dedicat acest articol unui personaj, până una alta, ficțional…

Cât de proști ne putem permite să fim?

2010-01-19T13:45:00.028+01:00

1. Cacarisirea revoluției portocalii în Ucraina

Vești bune din Ucraina: după turul 1 al alegerilor prezidențiale, „portocaliii” au înregistrat o înfrângere usturătoare, luând un supermodest scor de... 6%. Mai precis liderul „harismatic”, de dragul căruia au stat kievenii săptămâni întregi în stradă și pe care l-au pus în clipul de promovare a imnului național (după cum se vede și în videoclipul de mai jos), Victor Iușcenko, părăsește scena politică cu un 6% care spune totul despre politica pe care a dus-o și despre iluziile pe care le-a vândut ucrainenilor. Sau poate nu ne spune chiar totul!?
Faptul că Iușcenko se prăbușește atât de vertiginos ar putea să spună și că portocaliii săi nu au furat alegerile ca alți portocalii (deși de la 6% până la 30% e drum lung și e de furat, nu glumă). Poate Iușcenko a decis să plece în liniște și nu a început să plângă pe la tv, arătând cum vor fura comuniștii țara și cum mogulii sunt dușmanii poporului (poate nici nu avea spectrul amenințător al unui dosar referitor la flota comercială a Ucrainei). Cert este că, pe de o parte, V. Iușcenko a predat puterea fără să facă probleme, pe de altă parte, cetățenii Ucrainei au fost suficient de inteligenți încât să dea de pământ cu cel care i-a mințit copios în timpul așa-zisei „revuluții portocalii”. Dacă Iușcenko are vreun merit în tot mandatul său, acela este că a menținut statul unitar. Dacă nu era el președinte, nu se știe dacă mai exista azi Ucraina așa cum o vedem încă (eu mă aștept de ani de zile ca inevitabilul să se producă, și Ucraina reală, a ucrainenilor reali, să devină un stat de mărimea Cehiei sau Slovaciei, așa cum e și normal să fie).

Veștile bune din Ucraina însă nu se opresc aici. Cel ce are toate șansele să cîștige alegerile este liderul Partidului Regiunilor, Viktor Ianukovici, cunoscut ca prorus în orientarea politică și rus de-a dreptul în buletin. Așa cum spune și numele, partidul lui Ianukovici este un partid federalist care vizează fie puternica autonomie a părților componente ale țării, fie o confederație de state independente, fie chiar o separare a estului de vest. Vestea bună pentru noi este că acest partid îi va favoriza pe compatrioții noștri trăitori în Teritoriile Ocupate ilegal de Ucraina. Drepturi pe care puterea căcănie le-a refuzat românilor din Ucraina s-ar putea ca aceștia să le obțină în conlucrare cu partidul federalist al lui Ianukovici. De altfel, am înțeles că românii de acolo au votat în masă cu el.
Ultima veste, poate cea mai bună, este că a început să crape coșmelia portocalie și să pârâie din toate încheieturile. Primul pas cert este tot Ucraina, unde a început aventura. Pasul doi ar trebui să fie Georgia, unde deja Isaacașvili a avut tentative suicidale, neconcretizate din păcate pentru poporul său, după ce rușii le-au amintit, printr-o ploaie de bombe și un convoi de tancuri, că Moskva slezam ne verit [Moscova nu crede în lacrimi]. Care e pasul trei? Ați ghicit! Să trăiți biiiineeee! Poate se face totuși fără intervenția rușilor.
Există și o veste puțin îngrijorătoare pentru noi, venind tot din Ucraina. Pe locul doi în turul 1 s-a clasat Iulia Timoșenko, care este un fel de Elena Udrea a Ucrainei. Poate un pic mai frumoasă, mult mai stilată și cu siguranță cu o reputație mult mai mare și mai controversată (la Moscova e dată în consemn pentru furt) decât a „Evitei Peron” din Pleșcoi. Dar ideea e că similitudini există între ele, deși Timoșenko a fost un adversar declarat al lui Iușcenko toți anii aștia (relația de șoarece și pisică dintre ei este surprinsă abundent de emisiunile de satiră politică ale canalelor tv rusești unde „Iulea” și „Vitea” sunt eroi permanenți, după cum arată și filmulețul de mai jos), fiind mai mult un Călin Popescu Tăriceanu al Ucrainei, desigur mult mai puțin europeană și manierată decât originalul românesc. Iulia Timoșenko are oarece șanse să câștige alegerile, dacă face tot ce e de făcut, devenind astfel un fel de Traian Băsescu feminin, cu un trecut la fel de discutabil ca al celui care ocupă azi, în mod extrem de dubios, fotoliul prezidențial la București.

(Explicație filmuleț: Personajele acestui basm ucrainean postmodern se află undeva în Ucraina, unde au înțepat conducta de gaze rusească, Iulea face un fulăraș starr spangled, Vitea nu pricepe, Iulea îi explică politica externă, apoi joacă jocul ăla în care cineva zice un cuvânt și următorul jucător zice un cuvânt care începe cu ultima literă a cuvântului anterior. Apoi ajung la Washington, într-o călătorie imaginară, unde Iulea îi explică lui Barack (închipuit de televiziunea rusă cu destul de multe ethnic references), printre altele, că au venit în vizită, că s-au rătăcit și că pentru a se întoarce acasă au nevoie de bilete de avion care costă... 5 miliarde de dolari. Precizare: personajele arată mult mai umane în desenul animat decât în realitate.)
De ce e o veste tristă pentru România? Pentru că o victorie a Iuliei Timoșenko la Kiev ar fi un trend setter pentru eventualele pretenții ale cucoanei Udrea peste 5 ani, dacă „Băse” își duce mandatul până la capăt (lucru de care eu mă îndoiesc profund). Imaginați-vă trăncăii de partid și (pe atunci deja) de stat cum vor elogia momentul istoric pe care îl trăim: „A venit momentul ca democrația românească să arate maturitate și să aleagă primul președinte femeie din istorie”. Iar unul dintre exemplele la îndemână ar fi desigur figura „emblematică” a Iuliei Timoșenko, prima președintă (sau primul președinte femeie, dacă vreți) a Ucrainei. „Adică noi românii suntem mai proști decât ucrainenii?”, ar perora indignați lătrăii. Turul 1 al alegerilor ne arată, comparat cu rezultatele de la turul 1 românesc, că suntem de cel puțin 5 ori mai proști decât ucrainenii.

2. „Flacăra violetă”

A doua temă de discuție care ne pune greu de tot inteligența la încercare este topicul numărul unu al agendei societății românești în zilele acestea: soția domnului Geoană a încercat, ca o soție bună ce se află, să își apere cumva bărbatul de atacurile brutale la care e supus după ce i s-a furat în mod nerușinat funcția de președinte. Doamna Geoană a spus că soțul domniei-sale a fost ținta unor atacuri energetice în timpul acelei confruntări. Imediat s-a declanșat o avalanșă împotriva acestei opinii.
Mai întâi, eu cred că Mircea Geoană nu are nevoie să fie atacat energetic pentru a rata momentul așa cum a făcut-o atunci. Are un adevărat potențial de a rata marile ocazii ale vieții. Asta ca să încheiem din start subiectul Geoană. În al doilea rând, este posibil ca ceea ce nevasta domniei sale spune să fie adevărat. Oricine are o minimă cultură generală știe că atacurile energetice se practică în întreaga lume, de către toate serviciile secrete. Faptul că energiile extrasenzoriale, ca să le zic așa, există nu e iarăși un mare mister. Atunci de ce a fost atât de luată la mișto doamna Geoană?
Ieri toată ziua s-au perindat pe ecranele televizoarelor turme de ignoranți care dădeau capul ușor pe spate, țâțâiau condescendent și, cu un zâmbet superior, debitau câte o inepție ce se voia a fi cugetare profundă despre energiile negative, flacăra violetă etc. Nu trebuie să fii general SRI ca să înțelegi că toți executau un ordin. Al cui? Nu știu. Dar ordinul era de acoperire a subiectului, de ducere a lui în derizoriu. Niciodată nu am văzut o confirmare a unei zise dintr-o carte foarte controversată în care se spune ceva de genul: când unul de-al lor spune ceva adevărat, o sută de-ai noștri vor sări și vor face o larmă îngrozitoare ca să îl acopere și să ducă subiectul în derizoriu. Sau cam așa ceva. Să fie oare pentru că această informație verificată ar fi fost un alt motiv de considerare a fraudării alegerilor?
Așadar, au apărut la televizor tot felul de „personalități publice” care explicau că astea cu paranormalul sunt pentru discuții la o bere, nu sunt lucruri serioase, că criza, că proiectele, că guvernarea, că opoziția etc. Din toate argumentele a rezultat o concluzie clară: „dacă nu se vede cu ochiul liber, nu se egzistă”. Adică teza fundamentală a materialismului, fie el de partid și de stat, ca pe vremuri, fie circulând prin mințile celor mai proști dintre compatrioți, în zilele noastre.
Nu am pretenția să știu cu precizie ce este un atac energetic, ce forțe sunt implicate, cum se realizează și cum se obține puterea asupra energiilor aflate în discuții. Nu am fost niciodată atacat energetic, sper, și nu știu cum e. Nu am nici o înclinație ezoterică, Doamne ferește, și îi împart de obicei pe cei ce au astfel de înclinații fie în categoria impostorilor intelectuali, fie în cea a ucenicilor lui Mefistofel. Consider și că denumirea de „paranormal” nu reflectă decât ignoranța și materialismul grosier al viețuirii noastre cotidiene, în care asemenea manifestări, absolut naturale pentru omul spiritual cu mintea deschisă, par a fi paranormale.

Dar ca unul care am fost martor (prin intermediul Scripturilor) al minunilor săvârșite de Iisus Hristos, de apostolii Săi și de sfinții Bisericii de atunci încoace nu pot să ignor existența unor energii spirituale care depășesc aspectul material al existenței, fie că sunt bune sau rele. Există posibilitatea ca acești luptători energetici să colaboreze cu forțe demonice, există posibilitatea ca energiile să fie pozitive, dar voința care le manipulează să fie malefică. Eu nu pot să spun cu precizie cum se petrece acest lucru. Un lucru pot însă să spun cu certitudine. Dincolo de trupurile noastre, de materia pe care ne-o percep simțurile, există o lume de o bogăție fenomenală. O lume spirituală spre care, în această viață, nu putem decât să privim, ca să zic așa, „pe gaura cheii”. Dar ea există. Desigur că aceste energii nu sunt niște forțe oarbe, așa cum le desenează impostori intelectuali și guru care schimbă polii planetei ca să nu îi linșeze adepții. Nu sunt nici sub influența stelelor, cum mint ăia care practică tot felul de horoscoape și zodiace ca să prostească și mai mult pe cei ce sunt deja proști. Nu au nici o legătură cu flăcări violete, portocalii și așa mai departe.

La urma urmei, chiar și materia e o formă de energie, ce e drept foarte grosieră, cu o rezonanță de frecvență scăzută, dar totuși, energie. Gândul este energie, cuvântul este încărcat de energie (chiar și trăncăneala inutilă are o energie negativă). Nu putem să credem în puterea reală a cuvântului liturgic și să nu credem că și cuvântul cel rău poate avea o încărcătură energetică. Nu putem să credem că gândul bun are o putere reală, iar cel rău nu are nici o putere. Nu putem să credem că iubirea poate muta munții, iar despre ură să credem că nu produce nici un efect energetic. În momentul în care cineva te înjură, te-a atacat energetic. În momentul în care întâlnești o privire plină de ură, care te face să îți pierzi cheful de viață, ai fost atacat energetic. În momentul în care dai peste un prost ca noaptea și îți vine să îl bați sau să te bați tu cu capul de pereți, ai fost atacat energetic. Și asta e atacul exterior, deschis. Uneori ești atacat energetic și prin simpla contaminare trecând pe lângă o persoană rea, auzind o veste care ți-a stricat cheful etc. „Stricarea chefului” în general nu e altceva decât contaminare energetică sau atac energetic.

Pentru a percepe corect aceste realități însă trebuie să sesizezi că tot universul nu e, sub anumit aspect, decât o ordonare perfectă de energii de diferite rezonanțe, create de Dumnezeu inițial toate bune, unele dintre ele pervertite ulterior prin acțiunea voinței libere a ceea ce numim de obicei forțe malefice și desigur a discipolilor lor dintre oameni. Unele dintre aceste energii sunt raționale, personale (oamenii, îngerii, buni sau malefici [care au devenit „răi” pentru că și-au pierdut sursa Creatoare de alimentare cu energie bună, adică cu iubire], cu gândurile și trăirile lor care toate sunt manifestări energetice până la urmă), altele fiind de altă natură (magnetică, cinetică, statică, electromagnetică etc.). Din aceste considerente, corul broaștelor de ieri, care voia să ne spună că în afară de materia în care ne ducem existența aceasta măruntă nu mai există nimic, pare și mai ridicol.

Prostia supremă a atins-o în aceste „luări de poziție” unul care a declarat ritos: „Apelăm la paranormal și la Biserică numai când am epuizat toate soluțiile logice”. Profund, nu? Pe de o parte, în toată imbecilitatea sa, apofaticul nostru „filozof” are dreptate: Dumnezeu se află dincolo de soluțiile logice, fiind supralogic, la fel cum este și Împărăția Sa cerească. Pe de altă parte, lăsând teologia la o parte, cred că respectivul se află cu vreo două secole în urmă, când francmasoneria franceză împroșca astfel de dejecții împotriva preoțimii, în timpul pretinsei revoluții „franceze”. Ce mai urmează? Ecrassez l’infame? Drama este că autorul panseului respectiv e un ales al neamului, este un votat de mii de creștini practicanți, are o funcție în stat, nu e fitecine. Marele Petre Țuțea spunea, în stilul lui inconfundabil, că cel mai mare intelectual, dacă este ateu, nu merită nici să pupe picioarele nespălate ale unei babe de la țară care stă și se închină la icoane. Și adăuga că ateul, fie el mare intelectual, fie imbecil spălat pe creier de propaganda nerușinată a vremii, este perceput de „simțurile” spirituale cu duhoarea unui dihor. Ca de obicei, înclin să îi dau dreptate marelui Țuțea.

Că tot am pomenit de mari gânditori! Sintetizez ambele subiecte puse aici în discuție, cu o zisă a marelui gânditor George Bush jr., care a reamintit la un moment dat publicului american celebra zicere autodescriptivă de altfel: You fooled me once, shame on you! You fooled me twice, shame on me! Bush a rostit asta probabil ca mulțumire la instalarea cu cântec în al doilea mandat. Ucrainienii nu se încadrează decât la you fooled me once. Pentru a ne încadra pe noi românii în zicerea lui Dubya Bush, ar trebui ca aceasta să continue: You fooled me three times, I am a total moron!

Întrebarea zilei rămâne până la urmă: Cât de proști ne putem permite să fim?

Uniunea Nord-Americană, classified information? De ce?

2010-01-18T15:10:00.010+01:00

Cotidianul Ziua publica, la data de 10 noiembrie, un articol foarte interesant de politică externă, dedicat unei luări de poziție a cancelarului Angela Merkel, cu ocazia aniversării căderii Zidului Berlinului. La 20 de ani după ce a scăpat de prezența americană pe teritoriul național, cancelarul german dă unele sfaturi statului american. În principiu, asemenea cuvinte nu ar trebui să ne intereseze și am putea să le considerăm simplă poliloghie politic(ianist)ă. Însă doamna cancelar aduce în discuție o problemă foarte spinoasă pentru leadership-ul Statelor Unite: cedarea de către Statele Unite ale Americii a unor prerogative ale suveranității naționale către instituțiile mondiale. Mai precis, doamna Merkel le spune americanilor „să renunțe la unele din competențele lor cedându-le instanțelor internaționale, pentru a crea o «ordine mondială» capabilă să rezolve probleme actuale precum terorismul…”. Cu alte cuvinte, li se cere să participe la crearea unei structuri mondiale statale, „ordinea mondială”, la care de fapt americanii participă de mult, dacă ar fi să ne luăm măcar după cuvintele înscrise pe bancnota de 1 dolar: Annuit coeptis Novus Ordo Seclorum MDCCLXXVI („s-a hotărât începerea unei Noi Ordini Mondiale 1776”). Acest Mare Sigiliu apare pe bancnota americană începând din anul 1782 și ne sugerează că Noua Ordine Mondială a debutat odată cu fondarea Confederației celor 13 state americane (pentru conformitate, trebuie să spunem că doctrinarii oficiali americani consideră că expresia „novus ordo seclorum” este preluată de la poetul Virgiliu și înseamnă „noua ordine a epocilor”[?], iar traducerea întreagă a expresiei este „[providența divină] a decis o nouă înșiruire a epocilor”). Dacă ar fi să ne luăm după ce scrie pe dolarul american, ar însemna că Statele Unite sunt trup și suflet pentru această nouă ordine a lumii. Nu încape nici o îndoială însă că americanii se consideră îndreptățiti să creeze această ordine mondială în jurul și sub controlul țării lor. La câte sacrificii au făcut pentru „promovarea democrației”, cine ar putea să le reproșeze ceva? Prin urmare, doamna Merkel le aduce americanilor o veste destul de tristă: Noua Ordine Mondială se va face, dar nu va avea SUA în centrul său. Foarte important!
Cu tot respectul pentru doamna cancelar, fraza următoare pe care o spune e o minciună 100%: „Noi, europenii, avem relativ obiceiul (...) în orice caz, am cedat de bunăvoie multe dintre competențele noastre Bruxelles-ului și Uniunii Europene”. Așadar, noi europenii am cedat de bunăvoie multe dintre prerogativele suveranității către Uniunea Europeană. Să ne aducem aminte cum a fost adoptat Tratatul de la Lisabona. Se poate spune că irlandezii au „cedat de bunăvoie” suveranitatea lor UE? Nicidecum! Să nu uităm că ei au votat prima dată împotriva Tratatului. Să nu uităm că Vaclav Klaus a fost supus unor presiuni inimaginabile pentru a ratifica Tratatul. Să nu uităm nici că după ce proiectul de constituție europeană a fost respins în 2006 de Olanda și Franța, același document a fost machiat și fardat și repropus ca Tratatul de la Lisabona, nu înainte de a se decide ca în Franța și Olanda să nu mai fie nevoie de referendumuri, ci numai de aprobări în parlamentele naționale. Să nu uităm și de „referendumul rușinii” din 2003, din România, cel în care s-a furat cu urnele timp de două zile, referendum în care, printre aberații de genul majorării mandatului prezidențial de la 4 ani la 5 ani, s-a decis și transferul unor competențe ale suveranității statului român către UE. Câți dintre cetățenii români au votat în cunoștință de cauză atunci? Câți dintre cetățenii români au aflat despre faptul că s-a votat în Parlamentul României Tratatul de la Lisabona? Câți dintre cetățenii români au aflat despre conținutul acestuia? Câți dintre români ar fi de acord să renunțe la suveranitatea națională, după ce bunicii (sau tații) lor au murit pentru… suveranitatea României? De ce s-a mai murit în cele două războaie? Și atunci, cum ne spune doamna Merkel că europenii au transferat de bunăvoie multe dintre competențele țării lor către UE?
Mai departe, cancelarul german ne spune cu un aer de oarecare amenințare: „conviețuirea pașnică nu e posibilă decât cu o ordine mondială… această lume nu va fi pașnică și bună dacă nu vom reuși să obținem o ordine mondială și o cooperare multilaterală”. Vasăzică, fără ordine mondială suntem sortiți unei lumi rele și războinice. Doamna Merkel îmbracă toate aceste idei în ambalajul conflictului mocnit care există între UE și SUA. Ceea ce însă se poate citi printre rânduri nu e de natură a aduce pacea și bunătatea pe care ni le promite noua ordine mondială.
De ce? Să ne imaginăm că toată planeta ar deveni o uriașă Uniune Europeană, fără națiuni, în care o mână de oameni intangibili, aflați deasupra legii ne decid destinele de la mare distanță. Ce s-ar întâmpla atunci? Cine ar fi aceștia? Ce destin ar avea țări de genul României în astfel de ordine mondială?
Întrebarea cea mai interesantă însă este la ce fel de competențe e referă Angela Merkel când vorbește despre transferul către organizațiile multinaționale? Problema este după părerea mea puțin mai complicată. Oricât de straniu ar părea, se pare că mesajul politicianului german are o altă țintă.
Se știe că întreaga lume se unește în Uniuni de genul celei europene. Există astfel o Uniune a Statelor Africane (AU), una a Statelor din Asia de Sud-Est (ASEAN), una a Statelor din America Latină (UNASUR) și o Uniune a Americii de Nord (NAU). Moneda propusă pentru Uniunea Africană este, care alta decât afro, iar cea propusă pentru Uniunea Americii de Nord este evident amero.

Problema este că se pare că cetățenii americani habar nu au că țara lor ar putea fi înscrisă într-un proiect de genul celui european. Ca să ne dăm seama de cât de delicată este problema, iată definiția pe care o dă Wikipedia în varianta sa în limba engleză (sursa http://en.wikipedia.org/wiki/North_American_Union): „The North American Union (NAU) is a theoretical regional union of Canada, Mexico, and the United States possibly similar in structure to the European Union, sometimes including a common currency called the Amero or the North American Dollar. While the idea of regional integration has been discussed, proposed, or debated in academic, business and political circles for many decades, government officials from the nations say there are no plans to create such a union and no agreement to do so has been signed” („Uniunea Nord Americană [NAU] este o uniune regională teoretică între Canada, Mexic și Statele Unite, posibil asemănătoare ca structură Uniunii Europene, uneori incluzând o monedă comună numită amero sau dolarul nord-american. Deși ideea integrării regionale a fost discutată, propusă sau dezbătută în cercuri academice, de afaceri și politice timp de decenii, guvernele acestor țări afirmă că nu există planuri ce vizează o astfel de uniune și nu s-a semnat nici o înțelegere în acest sens”). Așadar, NAU este o uniune regională „teoretică”, este „posibil” asemănătoare UE și „uneori” se vorbește despre o monedă unică. Aceasta citește americanul pe Wikipedia. Numai că pe internet au și apărut bancnote amero (despre care se spune că ar fi fost interceptate de nu știu ce adept al teoriei conspirație sau că ar fi false).

Mai mult, în ultima vreme se cunoaște un val al emigrației dinspre Mexic înspre SUA, față de care unii susțin că autoritățile americane nu iau o atitudine tranșantă.
Dacă ne mutăm însă pe Wikipedia în limba spaniolă (http://es.wikipedia.org/wiki/Uni%C3%B3n_Norteamericana) aflăm, pe lângă negarea faptului că uniunea ar exista, că se vorbește despre ea de decenii. Numai că aici se menționează: „la idea ha sido propuesta y debatida entre ex funcionarios de gobierno y líderes empresariales en círculos académicos por varias décadas” („ideea a fost dezbătută și propusă de foști funcționari guvernamentali și lideri comerciali în cercuri academice timp de decenii”). Vasăzică, mexicanii spun că a fost dezbătută de „foști funcționari guvernamentali și lideri comerciali” nu de te miri ce flecari la o bere. Și ne mai spune siteul în spaniolă câteva lucruri: la 1 ianuarie 1994 s-a creat Tratatul de Liber Comerț al Americii de Nord, între Canada, SUA și Mexic (în 1951, la Paris se semna Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, deci tot un tratat comercial care s-a constituit în primul pas înspre UE). Iată unele dintre prevederile tratatului nord-american: eliminarea frontierelor pentru comerț și depășirea frontierelor în privința serviciilor în teritoriile țărilor membre, eliminarea barierelor comerciale între state etc. Pare cunoscut?

În 2005 G.W. Bush, Paul Martin, prim-ministru al Canadei și Vincente Fox, președintele Mexicului, au creat Alianța pentru Securitatea și Prosperitatea Americii de Nord. Pe același site aflăm că: „ Cuando la ASPAN fue fundada por el gobierno de Canadá, México y Estados Unidos en marzo de 2005, no informaron a los respectivos congresos de cada país; además, algunos críticos reclamaron que se trataba de un intento de alterar dramáticamente la economía y el status quo político entre las naciones fuera del escrutinio de las respectivas legislaturas nacionales” („Când ASPAN a fost fondat de guvernele Canadei, SUA și Mexic, în martie 2005, congresele statelor respective nu au fost informate: mai mult, unii critici au acuzat că este vorba despre de o intenție de a modifica substanțial economia și status-quo-ul politic între națiuni, fără a se supune votului legislativelor respective”). Și noi ne plângem că UE nu ne bagă în seamă pe noi, amărăștenii!
Mai mult, tot în 2005 o echipă de lucru a elaborat un document numit Creating a North American Community sponsorizată de asociația Consiliul Relațiilor Externe în care se propune o întărire a cooperării în domeniul securității și economiei.
În 1999 s-a vorbit pentru prima dată de amero, de către economistul canadian Herbert G. Grubel, confirmat de Robert Pastor vicepreședinte al echipei de lucru despre care am vorbit mai sus.

În concluzie, de ce există atât de mare taină referitoare la această uniune americană? De ce aflăm pe siteul în limba spaniolă ce nu aflăm pe cele americane e evident: cetățenii americani nu știu limba spaniolă.
Să zicem că e așa cum scrie pe Wikipedia în varianta ei americană. Asta înseamnă că cineva a creat toată povestea asta despre care se „discută în medii academice, politice de afaceri de decenii”. De ce ar face cineva așa ceva? Și dacă tot discută politicienii, afaceriștii și academicii, de ce oare nu este întrebat și poporul american? Sau cel canadian? Sau măcar cel mexican, care sigur ar fi de acord? De ce este așa de mare secretul?
Din ce scrie Wikipedia în limba spaniolă aflăm că de fapt Uniunea Americană e deja destul de departe pe calea realizării. Și mai aflăm și că urmează exact aceeași rețetă ca UE. Cu o singură diferență. Poporul american nu este informat despre problema respectivă. De ce? Este destul de clar.
În primul rând, americanii își iubesc țara și nu cred că s-ar bucura, ca unii de pe la noi, să intre într-o țară fără identitate cum e UE. Asta ar însemna că țara lor nu mai este decât un teritoriu într-un stat străin. În al doilea rând, americanii ar avea mari probleme cu ceea ce îi sfătuia doamna Merkel: transferul competențelor statale către organizații internaționale. În al treilea rând, nu cred că americanilor le-ar conveni tipul de „democrație” de care ne bucurăm noi în Europa (chiar dacă nici democrația lor nu mai e ce a fost). Nu în ultimul rând, e greu de crezut că americanii ar înțelege de ce ei trebuie să muncească, iar banii lor să meargă înspre instituții internaționaliste care să îi cheltuiască cum vor ele.
Și astfel, în mod paradoxal, SUA nu țin pasul cu Noua Ordine Mondială pe care o predică de două sute și ceva de ani. E adevărat că prin intermediul complexului militar-industrial pus în slujba unor aventurieri precum G. Bush, SUA reduc la tăcere orice încercare de afirmare a independenței față de această nouă ordine aflată în construcție. Dar ce loc vor ocupa în noua structură dacă nu admit cedarea competențelor suveranității statului unui suprastat mondial? Părerea mea e că aceasta e ținta indirectă a mesajului doamnei Merkel.
Deocamdată conducătorilor SUA le e frică să discute măcar problema cu poporul lor. E posibil ca poporul să mai aibă nevoie de un pic de... convingere. Din respect pentru poporul american, sper ca această convingere să se facă pe calea dialogului și a dezbaterii publice, și nu prin metodele utilizate în „războiul împotriva terorismului”…

P.S. Se pare că această reluctanță a americanilor pentru structuri suprastatale este contagioasă. Am citit că nici în America de Sud unificarea nu merge strălucit. Deși se vorbește totuși despre ea.

UE legiferează și pentru vii, și pentru morți

2010-01-18T15:07:00.002+01:00

Două sunt evenimentele cu care ne reține în ultima perioadă conducerea Uniunii Europene: mai întâi, faptul că UE a devenit deja stat și și-a ales și un președinte; mai apoi, o lege bizară a intrat în vigoare în România, după ce a trecut prin Senat.
După ce președintele Cehiei a fost obligat să semneze Tratatul de la Lisabona, la capătul unei rezistențe eroice, dar de nimeni susținute, acest tratat și-a și arătat primele consecințe. „Aleșii” europeni s-au și grăbit să transforme uniunea într-un stat în toată puterea cuvântului. Așa se face că săptămâna trecută ne-am trezit toți cu primul „președinte” al Europei unite. De unde a apărut? Cine la votat? Mister! Așa cum ne-au obișnuit, birocrații UE au votat un președinte între ei (înțeleg că au fost prezenți și șefii de state „electori”), arătându-ne ce tip de democrație ne-au pregătit. Primul președinte al UE se numește Van Rompuy, a fost prim-ministru, nu l-a ales nimeni în mod democratic și e și membru al organizației paramasonice „Grupul de la Bilderberg”, o organizație cel puțin dubioasă, dacă nu de-a dreptul periculoasă. Despre el se spune că e un individ mediocru, că alegerea sa va aduce mari deservicii Europei. Și cam atât. Poporul nu știe nimic. De ce ar ști poporul ceva? Ce îl interesează pe el? Oare pentru Van Rompuy ăsta au murit tinerii în Revoluția din ’89?
De ce este periculoasă punerea destinului unui continent întreg în mâna unor birocrați rupți de realitățile lumii, complet nedemocratici, care își închipuie că pot decide tot ce ține de viața a 400 de milioane de cetățeni. (Și, atenție, nu numai în timpul vieții, ci și după moarte!) Pentru că acești politicieni prezumează să hotărască discreționar toate aspectele vieții și morții.
Săptămâna aceasta Senatul României a adoptat ca lege o „recomandare” a UE de mai demult. Aceasta prevede felul în care vor fi inmormântate persoanele decedate. Potrivit acestei legi se interzice păstrarea la domiciliu a corpului decedatului și transportul său în ziua înmormântării. În schimb se cere ca acesta să fie depus într-o capelă la biserică, prevăzută cu instalații frogorifice.
Această lege inimaginabilă impune câteva precizări de ordin teologic. Deși ea a fost acceptată de mulți concetățeni de-ai noștri ca „măsură igienică” și ca o rupere cu „tradițiile învechite ale Bisericii”, ea nu este acceptabilă pentru că: 1. legiferează în probleme de tradiție a ritualului Bisericii creștin-ortodoxe; 2. legiferează în probleme de arhitectură bisericească; 3. legiferează în materie de dogmatică ortodoxă, dând o nouă accepție a conceptului de „trup” în cadrul teologiei soteriologice ortodoxe.
Să le luăm pe rând. Primul motiv pentru care unii dintre compatrioții noștri ar fi tentați să fie de acord cu astfel de decizii ar fi legat de caracterul oarecum dur (ca să nu spun brutal) al spectacolului morții și al decăderii fizice pe care unii ar putea crede că ritualul ortodox îl are. Un alt motiv ar putea fi carențele de igienă ce decurg din descompunerea naturală a trupului decedat. Pentru cei ce se preocupă de igienă trebuie să îi liniștim: înmormântarea la ortodocși nu creează nici un fel de probleme antiseptice. În plus, dacă pun mâna pe carte și citesc pe Dostoievski de exemplu, vor vedea că marele scriitor spune undeva (în Idiotul, parcă) că oamenilor le e frică de sinucidere din cauza aspectului inestetic al morții. Ei bine, da, moartea e inestetică. Însă tocmai acesta este și sensul profund al ritualului înmormântării ortodoxe: întâlnirea cu moartea este un memento al faptului că toți suntem muritori.
Tradiția înmormântării așa cum este ea în Biserica Ortodoxă are unele implicații foarte profunde, pe care voi încerca să le surprind în cele ce urmează. Mai întâi de toate trebuie să spunem că motivul pentru care românii își țin morții în casă este unul ce ține mai mult de bun-simț decât de teologie: este natural ca persoana decedată să rămână în casa în care a trăit o viață întreagă și să nu fie scoasă afară precum gunoiul de dimineață și trimisă la capela bisericii așa cum cer cei de la UE. Este inconceptibil pentru mulți oameni de bun-simț să-și dea pe cei dragi afară din casă după ce au decedat și să îi arunce într-o anexă înghețată a bisericii. Asta ca să nu mai vorbim de implicațiile sentimentale pe care le are un deces și de consolarea, slabă ce e drept, pe care o simt cei ce l-au pierdut pe cel drag și care vor să î mai știe alături de ei, chiar și așa neînsuflețit.
Dincolo de aceste motive de bun-simț intervin unele implicații teologice. Iată cum debutează indicațiile aflate în Molitfelnicul ortodox legate de slujba înmormântării: „Adormind vreunul dintre creștini, îndată rudeniile să cheme un preot; acesta venind la casa unde este trupul celui răposat...” (Molitfelnicul, EIBMBOR, București, 1998, p. 167). Peste doar două pagini se spune: „Și ridicând trupul celui răposat, îl duc la biserică, mergând înainte preoții cu făclii și diaconul cu făclie și cadelniță, și venind la biserică, pun trupul în pridvor...” (ibidem, p. 169). Ce se va întâmpla cu aceste prevederi tipiconale? Vor fi eliminate pentru că așa dorește UE? Unii vor spune că la oraș deja se practică această depunere a celor decedați la capelă. Este adevărat, dar la oraș Biserica a făcut un pogorământ pentru că oamenii s-au înghesuit în cutiile de chibrituri numite blocuri și a devenit oarecum o necesitate să se facă acest lucru. Se poate să se fi recurs la acest pogorământ și pentru că a slăbit credința și a crescut comoditatea. Cine știe? Important este însă că această decizie a venit din interiorul Bisericii, nu i s-a impus prin lege, la Senat. Și dacă cineva la oraș dorește să-și îngroape morții așa cum se cuvine o poate face. Dar să impui această excepție pe care o face Biserica prin lege tuturor ortodocșilor este fără îndoială un abuz incalificabil.
De ce a dezvoltat Biserica acest ritual referitor la înmormântare? În primul rând pentru că decesul cuiva este un eveniment comunitar. Cine nu are viziunea demonico-egolatră despre lume poate să vadă că omului decedat i se aduc onoruri de către Biserică încă din clipa decesului, ca unui campion al luptei contra păcatului care pășește maiestuos în împărăția lui Hristos unde își va primi cununa victoriei. Astfel, imediat ce a adormit cineva în Domnul bat clopotele bisericii, anunțându-se astfel toată comunitatea. Ca o gazdă ce a fost până nu demult, cel decedat primește pe confrații săi creștini acasă pentru a-și lua rămas-bun de la el. Timp de trei zile, creștinul adormit se desparte de cei pe care i-a cunoscut din postura de gazdă. În ziua în care trebuie dus la groapă, nu pleacă precum gunoiul de dimineață sau rufele murdare, ci pleacă cu toată demnitatea însoțit de toată comunitatea care îl petrece pe ultimul drum cu toate onorurile pe care Biserica le acordă unui om: mortul este petrecut pe drumul spre biserică cu lumină și cu steagurile biruinței... celebrele labarum ale lui Constantin cel Mare. Acele steaguri care sunt duse în fața mortului în cortegiul mortuar sunt fostele steaguri ale Imperiului Bizantin și reprezintă, în sens spiritual, biruința creștinului asupra netrebniciei lumii acesteia (și asupra imbecilității UE aș adăuga eu puțin apocrif), biruința lui Hristos asupra morții și a Bisericii Ortodoxe asupra păcatului. E de menționat că această defilare finală a celui trecut la Domnul este acordată oricărui creștin, fie bogat, fie sărac, fie virtuos, fie mai puțin virtuos, ca semn că înaintea morții suntem egali. Această defilare a bisericii are trei sensuri spirituale majore: adună comunitatea, o unește și o întărește întărește în acest moment tragic, forța comunității fiind resimțită și de familia celui decedat; reamintește tuturor că toți suntem muritori; afirmă credința creștină ortodoxă în valoarea trupului în perspectiva învierii.
Desigur că ce am prezentat eu aici este creștinismul cel după carte, creștinismul celor ce cred cu adevărat în Hristos și practică religia ortodoxă cu adevărat și în înțelesul ei luminos și mântuitor. Dar aceste idei se regăsesc până în ultimul cătun al Ortodoxiei, chiar dacă cei ce practică ritualul habar nu mai au de mult la ce lucru măreț și profund participă. Dar chiar și așa, parcă totuși ne face să ne gândim că UE își permită să lovească o tradiție foarte profundă a Bisericii. Întrebarea e: De ce?
Răspunsul la această întrebare nu poate fi decât unul singur (cel puțin pentru mintea mea slabă): UE încearcă să creeze iluzia ateisto-milenaristo-distopică a făuririi unei societăți perfecte pe pământ, raiul pe pământ unde „soarele răsare” de la Bruxelles (pentru că nu e așa, propaganda New Age ne minte că polii planetei s-au inversat și soarele nu mai răsare de la Moscova, ci din țara verzei și a verzelor). Europeanul este educat în zilele noastre că religia supremă este „calitatea vieții”, confortul, bunăstarea, câștigul, cultivându-i-se iluzia că va trăi la nesfârșit. Amintirea morții îi deranjează pe burocrații de la UE care, între noi fie vorba, după ce au scăpat de popoarele europene, se iluzionează că vor trăi și ei pentru totdeauna. De aceea, morții creștini îi deranjează, nu intră în schema lor fantasmagorică.
Așa că încep să legifereze. Gestul e deosebit de grav, pentru că Bisericii i se fixează norme de aplicare a tradiției sale, lucru inacceptabil. Ce se va întâmpla când burocrații de la UE vor decide să nu mai sune clopotele bisericilor deoarece poluează fonic? Sau când vor decide că e neigienic ca să se împărtășească creștinii din același potir? Sau că e neigienic să săruți icoanele? Sau că bisericile nu se potrivesc profilului arhitectonic pe care oricum UE îl va dicta cu forța? Ce va face Biserica atunci? Am văzut că deja a luat unele poziții, dar va trebui să își înăsprească poziția și să înțeleagă că o concesie lasă ușa deschisă către a doua și tot așa.
În afară de atacarea tradiției, decizia adoptată de Senatul României stabilește și norme arhitectonice bisericii: mai precis îi cere Bisericii să construiască anexe, lucru care este la fel de inacceptabil ep cât ar fi dacă Biserica ar cere Parlamentului să dărâme două-trei etaje la Casa Poporului.
În ultimul rând, dar nu în cele din urmă, UE lovește în doctrina soteriologică a Bisericii. De ce? Pentru că UE e condusă de indivizi care sunt adepții „religiei naturale” (cum afirmă de obicei masonii), iar popoarele majoritare ale Europei sunt catolici și protestanți, ale căror religii nu mizează prea mult pe învierea trupurilor la Judecata de Apoi, postulând faptul că doar sufletul se va bucura de viața de veci. De aceea pentru aceștia descotorosirea de trupurile celor decedați e de înțeles. Dar Ortodoxia afirmă clar învierea trupului și supraviețuirea sufletului și a trupului spiritualizat în viața de veci. De aceea, avem acest ritual al respectului față de trup. De aceea nu ne incinerăm morții, de aceea nu îi aruncăm la gunoi. Abia aștept să văd cum vor impune cei de la UE aceste imbecilități turcilor, când vor face greșeala de a adera?
Mulți vor spune că exagerez. Poate că au dreptate sub anumite aspecte. Dar într-un singur lucru nu exagerez: stabilirea prin lege a Statului a doctrinei Bisericii este un precedent extrem de periculos și un abuz inacceptabil.

Părinții Capadocieni

2009-12-21T13:09:00.002+01:00

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2009 ca an comemorativ-omagial al Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei († 379) de la a cărui trecere la cele veşnice se împlinesc 1.630 de ani şi al celorlalţi Sfinţi Capadocieni în Patriarhia Română. Pentru a marca acest moment de sărbătoare, colectivul Departamentului de Cercetare al Facultății de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din cadrul Universității „Al.I. Cuza” din Iași a desfășurat un proiect de cercetare în urma căruia a rezultat un volum dedicat iluștrilor Părinți Capadocieni: marele dascăl al lumii și ierarh Vasile cel Mare, „prințul teologiei” Grigorie de Nyssa și Grigorie de Nazianz, cel supranumit pentru teologia sa „Teologul”.
Volumul însumează munca a 29 de autori din mari centre universitare românești și abordează o gamă largă de tematici ce țin de opera acestor mari scriitori ortodocși capadocieni: teme dogmatice, misiologice, patrologice, lingvistice, pedagogice, de istorie bisericească. Structurată în trei părți, cuprinzând studii, traduceri și recenzii, lucrarea tratează subiecte interesante și cu impact pentru articularea teologiei contemporane în cadrul gândirii și viețuirii comunității credincioșilor din Biserica Ortodoxă.
Teologia Sfântului Duh la Sfântul Vasile cel Mare, natura și menirea omului la Părinții Capadocieni, principii didactice în scrierile sfântului Vasile, teologia universalismului mântuirii și antropologia la Sfântul Grigorie de Nyssa, probleme de terminologie trinitară în scrierile Sfântului Vasile cel Mare, conceptul de epectază la Sfântul Grigorie de Nyssa, analize ample ale scrierilor Sfântului Grigorie de Nazianz sunt câteva dintre cele mai captivante teme de meditație pe care vi le propune Părinții Capadocieni, o carte scrisă într-un limbaj modern, în duhul cugetării biblice și patristice și cu un stil elegant și captivant.

Apariție editorială de excepție

2009-11-30T19:24:00.003+01:00

Alexei Nesteruk, Universul în comuniune. Către o sinteză neopatristică a teologiei și științei, traducere din limba engleză de Mihai-Silviu Chirilă, Editura Curtea Veche, București, 436 p.

Editura Curtea Veche din București propune cititorului familiarizat cu rafinamentele gândirii teologice și științifice o lucrare extrem de interesantă a unui reputat autor rus, Alexei Nesteruk, un profund cunoscător al teologiei Bisericii Răsăritului și al științelor reale, diacon al Bisericii Ortodoxe Ruse și lector la Universitatea din Portsmouth, la Departamentul de Matematică. Tema volumului este de mare actualitate, în contextul unei dihotomii din ce în ce mai accentuate și din ce în ce mai intens manipulate între teologie și științele naturale.
Marile epoci istorice, marile întâlniri între civilizații au produs de obicei sinteze culturale. Așa s-a întâmplat odată cu întâlnirea dintre Asia și Europa, așa s-a întâmplat în întâlnirea dintre Europa și America și așa s-a întâmplat și în cazul întâlnirii dintre cultura elenistică și religia iubirii, întâlnirea dintre speculația intelectuală naturală și revelația divină creștină. Ținând seama de această realitate, Nesteruk propune o sinteză culturală între teologie și științele naturale (sau reale, cum se mai numesc în mod oarecum forțat, dat fiind că și științele umaniste sunt la fel de „reale”). El numește acest efort sinteză neopatristică, pentru că se presupune că vine în continuarea tradiției Părinților din „epoca de aur” a gândirii Bisericii, când aceștia au integrat adevărul divin în modul de gândire al celor din cultura elenistică, împrumutând de la aceasta terminologia pe care aveau să o folosească pentru a rafina cunoașterea adevărurilor dogmatice.
Ceea ce impresionează pe cititorul acestui volum este senzația pe care o ai pe parcursul lecturii că problema, atât de spinoasă, a raporturilor dintre teologie și știință se află pe mâini foarte bune. De ce? Pentru că, în primul rând, autorul se demonstrează un fin cunoscător al gândirii filozofice contemporane epocii noastre, în tiparele gândirii căreia încercând și reușind să introducă substanța adevărului revelat. Vom vedea foarte multe raportări la fenomenologia lui Husserl, la existențialismul lui Heidegger, lucru foarte reconfortant, pentru că argumentația sa este suplă și modernă, nemaiapelând neapărat la ajutorul clasicilor Antichității târzii, ceea ce, de obicei, dă sentimentul unei osificări, al unei cantonări într-o epocă depășită de mult de mișcarea gândirii filozofice și de parcursul istoric.
Al doilea lucru pe care îl remarcăm și îl apreciem este foarte buna cunoaștere a realităților din domeniul gândirii științifice, cele mai noi tendințe, cele mai profunde concepte ale științei. De ce este important acest lucru când scrii o carte despre știință și teologie? În primul rând, pentru că o cunoaștere solidă, din interior, a gândirii științifice evită, pe de o parte, reticența din anumite medii teologice față de abordarea temelor dificile care dezbină gândirea teologică și pe cea științifică și, pe de altă parte, discursul radical de o parte și de alta a „baricadei”. În al doilea rând, propune o altă paradigmă a raportului științei cu teologia: ne-am obișnuit să vedem în general atitudini care încearcă „reconcilierea științei cu teologia”, în sensul confirmării „în mod științific” a unor adevăruri scripturistice sau patristice, în ciuda faptului că pentru omul credincios garanția rostirii adevărului de către Adevărul însuși este suficientă pentru a crede, nefiind necesară neapărat sancționarea științifică a celor spuse de Dumnezeu. Nesteruk propune o abordare a acestei relații care vizează întoarcerea științei în matca sa firească și în armonia pe care o asigură existența unui „obiect de studiu” comun, universul, aflat într-o comuniune ontologică cu Făcătorul său, Dumnezeul revelației, pe care știința trebuie să îl regăsească chiar și în forma în care El se descoperă acesteia, de „prezență în absență” (p. 42). Iubitorii de filozofie vor fi surprinși plăcut să descopere punctul de confluență dintre aspirațiile lor gnoseologice (fie de natură științifică, fie de natură pur metafizică) și centrul slujirii creștine, să sesizeze armonia cosmică pe care jertfa liturgică o aduce în lume, desființând bariere impuse de fragmentarea spiritului european, ca urmare a unei anevoioase evoluții istorice și culturale. O surpriză foarte plăcută pentru cititorii veniți din orice mediu cultural este constatarea prospețimii limbajului teologic, capacitatea teologului ortodox de a aduce tezaurul de trăire și gândire creștină al tradiției ca partener egal de discuție cu gândirea speculativă filozofică și cu puterea de analiză și sinteză a cunoașterii științifice.
Recuperarea „minții Părinților” și a „minții Bisericii” primare, a concepției unitare despre lume și viață existente în primele veacuri ale gândirii și trăirii creștine este premisa oricărui dialog știință-religie. Acest lucru se poate face, ne spune autorul nostru, pe de o parte, prin abandonarea unei viziuni scolastice, academiste, a teologiei și prin recuperarea legăturii dintre vorbirea despre Dumnezeu și trăirea, experierea relației Acestuia cu lumea și cu propria persoană, și, pe de altă parte, prin asumarea din partea omului de știință a „abandonului din partea lui Dumnezeu” ca experiență mistică, afirmare apofatică, și nu ca premisă a negării ființiale a Acestuia. Metanoia, „schimbarea minții”, „libertatea de exprimare a divinului folosind imagini pământești” (p. 43), „depășirea spaimei ce însoțește cunoașterea omenească” (ibidem) reprezintă soluția pe care autorul o oferă (din tezaurul de spiritualitate al Bisericii Ortodoxe) pentru realizarea acestei raportări corecte la lume și la Dumnezeu.
Sinteza neopatristică nu se poate face desigur fără asumarea unei responsabilități asemănătoarei celei pe care și-au luat-o asupra lor Părinții Bisericii. În acest sens, este importantă conștientizarea caracterului dinamic al tradiției Bisericii, a faptului că aceasta nu este doar un „depozit de vechituri” în care se găsesc relicvele unui ev de mult apus, ci este o forță vie, acționând în lume, producând valori culturale și spirituale și răspunzând în mod foarte adecvat la problemele epocii de astăzi, în aceeași manieră în care a făcut-o și de-a lungul întregii istorii a Bisericii.
Demonstrația lui Alexei Nesteruk în favoarea sintezei constructive între teologie și știință (luată ca tot unitar) este realizată pe parcursul mai multor capitole care dezbat, așa cum se cuvine într-o carte scrisă de un matematician, toate „necunoscutele” problemei. Astfel, primul capitol încearcă găsirea unui etos neopatristic în dialogul dintre cele două segmente fundamentale ale culturii contemporane și, desigur, depășirea mentalității, atît de prezentă în societăți precum cea în care trăim, că teologia e ceva periferic, puțin vetust, apanajul unei caste de inițiați, fără de care se poate trăi foarte bine sau care poate fi tangențial adusă în discuție pentru a da un caracter de prețiozitate discursului. Nesteruk revendică demersul său de la apelul lui G. Florovski pentru o sinteză între „sacru” și „profan”, între teologie și știință, arătând efortul uriaș depus de acesta și de cei ce l-au înțeles și l-au urmat în demersul său. Ruptura dintre Apus și Răsărit în problema științei este pusă și pe seama atitudinii diferite față de această în cele două sfere ale cugetării creștine, iar reintegrarea spiritului uman este o rețetă sigură pentru a depăși această prăpastie de atitudine și de percepție a lumii. Capitolul se încheie cu o întrebare legitimă: de ce este nevoie de o dimensiune eclezială a dialogului între știință și teologie?
În continuare, în capitolele 2 și 3, ne este oferită o raportare a dorinței de sinteză neopatristică la gândirea fenomenologică, prilej cu care se face o cuprindere exhaustivă a gândirii celor mai marcanți filozofi ai secolului XX: Edmund Husserl și Martin Heidegger. Pentru Husserl, ideea filozofiei grecești este telos-ul umanității europene, ceea ce înseamnă că „toate formele istorice speciale ale filozofiei au fost animate de necesitatea explicării raționale a lumii și a umanității din ea” (p. 123), iar „a fi persoană înseamnă a relaționa cu toate” , a încerca reiterarea „totului în toate”, prezent în condiția prelapsiană (p. 122); pentru Martin Heidegger „apofatismul nu înseamnă o respingere naivă a trecutului; este mai curând o «deconstrucție» a istorie filozofiei, nu o distrugere a acesteia” (p. 136). „Tradiția trăită așa cum se cuvine ne oferă acel prezent care ni se prezintă ca materie a gândirii.” (ibidem) Heidegger introduce în discuție și conceptul de „abandon din partea lui Dumnezeu”, atât de invocat de Părinții duhovnicești ai Bisericii în descrierea tensiunii existențiale a relației dintre creatură și Creator, între Persoana divină și cea creată după chipul și asemănarea Sa.
Locul omului în creație este surprins în capitolul 4, dedicat dialogului știință-teologie văzut din două perspective aparent ireconciliabile: dialogul centrat pe om față de cel centrat pe natură. Sunt introduse în discuție concepte precum „subiectivitate”, „personeitate”, „facticitate”, „istoricitate” pentru a contura locul umanității în univers. Rafinamentul argumentului anulează distincțiile de ordin material sau materialist, afirmând că: „personeitatea umanității este chipul lui Dumnezeu în ea care face posibilă transcenderea universului, nu pentru a-l abandona (și a comite astfel o sinucidere), ci pentru ca, fiind înlănțuit în el, să-l perceapă deodată, să-l conțină în interiorul ipostasului uman și în cele din urmă pentru a-l face enipostatic, având sens numai în contextul umanității și pentru aceasta” (p. 270). Importanța subiectivității umane în relația cu universul face ca acesta din urmă să fie pus într-o nouă lumină: universul nu există pentru a exista pur și simplu, ci pentru a conține și a fi conținut de omul-ipostas. De aici decurge că această conținere a universului în ipostasul uman scoate din ecuație obiectivarea absolută cu care știința percepe lumea înconjurătoare, ca pe un „străin” despre care încerci să afli tot ce poți afla.
Capitolul final, numit sugestiv „Universul în comuniune” este de fapt concluzia acestei demonstrații matematice. Pentru a tămădui rupturile dintre spiritul științific și cel mistic, autorul face referire la jocul ontologic al prezenței și absenței personale. Dumnezeu se află din acest punct de vedere în trei posibilități „matematice” de raportare față de lume și față de partea înțelegătoare a acesteia, omul: „prezența în prezență”, adică relația directă ambivalentă a celor două persoane, una divină, alta umană; „prezența în absență”, justificată de retragerea divinității, dar nu într-un sens deist, ci într-unul mistic; „absența în absență”, cea mai radicală formă de retragere din raporturile cu omul, pe care din păcate o experiază știința contemporană. Finalul cărții este dominat de o propunere absolut surprinzătoare: stabilirea unei relații corecte pe axa Dumnezeu-univers-ipostas uman se face prin „pocăință ontologică”, percepută ca: „atunci când inversăm intuiția noastră cosmologică și reafirmăm, în timp ce studiem universul, prezența personeității, ne îndreptăm inevitabil spre pocăință” (p. 377). Pocăința ontologică este motivată de faptul că „mândria rațiunii, care anihilează sensul personeității, primește o credință falsă legată de propriile capacități și despre acea realitate care se presupune că ar conduce lumea” (ibidem), pentru a evita disoluția personeității în substanța impersonală a lumii, așa cum s-a întâmplat în cosmologie, unde Big-Bang-ul a luat locul Absolutului.
Dacă ar fi să discutăm în concluzie în termenii unei negocieri și ne-am întreba ce anume aduce Biserica Ortodoxă în acest dialog, răspunsul cel mai la îndemână ar fi: o foarte bine articulată teologie a persoanei (fie că e vorba de persoana umană sau de Cele Divine), cu tot corolarul dogmatic ce decurge din această teologie, și o afirmare a rolului central al persoanei întrupate umane în raporturile cu Divinul: omul este „preotul creației”, este „cureaua de legătură” între un Dumnezeu Care poate altfel rămâne foarte bine într-o perpetuă stare de „absență în absență” și un univers care, fără lectura inteligibilă a minții umane și fără întruparea în el a ipostasului conștient, nu e decât o imensitate inutilă și rece (dacă este, în aceste condiții, ceva), un „obiect” de studiu vast și lipsit de sensuri pentru o minte obiectivată și ea, care, în loc să se implice și să implice, se mulțumește să constate.
Mihai-Silviu Chirilă

Din pacate, romanii voteaza...

2009-10-22T00:18:00.002+02:00

O emisiune la Realitatea TV în care se vorbea despre alegerile europarlamentare. Intra prin telefon dl. Adrian Severin, ministru de Externe în timpul Tratatului cu Ucraina, prin care România a pierdut în 1999 teritorii importante ale sale (Si pentru ce? Pentru ca NATO și UE sa intre în vacanta de Pasti [desi cei de acolo nu au nici o treaba cu creștinismului, caruia îi refuza recunoasterea rolului fondator al civilizatiei europene] în timp ce romanii basarabeni sunt ucisi în bataie de primitivul de Voronin. Sau sa spuna ca la Chisinau alegerile au fost corecte). Acest europarlamentar sustine ca daca romanii îl voteaza pe Becali în parlamentul european ne facem de ras în Europa. Aceeasi placa veche cu facutul de ras în Europa! Mai spunea domnul Severin ca ei acolo construiesc Europa și ca oameni ca Becali nu au ce cauta în acest proces. A uitat sa ne spuna ce Europa construieste și mai ales pentru cine, dat fiind ca majoritatea europenilor, în special cei care gândesc cu capul lor, nu cu televizorul, se opun acestui tip de constructie europeana, desi gasesc, normal, ideea de Europa unita foarte buna. Si a mai uitat ceva: ca într-o democrație autentica, orice cetatean are voie sa participe la „constructia europeana”, nu numai cei care sunt „alesi” pe alte cai decât votul popular (in fapt birocratii care conduc Europa nu sunt alesi în mod democrațic).
Ceea ce nu ne spune domnul Severin (nici nu l-a întrebat nimeni vreodata, ce e drept) este ca, de fapt, parlamentul european este un megaclub masonic (astia sunt „constructori”, fauritori ai lumii noi, și au ca unul dintre sloganuri Ab chao ordo „Ordinea se naste din haos”. Vi se pare cunoscut? Haosul, ordinea, noua ordine etc.) și din acest motiv nu prea ajunge acolo nimeni fără astfel de apartenente (si asta nu o spun asa, ca adept al teoriei conspiratiei. Exista o carte intreaga în care masoneria se lauda ca ea e „constructoarea” Europei). Asta e democrația care se construieste acolo, la Bruxelles. Va las sa judecati singuri daca vi se mare normal ca o organizatie secreta sa fie cea care are cea mai mare putere în statul, megastatul, suprastatul european ce se construieste acum. Mie mi se pare periculos ca un adevarat stat în stat sa detina aproape toata puterea pe un continent intreg, fără a participa la guvernare în mod deschis, democrațic, și a-si asuma riscurile inerente ale guvernarii, care sunt dezamorsate de partidele politice, pe majoritatea carora le controleaza.
Ca Becali ar putea fi o sursa de deriziune la adresa României sunt de acord. Ca el are dreptul sa participe la alegeri este foarte clar. Ca poporului i se indica pe cine sa aleaga „ca sa nu ne facem de ras” mi se pare inacceptabil, mi se pare primitiv, comunist... Vasazica, EBa e ok, Tokes e ok, altii care au fost trimisi în parlamentul european doar asa ca sa se afle în treaba sunt ok, aia care a votat împotriva romanilor din Serbia e ok, toti sunt ok, doar când e vorba de Becali e drama, e apocalipsa... Asta e nivelul democrației romane.
Si ca sa vedeti care e nivelul real al democrației romanesti, ascultati vorba aleia care modera emisiunea: Din pacate, romanii sunt cei care voteaza pe cine vor sa trimita în parlamentul european. Așadar, romanii sunt cei ce aleg, din pacate.
Ce mai e de spus la vorbele astea? Cum sa le intelegem decât ca romanii sunt o adunatura de imbecili care, din pacate, au dreptul de vot?! Bravos!
Oare cucoana respectiva o fi avand dreptul la vot-din-pacate? Sau nu o fi romanca?

Învierea lui Hristos și idealul mântuirii azi

2009-10-22T00:17:00.002+02:00

Istoria spirituală a omenirii, din perspectiva teologiei creștine, cunoaște câteva repere de importanță cosmică, desfășurându-se într-o curgere lineară a timpului, de la începutul lumii până la sfârșitul ei. Aceste repere sunt evenimente fundamentale care au marcat adevărata evoluție a vieții în lume: 1. crearea lumii din nimic (cu răzvrătirea îngerilor lui Lucifer și căderea omului în păcat urmată de izgonirea din rai și promisiunea unui Mântuitor); 2. mântuirea lumii, prin lucrarea lui Iisus Hristos pe pământ (Bunavestire, întruparea Fiului lui Dumnezeu, activitatea Sa învățătorească, patimile, Învierea și înălțarea la ceruri); 3. activitatea de sfințire a lumii desfășurată de Duhul Sfânt prin întemeierea în lume a Bisericii (activitatea Maicii Domnului și a Apostolilor și a Bisericii dreptmăritoare) și 4. sfârșitul lumii și judecarea ei de către Hristos (evenimentul principal fiind aici venirea lui Hristos, nu cea a lui Antihrist).
Fiecare dintre aceste repere istorice subscrie evenimente desfășurate pe durata unor milenii, adică ceea ce noi numim îndeobște „istoria”. În comparație cu ele însă, orice eveniment istoric obișnuit nu pare mai mult decât „cele 15 minute de faimă” pe care le oferă televiziunile americane celor avizi de a se face cunoscuți. Toată zbaterea umanității se petrece în interiorul acestor borne. De aceea, marele teolog rus Vladimir Lossky a afirmat că dacă s-ar demonstra că extratereștrii există, acest lucru nu are decât o importanță misionară pentru Biserică, nu infirmă doctrina acesteia, fiindcă indiferent de câți extratereștri există în univers, planeta noastră rămâne unică și centru spiritual al universului pentru un motiv foarte simplu: aici S-a întrupat și S-a făcut om, a învățat, a vindecât, a suferit a murit și a înviat din morți Fiu lui Dumnezeu făcut om.
În această periodizare a istoriei, învierea lui Hristos este un punct central, nu doar prin „spectaculosul evenimentului” (Hristos a învins moartea, a schimbat legile firii sub care trăim cu toții arătând că este Dumnezeu), ci și pentru că „înviind Hristos, legăturile iadului s-au rupt”, iar omul, care prin căderea în păcat, a adus în lume moartea, se poate izbăvi de aceasta prin unirea cu El. Hristos golește iadul de cei ce stăteau acolo în așteptarea Lui, după cum spun cântarile pascale și ne arată icoanele ortodoxe, și mai ales ne dă nouă șansa învierii din moartea păcatului spre o nouă viață spirituală. Învierea lui aduce în lume posibilitatea „mântuirii” (în dicționarele etimologice se spune că termenul „mântuire” provine din expresia latină manu tenere, „a ține de mână”, cu referire directă la sprijinul pe care jertfa lui Hristos ni-l dă pentru a nu muri, ci a fi vii).
Secole de-a rândul (mai bine de un mileniu și jumătate), idealul vieții creștinului a fost mântuirea, salvarea, cu ajutorul lui Hristos, de iadul deznădejdii și al lipsei iubirii. Acest ideal a scris paginile glorioase de istorie spirituală a luptei Părinților pustiei împotriva diavolului (asceții pustiei nu s-au retras în deșert doar pentru că acolo este liniște și nu îi tulbură nimeni, cum se crede de obicei. S-au dus în deșert, deoarece, așa cum spune Patericul, citând „mărturia” unui demon care s-a „confesat” unuia dintre Părinți, după ce a înviat Hristos și s-a întemeiat Biserica Sa, demonii au fost alungați din cetăți prin puterea lui Dumnezeu și s-au retras în locuri neumblate. Asceții s-au dus în pustie ca să-i izgonească și de acolo, pentru a împlini cuvântul psalmistului din Psalm 24 care spune „a Domnului este tot pământul, tot ce este pe el, lumea și cei ce o locuiesc”), lupta Dascălilor Bisericii împotriva ereziilor veacurilor și lupta voievozilor și a împăraților bizantini pentru apărarea credinței. Mai bine de un mileniu și jumătate întrebarea pe buzele fiecărui creștin era: „Ce să fac ca să dobândesc viata veșnică” (cf. Lc. 10,15). Cu toate greșelile și nedreptățile veacurilor trecute, foarte mulți creștini au trăit cu speranța Împărăției lui Dumnezeu. Atât de mult și-au dorit acest lucru încât la începutul istoriei creștine trăiau într-o continuă așteptare a sfârșitului lumii care să le aducă viața veșnică. Nu exista spaima lui Antihrist, ci nădejdea că după ce acesta își va face ce are de făcut, Hristos îl va birui și va împărăți cu ei „mii de ani”, cum le promisese în cartea Apocalipsei (Apoc. 20,6; 22,5). Pentru a arăta că ei sunt doar trecători prin această lume, creștinii primelor secole numeau Biserica „pelerină”, arătând că aceasta nu este o instituție umană obișnuită, ci o corabie ce navighează pe valurile învolburate ale lumii acesteia către patria cerească.
În ultima vreme însă lucrurile s-au schimbat într-o oarecare măsură. Slăbind viața spirituală și accentuându-se o violentă propagândă hedonist-consumeristă, prioritățile multor creștini se schimbă. Materialismul grosolan care domină gândirea lumii de astăzi îi îndeamnă pe mulți să își construiască o viață tihnită pe acest pământ, abandonând cu totul sau, și mai periculos, amăgindu-se că se poate realiza mântuirea și bucurându-te de plăcerile lumii, și visând la viața veșnică (adică slujind la doi domni). Din ce în ce mai mulți creștini au pierdut conținutul termenului „mântuire” sau l-au adaptat la stilul lor de viață, în așa fel încât să nu le deranjeze cu nimic „realizarea” și „realizările” pe acest pământ. Mântuirea creștină se luptă în zilele noastre la baionetă cu „calitatea vieții”, iar creștinii noștri visează la o mântuire în extremis, a tâlharului de pe cruce, uitând că aceea a fost doar excepția, nu regula iubirii lui Dumnezeu față de oameni. Ca tabloul să fie complet, unii slujitori ai altarului au adoptat un aggiornamento ad-hoc al acriviei creștine, ajungând să le întrețină multor creștini iluzia că se vor mântui oricum, „numai să mai vină și ei pe la Biserică, măcar din când în când”. Consecința cea mai periculoasă a acestei schimbări de paradigmă este faptul că în loc să înduhovnicească lumea, cum îi cere rugăciunea de la Liturghie „Cu pace să ieșim, întru numele Domnului” (care nu înseamnă o invitație afară, ca la crâșmă, la ora închiderii, ci: „Cu pacea Domnului să ieșim în lume și să ducem această pace cu noi pentru a sfinți lumea”), Biserica riscă să-și schimonosească chipul său frumos de Mireasă a lui Hristos și să arate După chipul lumii acesteia.
E adevărat că și acum domnește o stare de lipsă de teamă față de grozăviile pe care le va aduce Antihristul în lume când va veni, dar nu izvorâtă din nădejdea că Hristos îl va birui, ci din indiferența față de venirea acestuia, lucru care ne face să credem că vremurile viitoare vor cunoaște multe suflete care se vor pierde prin înșelăciunea mentalității lumii acesteia, dacă o trezire urgentă nu se produce, urmată de o lepădare la fel de urgentă de stilul de viață actual și o îmbrățișare cu tot sufletul a stilului de viață creștin autentic, abandonat de ceva vreme. Pentru ca Jertfa pe Cruce să nu fi fost zadarnică și Hristos să nu fi murit degeaba (raportat la generațiile actuale, desigur), suntem obligați să le transmitem confraților noștri creștini, cu prilejul Paștilor (cuvântul „Paște” provine de la ebraicul Pesah, care înseamnă „trecere”, trecere de la moarte spre viață, din această lume înșelătoare către Împărăția veșnică), vestea cea bună (în limba greacă evanghelion, evanghelia): Hristos a înviat pentru ca fiecare dintre noi să învieze prin unirea cu El și prin trăirea în Duhul Lui!